Acelora dintre dvs. care își vor petrece sărbătorile în tihnă acasă le recomand această carte - o sărbătoare în sine. Victor Ieronim Stoichiță e una din personalitățile de origine română de mare anvergură intelectuală, cu o carieră academică și o operă mult apreciată în Occident. Plecat definitiv din țară la începutul anilor '80, a predat Istoria Artei la mari universități din Franța, Italia, Germania, SUA și Elveția, unde s-a stabilit de un sfert de secol. Cu o erudiție pusă în slujba descifrării de sensuri - rară în lumea de azi, tot mai specializată pe porțiuni mici - acest hermeneut al plăcerii artistice, al savurării operelor de artă, a scris și o mulțime de cărți, n-aș spune "de specialitate" fiindcă sunt accesibile oricărui cititor cu apetit cultural. Cea mai mare parte din bibliografia lui e disponibilă la noi în seria de autor de la Humanitas. Despărțirea de București nu aparține domeniului în care Victor Ieronim Stoichiță și-a câștigat notorietatea. Nu e nici memorialistică propriu-zisă, cum ar lăsa să se înțeleagă colecția "Memorii/Jurnale" în care a apărut. Este, așa cum a preferat să o subintituleze, o povestire despre primii 19 ani din viața unui băiat bucureștean, născut în comunism, într-o familie de intelectuali cu "dosar prost", de la copilăria din anii '50 până la pragul unei nesperate burse în Italia, "dincolo de care, tot ce avea să urmeze va fi ca o povestire (...) Această istorie era a mea și în același timp a altuia". Poate de aceea în această proză autobiografică în care e vorba de părinți, frați, bunici, rude - numele de familie (unele cunoscute în România) lipsesc, prenumele apropiaților sunt schimbate iar naratorul nu e niciodată numit, nici măcar în dialogurile cu alte personaje. El e autorul și totuși altul, privit din afară, ca la cinema. Cartea devine astfel un roman de formare - în timpul dictaturii de tip stalinist din anii '50 și din perioada înșelătorului dezgheț din a doua parte a anilor '60 - a unui copil dintr-o familie de "foști". Povestitorul nu face caz de "mândrie genealogică" (deși ar fi avut cu ce se mândri) ci ne face să asistăm la parcursul lui școlar și particular, la aventurile în lumea spiritului și în cea a socialismului real. Cartea fiind scrisă în franceză, pentru un cititor occidental ("Oublier Bucarest" a apărut anul trecut la Ed. Actes Sud și a obținut un premiu al Academiei Franceze), realitățile românești din R.P.R./R.S.R. sunt făcute inteligibile "străinului" care poate sesiza absurdul, falsul propagandistic, cruzimea sistemului. Cititorul român mai copt, care a trăit aceste realități, rezonează mai emoțional la evocarea lor, contribuind cu propriile amintiri la peripețiile copilului și adolescentului febril care se visa arheolog submarin. De fapt, Despărțirea de București e o imersiune în adâncimile memoriei, "explorând și tăind straturi după straturi de sens". De acolo aduce la suprafață, cu mijloacele rafinate ale prozatorului, imagini și scene, portrete în mișcare, viața cotidiană a unei familii în condiții nefaste. Părinții medici și bunicii, cu o educație în care limbile străine, muzica, literatura își avuseseră un rol major în configurarea personalității, se străduiesc să asigure celor trei copii accesul la o cultură considerată "burgheză" deci blamabilă în noua orânduire condusă de cvasianalfabeți sau semidocți oportuniști. Nesațul intelectual precoce al băiatului mijlociu, puterea lui de asimilare nu fac însă din el un șoarece de bibliotecă, fiindcă se bucură în aceeași măsură de sporturi (canotaj și înot), de "ceaiurile" unde se dansa rock, twist și blues după discuri aduse de "dincolo", de vacanțele la Eforie și Mangalia, de prieteni și idile. Volumul abundă în imagini luminoase, în-scenări de o ironie tandră, momente în care până și experiențele traumatizante se colorează afectiv. Povestirea de sine, cel de acum aproape o jumătate de veac, și a lumii în care s-a format Victor Ieronim Stoichiță e proză de cea mai bună calitate. O încântare.