Eram la jumătatea lui Decembrie şi, de mirare, în Bacău nu căzuse încă prima zăpadă. Aerul clar mirosea a muguri. Parcă Dumnezeu avea un plan special. Oraşul se pregătea de Crăciun după acelaşi ritual dictat de austeritate. Între blocuri se auzeau, dimineaţa, bătaia covoarelor, iar seara, bicele din funii groase de cânepă ale băieţilor care se pregăteau de pluguşor. Părinţii pândeau, încordaţi, magazinele cu galantarele goale. La un zvon, se formau instantaneu cozi imense, care se destrămau apoi destul de repede. Se băgau, uneori, portocale şi banane verzi, unt, picioare de porc sau bomboane de pom cu glazură de ciocolată, învelite în hârtie argintie. Vânzătorii hotărau severi: o sută grame de unt de persoană, un kilogram de banane, unul de portocale, unul de "adidaşi" (pentru piftii), unul de bomboane. Să ajungă la toată lumea. Nu ajungea niciodată. Oamenii scrâşneau din dinţi şi înjurau în surdină, în aşteptarea unui alt semn, care i-ar fi făcut să alerge la o nouă coadă.
În scurtul program de televiziune, doar ceva ştiri politice seci, "de bilanţ anual". Nimic despre Naşterea Domnului. Pentru regim, singura sărbătoare de iarnă îngăduită era Revelionul. Tot de Revelion se împodobea, oficial, "pomul" (nu bradul), sub care un impostor pe numele lui ideologic de "Moş Gerilă" punea darurile ce trebuiau aduse de Moş Crăciun...
Se întuneca devreme, iar după ora 22.00, se întrerupea curentul. Tata ne deprinsese cu plăcerea de a juca şah, de-a citi şi a sta la poveşti la lumina lumânării. Deodată, sub forţa magică a flăcăruii ce pâlpâia, casa era învăluită în mister şi într-un fel de căldură, cum găseşti numai la privegherile de noapte de la vreo mânăstire ascunsă în munţi. Simţeam că ne umanizam mai mult în iernile acelea lungi, în ciuda celor care îşi puseseră în minte să ne zidească de vii în întuneric şi frig.
*
După un drum de numai 45 de minute cu bătrâna Skodă a tatălui meu, la Româneşti mă găseam într-o altă Românie, sănătoasă, vibrantă, adevărată. În preajma Crăciunului, satul era acoperit de un murmur continuu: oamenii dereticau prin case, curăţau curţile şi uliţele, crăpau lemne pentru cuptoarele încinse, unde se făceau bunătăţile "Cerului şi ale pământului" - după vorba bunicii, hrăneau vitele, aduceau apă, tăiau porci înalţi, cu şunca de-o palmă, se strigau în ajutor peste gard... Când cobora noaptea, furnicarul părea că s-a oprit să respire, dar numai pentru o clipă, căci îndată se auzeau tobele şi buhaiele, bicele şi fluierele, iar glasuri tinere slobozeau colinde şi urături peste pădure. În cântecele acelea, când triste, când vesele, era legănată minunea Naşterii Mântuitorului, erau povestite isprăvile Sfântului Petru pe pământ românesc, erau pomeniţi vechi eroi populari şi se invoca ajutorul Domnului pentru sănătate şi belşug. Şi mai erau repetiţiile cetelor de "haiduci".
Deşi copiii de la oraş erau trataţi cu rezervă de către flăcăuaşii şi fetele satului, eu şi fratele meu, Tiberiu, cu care am hălăduit vacanţă după vacanţă pe dealurile acelea, eram admişi cu bucurie în cetele de colindători şi de urători. Cu câtă febrilitate ne învăţam rolurile şi ne pregăteam costumele populare, păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor, n-am uitat niciodată! Şi nici cum băteam sat cu sat, zi după zi, prin gerul primenitor, colindând şi urând, fericiţi de zâmbetele pe care le smulgeam gazdelor, de vorbele lor bune şi de colacii sau nucile cu care ne răsplăteau.
În acel an, 1989, despre care vorbesc, mai erau câteva zile până să intrăm în vacanţă şi să ajungem din nou în raiul de la Româneşti. Dar în seara lui 16 Decembrie, tata a apărut în pragul camerei noastre, cu chipul transfigurat, şi ne-a chemat în sufragerie, cu vocea sugrumată de emoţie: "Veniţi repede!". Ne-am adunat în jurul aparatului de radio, fixat pe postul "Europa Liberă". Printr-un bruiaj îngrozitor, făcut de aparatura Securităţii, auzeam focuri de mitralieră şi strigăte: "Nu trageţi, fraţilor! Sunteţi şi voi români!". La Timişoara erau împuşcaţi oameni în stradă, pentru libertate. Încremenit, tata a căzut în genunchi, cu mâinile încleştate pe aparat. Au început să-i curgă lacrimile şiroaie. De milă, de furie, de neputinţă. "Trebuie să facem ceva", a spus în şoaptă. Eu şi Tiberiu am tăcut tulburaţi. Ce puteam face? Aveam 15 şi 16 ani... Au intrat în cameră şi mama şi sora noastră. În noaptea aceea, n-am mai dormit. Am mai ascultat o vreme la radio comentariile crainicului, apoi tata ne-a vorbit despre Ceauşescu, spunându-ne că în ţările din jurul nostru au început să fie înlocuiţi comuniştii de la putere. Copii cum eram, speram din suflet să se întâmple şi la noi minunea aceea, ne săturasem de cozi, de întuneric şi frig. Ţin minte că mama ne-a cerut apoi, apăsat să nu spunem nimănui despre ce vorbisem în seara aceea. În zilele următoare, am stat iarăşi cu urechile lipite de radio, nădăjduind că flacăra de la Timişoara se va întinde în toată ţara. În Bacău era linişte. Lumea ştia ce se petrece, cu siguranţă, dar neîncrederea pusese peceţi pe gurile tuturor.
*
În seara de Crăciun, ne-am adunat la tanti Malvina, vecina de vizavi, la televizor, şi am văzut execuţia Ceauşeştilor. Ne-am simţit răzbunaţi şi frustraţi, în egală măsură. Bătrânii ziceau că nu trebuiau ucişi de Crăciun, că e păcat, şi că, oricum, trebuiau anchetaţi ca să spună toate secretele regimului. S-au lăsat convinşi, până la urmă, de crainicii de la televizor. Au înţeles că dacă cei doi dictatori nu ar fi fost arătaţi ciuruiţi de gloanţe, "teroriştii" ar fi continuat rezistenţa şi poate că libertatea ne-ar fi scăpat printre degete.
*
Crăciunul acela a venit fără aură de miracol. N-am mai simţit nimic din fiorul de până atunci. Eram marcaţi de evenimente. La vârsta noastră, înţelegeam că în România se face o nouă istorie. Trăiam un soi de euforie, cu speranţe ce aveau să se termine repede. După doar câteva săptămâni, mulţi români începeau să priceapă realitatea. Noii veniţi în locul lui Ceauşescu îi doreau doar puterea, nu să schimbe comunismul din temelii. Morţilor de la Timişoara, Bucureşti şi Sibiu nu li s-a făcut nici până astăzi dreptate, mormintele lor sunt vegheate doar de lacrimile celor apropiaţi, iar amintirea li se risipeşte ca fumul. Au trecut 26 de ani de-atunci.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
