Eram la jumătatea lui Decembrie și, de mirare, în Bacău nu căzuse încă prima zăpadă. Aerul clar mirosea a muguri. Parcă Dumnezeu avea un plan special. Orașul se pregătea de Crăciun după același ritual dictat de austeritate. Între blocuri se auzeau, dimineața, bătaia covoarelor, iar seara, bicele din funii groase de cânepă ale băieților care se pregăteau de plugușor. Părinții pândeau, încordați, magazinele cu galantarele goale. La un zvon, se formau instantaneu cozi imense, care se destrămau apoi destul de repede. Se băgau, uneori, portocale și banane verzi, unt, picioare de porc sau bomboane de pom cu glazură de ciocolată, învelite în hârtie argintie. Vânzătorii hotărau severi: o sută grame de unt de persoană, un kilogram de banane, unul de portocale, unul de "adidași" (pentru piftii), unul de bomboane. Să ajungă la toată lumea. Nu ajungea niciodată. Oamenii scrâșneau din dinți și înjurau în surdină, în așteptarea unui alt semn, care i-ar fi făcut să alerge la o nouă coadă.
În scurtul program de televiziune, doar ceva știri politice seci, "de bilanț anual". Nimic despre Nașterea Domnului. Pentru regim, singura sărbătoare de iarnă îngăduită era Revelionul. Tot de Revelion se împodobea, oficial, "pomul" (nu bradul), sub care un impostor pe numele lui ideologic de "Moș Gerilă" punea darurile ce trebuiau aduse de Moș Crăciun...
Se întuneca devreme, iar după ora 22.00, se întrerupea curentul. Tata ne deprinsese cu plăcerea de a juca șah, de-a citi și a sta la povești la lumina lumânării. Deodată, sub forța magică a flăcăruii ce pâlpâia, casa era învăluită în mister și într-un fel de căldură, cum găsești numai la privegherile de noapte de la vreo mânăstire ascunsă în munți. Simțeam că ne umanizam mai mult în iernile acelea lungi, în ciuda celor care își puseseră în minte să ne zidească de vii în întuneric și frig.
*
Noi, copiii, așteptam vacanța. Pentru mine, Crăciunul era Crăciun numai la Românești, satul bunicilor, aflat în apropierea Tescaniului lui Enescu. Acolo simțeam prin toți porii taina nașterii Celui făr' de-nceput. Floarea și Costache, bunicii din partea mamei, erau oameni religioși, ne puneau la post și ne duceau la biserică să ne spovedim și să ne împărtășim. În mica biserică a Româneștilor, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, am deprins tainele credinței și am trăit cele mai frumoase sărbători.
După un drum de numai 45 de minute cu bătrâna Skodă a tatălui meu, la Românești mă găseam într-o altă Românie, sănătoasă, vibrantă, adevărată. În preajma Crăciunului, satul era acoperit de un murmur continuu: oamenii dereticau prin case, curățau curțile și ulițele, crăpau lemne pentru cuptoarele încinse, unde se făceau bunătățile "Cerului și ale pământului" - după vorba bunicii, hrăneau vitele, aduceau apă, tăiau porci înalți, cu șunca de-o palmă, se strigau în ajutor peste gard... Când cobora noaptea, furnicarul părea că s-a oprit să respire, dar numai pentru o clipă, căci îndată se auzeau tobele și buhaiele, bicele și fluierele, iar glasuri tinere slobozeau colinde și urături peste pădure. În cântecele acelea, când triste, când vesele, era legănată minunea Nașterii Mântuitorului, erau povestite isprăvile Sfântului Petru pe pământ românesc, erau pomeniți vechi eroi populari și se invoca ajutorul Domnului pentru sănătate și belșug. Și mai erau repetițiile cetelor de "haiduci".
Deși copiii de la oraș erau tratați cu rezervă de către flăcăuașii și fetele satului, eu și fratele meu, Tiberiu, cu care am hălăduit vacanță după vacanță pe dealurile acelea, eram admiși cu bucurie în cetele de colindători și de urători. Cu câtă febrilitate ne învățam rolurile și ne pregăteam costumele populare, păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor, n-am uitat niciodată! Și nici cum băteam sat cu sat, zi după zi, prin gerul primenitor, colindând și urând, fericiți de zâmbetele pe care le smulgeam gazdelor, de vorbele lor bune și de colacii sau nucile cu care ne răsplăteau.
În acel an, 1989, despre care vorbesc, mai erau câteva zile până să intrăm în vacanță și să ajungem din nou în raiul de la Românești. Dar în seara lui 16 Decembrie, tata a apărut în pragul camerei noastre, cu chipul transfigurat, și ne-a chemat în sufragerie, cu vocea sugrumată de emoție: "Veniți repede!". Ne-am adunat în jurul aparatului de radio, fixat pe postul "Europa Liberă". Printr-un bruiaj îngrozitor, făcut de aparatura Securității, auzeam focuri de mitralieră și strigăte: "Nu trageți, fraților! Sunteți și voi români!". La Timișoara erau împușcați oameni în stradă, pentru libertate. Încremenit, tata a căzut în genunchi, cu mâinile încleștate pe aparat. Au început să-i curgă lacrimile șiroaie. De milă, de furie, de neputință. "Trebuie să facem ceva", a spus în șoaptă. Eu și Tiberiu am tăcut tulburați. Ce puteam face? Aveam 15 și 16 ani... Au intrat în cameră și mama și sora noastră. În noaptea aceea, n-am mai dormit. Am mai ascultat o vreme la radio comentariile crainicului, apoi tata ne-a vorbit despre Ceaușescu, spunându-ne că în țările din jurul nostru au început să fie înlocuiți comuniștii de la putere. Copii cum eram, speram din suflet să se întâmple și la noi minunea aceea, ne săturasem de cozi, de întuneric și frig. Țin minte că mama ne-a cerut apoi, apăsat să nu spunem nimănui despre ce vorbisem în seara aceea. În zilele următoare, am stat iarăși cu urechile lipite de radio, nădăjduind că flacăra de la Timișoara se va întinde în toată țara. În Bacău era liniște. Lumea știa ce se petrece, cu siguranță, dar neîncrederea pusese peceți pe gurile tuturor.
*
Am plecat la Românești ca în fiecare an, pe 20 Decembrie. Două zile mai târziu, de dimineață, eram la moară cu bunica, să facem făină de grâu pentru cozonaci și plăcinte. Pe lângă moară, se întinsese o coadă lungă, cenușie, de căruțe trase de vaci. Bărbații vorbeau despre recoltă și se plângeau că vremea caldă nu e semn bun. Femeile se întrebau între ele dacă primiseră de la rudele din oraș puțină drojdie sau esență de rom. "Îți dau, țață, zece kile de lapte pentru o sticluță de rom". Dar țața clătina din cap. Îi trebuia și ei rom. Târguiala a fost ruptă de un strigăt ca o chiuitură. "A fugit Ceaușescu!". Un țăran tânăr, cu capul descoperit, cu haina descheiată și încălțat în cizme de cauciuc, alerga și urla, de parcă și-ar fi pierdut mințile: "Oameni buni, a fugit Ceaușescuuu, suntem libeeeeeeri!". L-am privit toți cu spaimă. Un bărbat mai în vârstă l-a apucat pe vestitor de mânecă: "Stai cuminte, Nelule, stai cuminte!". Dar Nelu s-a smuls și a zbughit-o spre sat, strigând. "Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!". "O să-l ridice" - a zis cineva. Țăranii au renunțat la făină și au început să-și mâne carele spre case, repede, repede, cu o teamă care se transmitea în biciurile tot mai dese pe spinările animalelor. Când am ajuns acasă, ulița fierbea. Lumea aflase și se îngrămădise în casele celor care aveau televizoare. Au văzut cu ochii lor cum fugea Ceaușescu cu elicopterul. În celelalte zile, gospodinele au uitat mâncarea pe foc, neputându-se dezlipi din fața micilor ecrane alb-negru. În București și în alte orașe se trăgea regulat cu arma, ardeau clădiri și mănunchiuri de curajoși se prăbușeau pe caldarâm sub rafale. Se auzea că sunt deja 60.000 de morți. Capii revoluționarilor înfruntau gloanțele, sub reflectoare, în balconul de la C.C. Pe ei nu-i nimereau teroriștii. Se făceau și se desfăceau guverne în Televiziunea națională - supranumită, peste noapte, liberă. Revoluționarii, ale căror nume nu ne spuneau mare lucru, dădeau comunicate către țară. Teroriștii erau peste tot, deși nimeni nu văzuse vreunul. Din gură în gură, aflam că inși de origine arabă, garda pretoriană a lui Ceaușescu, ocupau gările, deturnau autobuze și vânau civili. În sat se formaseră patrule din bărbați tineri, înarmați cu securi și bâte din lemn de corn, care vegheau zi și noapte să nu fim atacați de teroriști. Nimeni nu mai intra și nu mai ieșea din sat, până la noi ordine; "Până când?, Pân' la primăvară, dacă e nevoie!".
În seara de Crăciun, ne-am adunat la tanti Malvina, vecina de vizavi, la televizor, și am văzut execuția Ceaușeștilor. Ne-am simțit răzbunați și frustrați, în egală măsură. Bătrânii ziceau că nu trebuiau uciși de Crăciun, că e păcat, și că, oricum, trebuiau anchetați ca să spună toate secretele regimului. S-au lăsat convinși, până la urmă, de crainicii de la televizor. Au înțeles că dacă cei doi dictatori nu ar fi fost arătați ciuruiți de gloanțe, "teroriștii" ar fi continuat rezistența și poate că libertatea ne-ar fi scăpat printre degete.
*
Crăciunul acela a venit fără aură de miracol. N-am mai simțit nimic din fiorul de până atunci. Eram marcați de evenimente. La vârsta noastră, înțelegeam că în România se face o nouă istorie. Trăiam un soi de euforie, cu speranțe ce aveau să se termine repede. După doar câteva săptămâni, mulți români începeau să priceapă realitatea. Noii veniți în locul lui Ceaușescu îi doreau doar puterea, nu să schimbe comunismul din temelii. Morților de la Timișoara, București și Sibiu nu li s-a făcut nici până astăzi dreptate, mormintele lor sunt vegheate doar de lacrimile celor apropiați, iar amintirea li se risipește ca fumul. Au trecut 26 de ani de-atunci.