Un Crăciun furat

Claudiu Tarziu
În Moldova iernile sunt aspre, dar aceea din anul 1989 a fost, mai degrabă, un pui de pri­măvară.

Eram la jumătatea lui Decembrie și, de mirare, în Bacău nu căzuse încă prima zăpadă. Aerul clar mirosea a muguri. Parcă Dumnezeu avea un plan special. Ora­șul se pregătea de Crăciun după același ritual dictat de austeritate. Între blocuri se au­zeau, dimi­neața, bătaia covoarelor, iar seara, bicele din funii groase de cânepă ale băieților care se pre­găteau de plugușor. Părinții pândeau, încordați, ma­gazinele cu galan­ta­rele goale. La un zvon, se formau instan­ta­neu cozi imense, care se destrămau apoi destul de re­pede. Se bă­gau, uneori, portocale și bana­ne verzi, unt, pi­cioa­re de porc sau bomboane de pom cu gla­zură de cio­colată, învelite în hârtie argintie. Vân­zătorii ho­tărau severi: o sută grame de unt de per­soa­nă, un ki­lo­gram de banane, unul de portocale, unul de "adi­dași" (pen­tru piftii), unul de bomboane. Să ajungă la toată lu­mea. Nu ajungea niciodată. Oa­menii scrâș­neau din dinți și înjurau în surdină, în așteptarea unui alt semn, care i-ar fi făcut să alerge la o nouă coadă.
În scurtul program de televiziune, doar ceva știri po­litice seci, "de bilanț anual". Nimic despre Naște­rea Domnului. Pentru regim, singura sărbătoare de iar­nă îngăduită era Revelionul. Tot de Revelion se îm­podobea, oficial, "pomul" (nu bradul), sub care un impostor pe numele lui ideologic de "Moș Ge­rilă" punea darurile ce trebuiau aduse de Moș Cră­ciun...
Se întuneca devreme, iar după ora 22.00, se în­tre­rupea curentul. Tata ne deprinsese cu plăcerea de a ju­ca șah, de-a citi și a sta la povești la lumina lumâ­nării. Deodată, sub forța magică a flăcăruii ce pâl­pâia, casa era învăluită în mister și într-un fel de căl­du­ră, cum găsești numai la privegherile de noapte de la vreo mâ­năstire ascunsă în munți. Simțeam că ne uma­nizam mai mult în iernile acelea lungi, în ciuda celor care își puseseră în minte să ne zidească de vii în întuneric și frig.

*

Noi, copiii, așteptam vacanța. Pentru mine, Cră­ciunul era Crăciun numai la Românești, satul bu­ni­ci­lor, aflat în apropierea Tescaniului lui Enescu. Aco­lo simțeam prin toți porii taina nașterii Celui făr' de-nceput. Floarea și Costache, bunicii din partea mamei, erau oameni reli­gioși, ne puneau la post și ne duceau la biserică să ne spovedim și să ne îm­părtășim. În mica biserică a Româneștilor, cu hramul Sfinților Arhangheli Mi­hail și Gavriil, am deprins tainele credinței și am trăit cele mai fru­moase săr­bători.
După un drum de numai 45 de minute cu bătrâna Skodă a tatălui meu, la Românești mă găseam într-o altă Românie, sănătoasă, vibrantă, adevărată. În preaj­ma Crăciunului, satul era acoperit de un mur­mur continuu: oamenii dereticau prin case, curățau curțile și ulițele, crăpau lemne pentru cuptoarele în­cinse, unde se făceau bunătățile "Cerului și ale pă­mântului" - după vorba bunicii, hrăneau vitele, adu­ceau apă, tăiau porci înalți, cu șunca de-o pal­mă, se strigau în ajutor peste gard... Când cobora noap­tea, furnicarul părea că s-a oprit să respire, dar numai pentru o clipă, căci îndată se auzeau tobele și buha­iele, bicele și fluierele, iar glasuri tinere slo­bozeau co­linde și urături peste pădure. În cântecele acelea, când triste, când vesele, era legănată mi­nunea Naș­terii Mântuitorului, erau povestite ispră­vile Sfântului Petru pe pământ românesc, erau po­meniți vechi eroi populari și se invoca ajutorul Domnului pentru sănătate și belșug. Și mai erau repetițiile cetelor de "haiduci".
Deși copiii de la oraș erau tratați cu rezervă de că­tre flăcăuașii și fetele sa­tului, eu și fratele meu, Ti­be­riu, cu care am hălăduit va­canță după vacanță pe dea­lurile acelea, eram ad­miși cu bucurie în ce­tele de colindători și de urători. Cu câtă febrilitate ne învățam rolurile și ne pregăteam cos­tumele populare, păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor, n-am uitat ni­ciodată! Și nici cum băteam sat cu sat, zi după zi, prin gerul prime­ni­tor, colindând și urând, fe­riciți de zâm­betele pe care le smulgeam gazdelor, de vor­bele lor bune și de co­lacii sau nucile cu care ne răs­plă­teau.
În acel an, 1989, despre care vorbesc, mai erau câ­teva zile până să intrăm în vacanță și să ajun­gem din nou în raiul de la Românești. Dar în seara lui 16 De­cembrie, tata a apărut în pragul camerei noastre, cu chipul transfigurat, și ne-a chemat în sufragerie, cu vocea sugrumată de emoție: "Veniți repede!". Ne-am adunat în jurul aparatului de radio, fixat pe postul "Europa Liberă". Printr-un bruiaj îngrozitor, fă­cut de aparatura Securității, au­zeam focuri de mi­tralieră și strigăte: "Nu tra­geți, fraților! Sunteți și voi români!". La Ti­mișoara erau împușcați oameni în stradă, pentru libertate. Încremenit, tata a căzut în genunchi, cu mâinile încleștate pe aparat. Au început să-i curgă lacrimile șiroaie. De milă, de furie, de ne­putință. "Trebuie să facem ceva", a spus în șoaptă. Eu și Tiberiu am tăcut tulburați. Ce puteam face? Aveam 15 și 16 ani... Au intrat în cameră și mama și sora noastră. În noaptea aceea, n-am mai dor­mit. Am mai ascultat o vreme la radio comen­ta­riile crainicului, apoi tata ne-a vorbit despre Cea­ușescu, spunându-ne că în țările din jurul nostru au început să fie înlocuiți co­muniștii de la putere. Co­pii cum eram, speram din suflet să se întâmple și la noi minunea aceea, ne săturasem de cozi, de în­tuneric și frig. Țin minte că mama ne-a cerut apoi, apăsat să nu spunem ni­mănui despre ce vorbisem în seara aceea. În zilele următoare, am stat iarăși cu ure­chile lipite de radio, nădăjduind că fla­căra de la Timișoara se va întinde în toată țara. În Bacău era liniște. Lumea știa ce se petrece, cu si­guranță, dar ne­încrederea pusese peceți pe gurile tu­turor.

*

Am plecat la Româ­nești ca în fiecare an, pe 20 De­cembrie. Două zile mai târziu, de dimineață, eram la moară cu bunica, să facem făină de grâu pen­­tru cozonaci și plă­cin­te. Pe lângă moară, se în­tin­sese o coadă lungă, ce­nu­șie, de căruțe trase de vaci. Băr­bații vorbeau des­pre recoltă și se plângeau că vremea caldă nu e semn bun. Femeile se întrebau între ele dacă primiseră de la rudele din oraș puțină drojdie sau esență de rom. "Îți dau, țață, zece kile de lapte pentru o sticluță de rom". Dar țața clătina din cap. Îi trebuia și ei rom. Târ­guiala a fost ruptă de un stri­găt ca o chiuitură. "A fugit Ceaușescu!". Un țăran tâ­năr, cu capul desco­perit, cu haina descheiată și în­călțat în cizme de cau­ciuc, alerga și urla, de parcă și-ar fi pierdut mințile: "Oameni buni, a fugit Ceau­șes­cuuu, suntem li­beeeeeeri!". L-am privit toți cu spai­mă. Un bărbat mai în vârstă l-a apucat pe vesti­tor de mânecă: "Stai cuminte, Nelule, stai cuminte!". Dar Nelu s-a smuls și a zbughit-o spre sat, strigând. "Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!". "O să-l ridice" - a zis cineva. Țăranii au renunțat la făină și au început să-și mâne carele spre case, repede, repede, cu o teamă care se trans­mitea în biciurile tot mai dese pe spi­nă­rile anima­lelor. Când am ajuns acasă, ulița fier­bea. Lu­mea aflase și se îngrămădise în casele celor care aveau te­levizoare. Au văzut cu ochii lor cum fugea Cea­ușescu cu elicop­te­rul. În ce­le­lalte zile, gos­podinele au uitat mân­carea pe foc, neputându-se dezlipi din fața micilor ecra­ne alb-ne­gru. În Bucu­rești și în alte ora­șe se tră­gea regulat cu arma, ardeau clă­diri și mănunchiuri de cu­rajoși se prăbușeau pe cal­­da­râm sub ra­fale. Se au­zea că sunt deja 60.000 de morți. Capii revolu­țio­­na­rilor înfrun­tau gloanțele, sub reflectoare, în balconul de la C.C. Pe ei nu-i nimereau tero­riș­tii. Se fă­ceau și se desfăceau gu­ver­ne în Televiziunea națio­na­lă - su­pra­numită, peste noap­te, liberă. Revoluționarii, ale că­ror nume nu ne spuneau mare lucru, dă­deau co­mu­nicate că­tre țară. Te­roriștii erau peste tot, deși ni­meni nu văzuse vreunul. Din gură în gură, aflam că inși de origine arabă, garda preto­ria­nă a lui Ceau­șes­cu, ocupau gă­rile, deturnau autobuze și vânau civili. În sat se formaseră pa­tru­le din bărbați tineri, înar­mați cu securi și bâte din lemn de corn, care vegheau zi și noap­­te să nu fim atacați de tero­riști. Nimeni nu mai intra și nu mai ieșea din sat, până la noi ordine; "Până când?, Pân' la primăvară, dacă e nevoie!".
În seara de Crăciun, ne-am adunat la tanti Mal­vi­na, vecina de vizavi, la televizor, și am văzut exe­cuția Ceaușeștilor. Ne-am simțit răzbunați și frus­trați, în egală măsură. Bătrânii ziceau că nu trebuiau uciși de Crăciun, că e păcat, și că, oricum, trebuiau anchetați ca să spună toate secretele regimului. S-au lăsat convinși, până la urmă, de crainicii de la tele­vizor. Au înțeles că dacă cei doi dictatori nu ar fi fost arătați ciuruiți de gloanțe, "teroriștii" ar fi continuat rezistența și poate că libertatea ne-ar fi scăpat printre degete.

*

Crăciunul acela a venit fără au­ră de miracol. N-am mai simțit ni­mic din fiorul de până atunci. Eram marcați de evenimente. La vârsta noastră, în­țelegeam că în România se face o nouă istorie. Tră­­iam un soi de euforie, cu spe­ran­țe ce aveau să se ter­mi­ne repe­de. După doar câteva săptămâni, mulți ro­mâni începeau să priceapă realitatea. Noii veniți în locul lui Cea­ușescu îi doreau doar puterea, nu să schim­be co­mu­nismul din temelii. Morților de la Timișoara, București și Sibiu nu li s-a făcut nici până astăzi dreptate, mormin­te­le lor sunt vegheate doar de la­cri­mile celor apropiați, iar amin­tirea li se risipește ca fumul. Au trecut 26 de ani de-atunci.