O noţiune cu margini nesigure
Când eram mică, întrebarea pe care o puneam cel mai des era "Da' de ce?" Cred că toţi copiii întreabă aşa, exasperându-şi părinţii, atunci când încearcă să înţeleagă ceea ce descoperă în lumea din jur. Apoi, încet-încet renunţă - cum renunţaseră şi părinţii lor - să mai întrebe, ori pentru că nu reuşesc să înţeleagă aproape nimic, ori pentru că li se pare că au înţeles totul. Eu n-am renunţat.
Împotrivirea la răul şi urâtul din lume - care merg paralel şi adesea se confundă, aşa cum vechii greci încercau să confunde binele cu frumosul - a pornit întotdeauna, în ceea ce mă priveşte, de la această încăpăţânare de a afla "de ce este posibil? cum este posibil? până unde este posibil?". Nu-i deloc sigur că dacă înţeleg pot să şi înving, dar este sigur că dacă nu sunt în stare să înţeleg sunt învinsă dinainte. Lupt, deci, nu închizând ochii, ci deschizându-i larg, până încep să lăcrimeze.
Tot ce i se întâmplă Europei în această toamnă este, dincolo de motivaţiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditaţie asupra ei însăşi, asupra condiţiei ei spirituale, acoperită, şi aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogaţie asupra definiţiei ei. Este evident că în inevitabila ciocnire a civilizaţiilor, Europa pierde văzând cu ochii, nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credinţă. Şi nu mă refer numai la credinţa în Dumnezeu, deşi, evident, şi despre asta e vorba, ci, pur şi simplu, la puterea de a crede în ceva. Încleştarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinţei sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, şi unul care se îndoieşte de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.
Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere şi fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum câţiva ani, în urma cărora Uniunea Europeană a optat să renunţe la sintagma "rădăcinile creştine ale Europei", infirmându-şi, astfel, propria istorie şi propria definiţie culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noţiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu şi să scuze orice. Din nefericire, părinţii democraţiei, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie şi o Cartă a datoriilor omului.
Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile, muncitorul care fusese a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit preşedinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Şi nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicaţia faptului că ţările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experienţa traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase şi mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică, învăţată de decenii pe de rost, se întinde, iresponsabilă, între egoism şi naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată şi de savante şi diabolice manipulări i-au învăţat să caute şi să descopere răul programat, oricât de înşelătoare i-ar fi aparenţele.
Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie şi dincoace de suspiciune, - privind nesfârşitele şiruri de oameni obosiţi, cu copiii adormiţi în braţe, mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin - nu poţi să nu fii sfâşiat de compasiune, iar obligaţia de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci şi a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci şi legea infinit mai veche şi mai adâncă a iubirii aproapelui şi chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine şi indiferent în cât de vinovat scop a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferenţă, nici faţă de această suferinţă omenească, nici faţă de explicaţiile producerii ei. Pentru că aceste sute şi sute de mii de oameni rătăciţi pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame şi de frig, ci şi de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face şi mai victime, de două ori victime. Şi chiar dacă ştim că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forţe niciodată nevinovate, ştim şi că nu avem dreptul să nu ne pese şi că trebuie să găsim soluţii, atât pentru salvarea lor, cât şi pentru salvarea noastră. În condiţii mai mult sau mai puţin similare, Imperiul Bizantin şi Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reuşind să le oprească la frontiere şi amânând astfel mersul implacabil al istoriei, cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria, am ajuns să nu o mai cunoaştem.
Circulă pe internet un text în care sunt acuzată că nu mai respect drepturile omului şi că am involuat dinspre democraţie spre extremism, pentru că am spus într-un interviu că, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers şi ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserţiune li se pare extremistă, este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului şi, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar şi drepturile omului.
Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol şi oportunitate. În cazul nostru, pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiţie, la propria noastră conştiinţă şi la puterea noastră de a mai crede cu adevărat în ceva. Sau, cel puţin, în noi înşine.
La întrebarea "Formulei AS": "Cum luptaţi împotriva urâtului lumii?", răspunsul meu este "Gândind".
ROMULUS RUSAN
Uimit de actualitatea acestor cuvinte, într-o vreme ca a noastră, bulversată de ură, răzbunare şi iraţional, mi l-am imaginat pe bătrânul dar puternicul Pavel predicând, cu precauţie, dar fără teamă, în uriaşul amfiteatru scobit în coastele Muntelui Plon, în faţa a 25 000 de păgâni (cum socotea el toate naţiile necreştinate) şi chemându-i, nu la violenţă, ci invitându-i să se apere cu "Sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu".
Dacă "Răul este atotputernic, dar Binele este etern" - aşa cum avea, indirect, să-l confirme, peste secole, Kant pe Pavel, atunci care este astăzi calea cea mai simplă şi directă de a "lupta cu urâtul lumii"?
Revenind la această întrebare, încerc să dau un răspuns de bun simţ, căutând în adâncul fiinţei mele şi sondând în experienţa mea de viaţă devenită, vai, atât de lungă. Premisa răspunsului este că firea mea neconflictuală şi încercările sociale prin care am trecut nu s-au potrivit niciodată între ele. A trebuit să rabd umilinţele luptei de clasă, rateurile dosarelor de cadre, avatarurile "originii nesănătoase" şi, în ultimele decenii, primitivismul cu care îşi manifestau libertatea "greşiţii noştri", pe care trebuia "să-i iertăm", cu toate că în baza noilor interpretări ale drepturilor omului, iertarea seamănă mai mult cu o scuză.
Şi - trăgând linia dedesubt - am înţeles că singura compensare a răului poate fi realizată, întâi, prin strădania de a-l descifra şi de a le transmite şi altora concluzia. Teama de terorism (şi, în general, de tot ce tulbură normalitatea lumii) se spulberă în faţa decriptării fenomenului şi a transmiterii acestei descoperiri către cât mai mulţi contemporani. Nu îţi trebuie o filosofie specială ca să înţelegi că terorismul profită de lipsa de apărare a celor ce nu au o percepţie activă a vieţii pe care o trăiesc. Fanatismul de orice fel găseşte o pradă sigură în mediile golite de orice fel de credinţă. A face pe cât mai mulţi să înţeleagă că goliciunea sufletească duce la cea mai acută vulnerabilitate este arma cea mai sigură împotriva "lumii de întuneric".
Cunoaşterea istoriei este unul dintre modurile concrete de a te apăra. Îndemnurile la cunoaşterea trecutului sunt atât de multe, încât au devenit banale. A retrăi istoria - cu bune şi rele - ca "Poveste a neamului nostru" (cum se intitula unul dintre manualele de clasă primară de pe vremuri) este reţeta sigură de a-ţi întări atât mândria, cât şi vigilenţa civică. Din păcate, Istoria - ca materie
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
