RĂZVAN VOICULESCU - "Îmi plac foarte mult aceste două cuvinte româneşti, DOR şi ROST"

Un magician al fotografiei

"Din sat în sat şi din uşă în uşă"

- Recent, în faţa unei săli arhipline, v-aţi lansat ultimul album de fotografii, intitulat "Dor de rost". Apărut în condiţii grafice excepţionale, el cuprinde portrete de ţărani şi de meşteşugari, ultimii păs­tră­tori ai tradiţiilor româneşti. Ce v-a determinat să vă întoarceţi obiectivul aparatului de fotografiat spre trecut?

- Îmi plac foarte mult aceste două cuvinte ro­mâ­neşti, "dor" şi "rost". Titlul explică, într-o bună mă­sură, şi de ce am vrut să realizez acest proiect: am ple­cat în căutarea rostului meu. A fost un dor... greu de explicat, pen­tru că provin din bunici şi părinţi năs­cuţi la oraş, dar cu atât mai fascinant mi s-a părut satul. Dorinţa mea a fost, mai degrabă, de a cunoaşte şi întâlni oameni care vorbesc simplu şi care încă tră­iesc după vechea orânduire a bătrâ­nilor. De a mă încărca cu o stare de bine, ce vine din felul lor în­ţe­lept de a înţelege viaţa.

- Albumul e o superbă cronică în imagini a ulti­milor meşteri - ţăranii din toate zonele României. Cum aţi aflat de ei?

- Am mers din sat în sat şi din uşă în uşă. Faptul că ştiau să facă ceva, un anumit meşteşug, era important, dar nu era o condiţie esenţială. Importantă era rânduiala universului din jurul lor şi dorinţa de-a transmite înţelegerea lor asupra vieţii. Pe oamenii care vor să dea mai departe ceea ce au şi ce ştiu, eu îi consider extrem de valoroşi. Nu putem trăi egoist, strict pentru noi şi pentru familia noastră, trebuie să ştim şi să dăm, să fim generoşi. Acestor oameni le păsa de comunitatea în care trăiau, voiau să le fie celor din jur de folos. Vorba lor despre ceilalţi avea o anumită apăsare, simţeai respect. În epoca asta a multinaţionalelor, în care poate câştigi un ban, dar rămâi în anonimat, un număr, vorba lor atentă cu cei printre care trăiau m-a impresionat, m-a pus pe gânduri. De multe ori ni se întâmplă să vedem ceva deosebit, fie că e un om, o situaţie sau un peisaj, dar ne mirăm şi trecem mai departe. Stai un pic omule! În­cearcă să înţelegi ce ai văzut şi ce înseamnă. Nu e de ajuns să zici "Uau!". Reflectează. Şi am mai observat ceva frumos. Te lăsau să analizezi singur, nu îţi impuneau cum să gândeşti. Spuneau: "Cred că acolo îi place oiţei mele cel mai mult". Îţi lăsau plă­ce­rea să te gândeşti tu dacă oiţa aia stă cel mai bine acolo sau nu. Sigur, e un exemplu banal, dar plin de sens.

- Aţi transformat nişte oameni normali şi simpli, în vedete. A fost o colaborare uşoară?

- Ei sunt vedetele mele. De multe ori mi se întâmpla să merg acasă la ei cu aparatură, cu stative, cu lumini, cu echipa de filmare, câteodată, şi asta însemna alţi oameni, alte lumini, deci, o întreagă desfăşurare de forţe. Şi ei îmi spuneau, liniştiţi şi calmi: "Mă iertaţi, da' eu nu mai pot sta, a venit vaca!". Am fost uimit de cât de frumoasă e viaţa lor, cu toată sărăcia în care trăiesc, pentru că cei mai mulţi o duc foarte greu. Există în oamenii aceştia un echilibru foarte frumos. Un echilibru între toate elementele vieţii lor, animale, pământ, muncă sau casă. Este o rânduire a vieţii pe care noi nu o mai avem, am pierdut-o între marketing şi poziţii sociale.

O lecţie de viaţă

- Oare cum şi-au păstrat ţăranii români liniştea, seninătatea şi echilibrul, în lumea nebună care pare să ne înghită pe toţi?

- O parte a răspunsului este munca. O muncă foarte dură, foarte grea. Dar până la urmă, ăsta este universul în care au crescut şi s-au maturizat şi în care or să moară. Nu îi interesează alt univers. Este o dovadă că, de fapt, avem nevoie de foarte puţin ca să ne fie bine. Cui vrea să vadă şi să înţeleagă, oa­menii ăştia dau o adevărată lecţie de viaţă. Au foarte puţin, probabil două încălţări, două cămăşi şi o haină şi o vacă şi două oi. Şi cu toa­te astea, fruntea lor e se­nină. Deşi viaţa lor e dură, ei au o seninătate pe chip. Îşi duc viaţa de zi cu zi foarte greu. La ei încă există noţiunea de troc, pentru că banii sunt foar­te pu­ţini, sau de "muncă pen­tru muncă". "Tu mă ajuţi la săpat şi eu te ajut la cules sau la cosit; tu ai plugul, eu am calul şi lucrăm îm­pre­ună". La oraş, asemenea lucruri sunt de neima­ginat. Ar trebui să învăţăm măcar principiul lor de viaţă, că de aplicat nu putem să îl aplicăm ca ei, ci ca nişte orăşeni. Dacă am putea să facem asta, ar fi extraordinar! Privind de acolo, din lumea lor către lumea noastră, îmi pare că lumea noastră va fi ani­hilată de dorinţa nesăbuită de a avea, deşi, câteodată, nu ai ce să faci cu ceea ce ai. Ei sunt orientaţi sau ghidaţi după "a fi", după a exista, nu după "a avea". Noi trăim într-o nebunie continuă, legată de contul din bancă şi de maşina pe care o avem (neapărat ultimul model!). Şi, din păcate, ge­neraţia tânără este tot mai antrenată, tot mai atrasă în această marketizare a vieţii, mai ales de când avem acest ac­ces la internet, unde este foarte multă infor­maţie dar, din ne­fe­ricire, mulţi nu ştiu ce să facă cu ea şi îi dau un sens greşit sau chiar periculos.

"Fă, tu, rostul zilei!"

- Ce sens are atunci să vor­bim despre rost, în această lume aflată în plină viteză, interesată ex­clusiv "de-a avea"? Poate fi oprită, întoarsă din drum?

- Are sens, dacă acceptăm, de exemplu, că din seara lansării, unde au fost aproape şapte sute de oa­meni, pleacă măcar unul marcat de vorbele înţelepte ale lui Leşe, care spunea, aşa de adevărat, că tu eşti cel care faci rostul zilei, nu trebuie să laşi ziua să îţi facă ea rostul. Poate din cei prezenţi acolo măcar unul îşi va face un sfârşit de săptămână "românesc", prin satele şi pe la oamenii fotografiaţi de mine, şi va avea deschiderea nu doar să-i vadă, ci şi să îi asculte. Dacă din astfel de întâlniri, măcar un singur om o să plece mai bogat sufleteşte, are sens. De la un om în sus câştigat, are sens. Eu am avut doar un mesaj de transmis şi poate cineva l-a recepţionat.

- Viaţa aceasta la ţară, aşa cum arată ea în fotografiile din album, are vreo şansă de a rezista în timp?

- Nicio şansă. Se petrece acelaşi proces de mo­dernizare, şi la noi, care a existat şi în vest, în anii 50-60, şi care i-a transformat pe ţărani în fer­mieri. Oc­cidentalii nu mai au sate. Trăiesc în nişte orăşele mo­dernizate. Tot ce le-a rămas sunt grădinile. Tră­iesc acolo ca la oraş. Că la nivel de comunitate se cunosc între ei, nici nu mai este aşa de relevant, pentru că toţi sunt legaţi la internet, au maşini şi cumpără de la supermarket. Sunt nişte orăşeni în orăşele mai mici, care au, însă, în planurile lor de conservare, eve­nimente sau proiecte pentru a se păstra tradiţiile. Sigur, la nivel de patrimoniu... Şi în timp ce noi chiar am putea să păstrăm tradiţii încă vii, ei au fost obli­gaţi, pe alocuri, să le reinventeze, pentru că nu le mai aveau deloc. Noi încă le mai avem. Satul româ­nesc, deşi zguduit se­ver din prin­ci­piile sale de viaţă, din cauza co­mu­niş­ti­lor şi a de­ce­niilor post-de­cem­bris­te, încă şi-a păs­trat mo­lecula de bază.

Meditaţie în sicriu

- Dintre per­so­na­jele albumului există vreunul care v-a ins­pirat mai mult, sau vă este mai drag?

- Dragi îmi sunt toţi... Dacă ar fi să spun... poate l-aş a­min­­ti pe unul dintre ei care avea o incredibilă pre­cizie de lovire a lem­nului. Un soi de mate­ma­tician. El nu voia să facă sculptură, voia doar să reali­zeze în lemn anumite forme geometrice tradiţionale, şi îi reuşeau. Era tipul de autodidact, nu ştia foarte bine cum să combine elementele pe care le moştenise de la bunici sau de la bătrânii satului sau de la nu ştiu ce târg. Per total, însă, avea o cultură impresionantă, pentru cele zece clase ale sale. Trăia într-un sat destul de izolat, unde îşi făcuse în casă un univers al lui, în sine. Făcea şi drâmbe, un instrument pe cât de simplu pe atât de răscolitor, cu o vibraţie extraordinară. Şi mai avea o nebunie: făcea tocuri de uşi decorate superb. Erau atât de frumoase, încât uşa nu mai avea nevoie să fie împodobită şi nici peretele nu mai avea nevoie de alt­ceva. Este ceva unic, de o frumuseţe impre­sio­nantă. Am mai văzut uşi sculptate, dar aşa nu! Făcea stâlpi, piramide, miniaturi extraordinare de case ţărăneşti. Un alt personaj este "dacul liber", cum îşi spune el însuşi, lucrează în metal. Mi-au atras atenţia la el nişte vase de inspiraţie otomană, cred, cu gâturi lungi şi margini foarte ţuguiate. Lovea altfel alama decât un căldărar şi simţea metalul. Punea mâna pe vasul lui şi îl simţea fără să îl vadă. Mai bine zis, vedea cu mâinile, era de-ajuns să pipăie sau mai degrabă să mângâie un astfel de obiect şi îşi dădea seama ce mai are de făcut. El mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte. Mi-a spus: "Omul care are curaj este omul care ştie să îşi privească moartea în faţă". Avea în pod un sicriu în care, din când în când, se aşeza şi medita. Asta ne întoarce, de fapt, la discuţia despre rost. Când ţi-ai găsit rostul şi ţi l-ai împlinit, moartea nu e decât, aşa cum spuneau bătrânii, o trecere, un alt moment al vieţii, nu ţi-e teamă de ea. E o împlinire interioară, pe care odată ce ai atins-o, nu ţi-o mai poate zdruncina nimeni. Asta căutăm, şi unii avem şansa să şi găsim. Putem avea momente de bucurie şi de fericire, dar ele pot fi conjuncturale, pot dispărea sau apărea la fel de repede. Dar odată găsit rostul, ăsta nu mai poate să dispară. Rostul e o punte între viaţă şi moarte, pe care nu toată lumea ştie să o găsească. Se poa­te întâm­pla, de multe ori, să murim tâm­piţi, fără să avem şansa de a găsi aceas­tă punte, nu mai vorbesc să ştim să o şi tre­cem. Dar e im­portant să ştim, măcar, cum să ne dăm o şansă nouă înşine. E foarte important să ştii să îţi dai o şansă.

Cum fotografiezi sufletul?

- Când vă daţi seama că un portret e reuşit? Ce contează mai mult: un detaliu, o atitudine, lumina?

- Pentru mine, portretul reuşit este cel care, anticipând secunda următoare, sur­prinde ceva din sufletul personajului. Când un aparat de fotografiat stă fixat pe figura unui om, acesta va avea un fel de clopoţel care îi sună mereu şi îl atenţionează: "Vezi cum arăţi! Vezi ce faci!". Şi, mai mult sau mai puţin, acel om va încerca să îşi adap­teze gestica şi figura, să "dea" mai bine. Este un reflex involuntar, câteodată. Şi-atunci, personajul iese din el însuşi, nu mai este el, cel de toate zilele, care de fapt mă interesează pe mine. Câteodată, începi să lucrezi cu el şi vorbeşti cu el, bei un pahar de vin, că altfel nu poţi să mergi şi să scoţi aparatul - "hai să îţi fac o poză" - că numai la poza de buletin se face aşa ceva, e o tâm­penie. Cu tine în faţă, personajul e aproape ca la psiholog, trebuie să îl laşi să se des­chidă către tine, pentru că momentul în care scoţi aparatul de fotografiat e unul foarte complicat, omul din faţa ta se schim­bă în momentul ăla. Ei bine, când simţi că în următoarea fracţiune de secundă urmea­ză ca el să aibă trecerea dintre cele două stări (se creează o fantă atunci, o fereastră care ţine cât un crâmpei de secundă), poţi vedea înăuntru, în acel om. Atunci este clipa efemeră în care trebuie să apeşi pe buton. Trebuie să ştii când urmează să se întâmple, ca să poţi surprinde acel moment. Ăsta este un fel de a face un portret şi de a scor­moni în sufletul oamenilor, pentru a-l arăta al­tora. Apoi, îmi mai place şi un altfel de portret: prin­tr-o compoziţie faină, să pui în valoare un gest de-al lui, o mimică, o poziţie sau un decor, care, împreună, dau sentimentul că toate converg către sufletul lui. Fiecare îţi arată o părticică mică din sufletul lui. Ele se unesc în această stare de spirit, care e în perpetuă mişcare. Astea sunt portretele pe care îmi place mie să le fac şi se adresează celor ce ştiu să priveas­că. Nu tre­buie să fii fotograf ca să înţe­legi o astfel de foto­grafie, e de ajuns să ştii să pri­veşti. E o diferenţă faţă de fotografia jurnalistică, pentru că în reportaj, ima­ginea, cu toate imper­fec­ţiunile ei, are valoare nu pen­tru compoziţie sau culoa­re sau altceva, ci pentru spec­tacolul vieţii pe care îl surprinde.

- Fotografiile pe care le faceţi, meseria aceasta, dau vieţii dvs. un rost? În viaţa dvs. fotografia este un rost, sau e doar un mijloc către adevăratul rost?

- Fără aparatul meu şi fără să fac fotografie aş simţi că mor. Mă ajută enorm să ajung în stările mele de bine sufletesc şi să înţeleg ce este în jurul meu, deci să mă apropii de un rost. Apa­ratul e, până la ur­mă, ca un penel, mă ajută să intru într-o stare de spi­rit care nici nu contează, în final, dacă va da o fo­to­gra­fie bună sau nu, pen­tru că ceea ce contează e sta­rea. Te înde­păr­tează de lume, nu mai auzi, pe lân­gă tine sunt oameni, dar tu nu mai vezi nimic, urmăreşti un subiect sau descoperi un subiect, şi această căutare este, de fapt, pur interioară. Cauţi cu ochiul şi cu inima ceea ce îţi place, nu cu apa­ra­tul. Aparatul de fotografiat este acolo doar ca să facă la final un click, încercând să imortalizeze momentul culminant al căutării tale. Un fotograf nu are nevoie de un aparat ca să facă o foto­gra­fie, ci doar ca să dovedească lumii că a gândit-o bine.

Pact cu singurătatea

- Cum a început pasiunea fotografiei? Dragoste la prima vedere?

- A venit de la sine, brusc, în anul trei de liceu. Prima fotografie a fost cea a câinelui nostru. L-am pus pe fratele meu să îi arunce un băţ şi l-am foto­gra­fiat cu urechile fluturând şi alergând fericit. M-am apucat să developez, şi acolo, în camera obscură, mi-am dat seama că este ceva, un mister în toată treaba asta. Şi de atunci nu m-am mai oprit. Sigur, nu pot să spun că aparatul e prelungirea mâinii mele, dar e o nelinişte când nu îl am cu mine, mai ales când ies din Bucureşti. Sper să şi mor cu această nelinişte. Pasiunea asta nu s-a răcit niciodată. Tot timpul îmi bâzâie capul cu ce aş putea să fac, dar şi cu ce am făcut şi mi-a ieşit prost şi vreau să înţeleg de ce a ieşit prost şi cum pot să îndrept lucrurile data viitoare. E nevoie şi de sacrificii, fireşte. De exemplu, ai nevoie de singurătate. De cele mai multe ori, călătoresc singur, ca să nu îi sâcâi pe ceilalţi, cu opririle mele. De regulă, trebuie să fii singur. E o sevă care te alimentează. Aşa e căutarea asta cu ochiul, eşti într-o anumită stare, ai nevoie de o anumită stare pe care nu poţi să o împarţi cu altcineva, de-asta, eu nu cred deloc în lucrul cu cârdul, aşa-zisul lucru în echipă. Am şi eu cursanţi, mergem împreună pe teren, dar doar până la locul respectiv. De-acolo mai departe, fiecare e pe cont propriu, e liber şi singur să îşi găsească starea şi subiectul imaginilor. Le las timpul lor, cât au nevoie. Le spun să nu vină la mine cu luciul apei, apus de soare sau cu fluturelul care zboară pe nu mai ştiu ce floare. Îi rog să vină la mine cu ceva serios, din care să îmi dau seama că au gândit înainte de a apăsa pe buton, îi rog să vină cu lucruri complicate.

- Ce înseamnă lucruri complicate în fotografie?

- Fără pictorii impresionişti nu am fi avut fotografie, ei sunt reperul. Ei au fost primii fotografi ai lumii, numai că nu au avut aparat. Şi dacă ne uităm mai atent la lucrările lui Breugel cel Bătrân, ai senti­men­tul că el a fost primul fotoreporter al lumii, parcă a fost în satele olandeze şi le-a fotografiat pentru eternitate. Şi le zic: ima­ginaţi-vă că aveţi o cameră fără feres­tre, doar cu o uşă, un bec şi un scaun şi, por­nind de la astea, vă rog să îmi faceţi o com­po­ziţie într-o imagine. N-ai lumini de stu­dio, cu care să modelezi, şi atunci te descurci cu ce ai şi devine foarte complicat totul. Asta este să îţi pui problema foto­grafiei. Că altfel, să fotografiezi peisaje fru­­moa­se... Aşa şi? Le-a făcut toată lumea pe alea! Sunt banale! Alea nu sunt nişte fotografii, sunt nişte poze simpatice.

- Aş vrea să revenim la seara în care v-aţi lansat albumul. O sală cu can­de­labre de cristal, din lu­xo­sul hotel Mar­riott, plină ochi de sute de oameni bine îmbrăcaţi, veniţi să vadă fotografii cu ţă­rani pot­co­vari, fierari, curelari, căl­dă­rari... Cine sunt? De unde au răsărit?

- Cred că este un public care, nu ştiu cât de mult, îşi caută rădăcinile, dar este doritor de adevăr şi de au­tentic. Sunt oa­meni veniţi să vadă tradiţiile şi altfel decât la televizor sau în imagini banale. Unii au venit, poate, interesaţi de foto­gra­fie, alţii să-l vadă pe Gri­gore Leşe cântând la final. Dar cred că numitorul co­mun ră­mâne, to­tuşi, intuiţia că ceva foarte valoros se pier­de în sate, şi asta naşte dorul de rost, dorin­ţa de a cunoaşte mai bine înţelesul lumii, dat de ulti­mii noş­tri ţărani.


Pachetul Dor de Rost format din album foto, film pe DVD şi harta păstrătorilor de rost poate fi co­man­dat la adresa razvanav@yahoo.com sau la tel. 0722/244.240