O noțiune cu margini nesigure
Când eram mică, întrebarea pe care o puneam cel mai des era "Da' de ce?" Cred că toți copiii întreabă așa, exasperându-și părinții, atunci când încearcă să înțeleagă ceea ce descoperă în lumea din jur. Apoi, încet-încet renunță - cum renunțaseră și părinții lor - să mai întrebe, ori pentru că nu reușesc să înțeleagă aproape nimic, ori pentru că li se pare că au înțeles totul. Eu n-am renunțat.
Împotrivirea la răul și urâtul din lume - care merg paralel și adesea se confundă, așa cum vechii greci încercau să confunde binele cu frumosul - a pornit întotdeauna, în ceea ce mă privește, de la această încăpățânare de a afla "de ce este posibil? cum este posibil? până unde este posibil?". Nu-i deloc sigur că dacă înțeleg pot să și înving, dar este sigur că dacă nu sunt în stare să înțeleg sunt învinsă dinainte. Lupt, deci, nu închizând ochii, ci deschizându-i larg, până încep să lăcrimeze.
Tot ce i se întâmplă Europei în această toamnă este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că în inevitabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii, nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși, evident, și despre asta e vorba, ci, pur și simplu, la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.
Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum câțiva ani, în urma cărora Uniunea Europeană a optat să renunțe la sintagma "rădăcinile creștine ale Europei", infirmându-și, astfel, propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire, părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului.
Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile, muncitorul care fusese a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică, învățată de decenii pe de rost, se întinde, iresponsabilă, între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparențele.
Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, - privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe, mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin - nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine și indiferent în cât de vinovat scop a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență, nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții, atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la frontiere și amânând astfel mersul implacabil al istoriei, cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria, am ajuns să nu o mai cunoaștem.
Circulă pe internet un text în care sunt acuzată că nu mai respect drepturile omului și că am involuat dinspre democrație spre extremism, pentru că am spus într-un interviu că, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserțiune li se pare extremistă, este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.
Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru, pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție, la propria noastră conștiință și la puterea noastră de a mai crede cu adevărat în ceva. Sau, cel puțin, în noi înșine.
La întrebarea "Formulei AS": "Cum luptați împotriva urâtului lumii?", răspunsul meu este "Gândind".
ROMULUS RUSAN
"Fără curajul cunoașterii suntem dinainte învinși"
Poate o întâmplare miraculoasă - dar poate numai norocul - m-au ajutat să încep acest răspuns. Știam ce anume urma să scriu, dar cuvintele primei fraze refuzau să vină. Aparatul de radio rămăsese decuseară pe lungimea de undă a radioului Trinitas și, când am învârtit butonul să-l deschid (era duminică, în timpul Liturghiei), vocea unui diacon tocmai intona câteva versete din "Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel": "Îmbrăcați armura lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului - căci lupta noastră nu este împotriva cărnii și a sângelui (...), ci împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de întuneric, împotriva duhurilor răutății care tulbură stihiile cerești".
Uimit de actualitatea acestor cuvinte, într-o vreme ca a noastră, bulversată de ură, răzbunare și irațional, mi l-am imaginat pe bătrânul dar puternicul Pavel predicând, cu precauție, dar fără teamă, în uriașul amfiteatru scobit în coastele Muntelui Plon, în fața a 25 000 de păgâni (cum socotea el toate națiile necreștinate) și chemându-i, nu la violență, ci invitându-i să se apere cu "Sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu".
Dacă "Răul este atotputernic, dar Binele este etern" - așa cum avea, indirect, să-l confirme, peste secole, Kant pe Pavel, atunci care este astăzi calea cea mai simplă și directă de a "lupta cu urâtul lumii"?
Revenind la această întrebare, încerc să dau un răspuns de bun simț, căutând în adâncul ființei mele și sondând în experiența mea de viață devenită, vai, atât de lungă. Premisa răspunsului este că firea mea neconflictuală și încercările sociale prin care am trecut nu s-au potrivit niciodată între ele. A trebuit să rabd umilințele luptei de clasă, rateurile dosarelor de cadre, avatarurile "originii nesănătoase" și, în ultimele decenii, primitivismul cu care își manifestau libertatea "greșiții noștri", pe care trebuia "să-i iertăm", cu toate că în baza noilor interpretări ale drepturilor omului, iertarea seamănă mai mult cu o scuză.
Și - trăgând linia dedesubt - am înțeles că singura compensare a răului poate fi realizată, întâi, prin strădania de a-l descifra și de a le transmite și altora concluzia. Teama de terorism (și, în general, de tot ce tulbură normalitatea lumii) se spulberă în fața decriptării fenomenului și a transmiterii acestei descoperiri către cât mai mulți contemporani. Nu îți trebuie o filosofie specială ca să înțelegi că terorismul profită de lipsa de apărare a celor ce nu au o percepție activă a vieții pe care o trăiesc. Fanatismul de orice fel găsește o pradă sigură în mediile golite de orice fel de credință. A face pe cât mai mulți să înțeleagă că goliciunea sufletească duce la cea mai acută vulnerabilitate este arma cea mai sigură împotriva "lumii de întuneric".
Cunoașterea istoriei este unul dintre modurile concrete de a te apăra. Îndemnurile la cunoașterea trecutului sunt atât de multe, încât au devenit banale. A retrăi istoria - cu bune și rele - ca "Poveste a neamului nostru" (cum se intitula unul dintre manualele de clasă primară de pe vremuri) este rețeta sigură de a-ți întări atât mândria, cât și vigilența civică. Din păcate, Istoria - ca materie de studiu - a devenit, sub presiunea pedagogilor de școală nouă, o disciplină plicticoasă, compusă din vorbe de lemn, care îi plictisesc și chiar dezgustă pe toți învățăceii, începând cu gimnaziștii și sfârșind cu doctoranzii. Acești tineri nevinovați sunt, din păcate, mult deosebiți de efesenii pe care același Pavel îi vedea acum douăzeci și unu de secole ca "având mijlocul încins cu adevărul și îmbrăcați în platoșa dreptății". Deși am învățat ingineria și am devenit scriitor, în ultimele două decenii m-am lăsat transformat în paznic al istoriei recente, atât ca editor, cât și ca autor, dintr-o violentă dorință (o violență de astă dată benefică!) de a face să nu fie uitate întâmplările neștiute ale generației mele. Și nu voi înceta să spun tuturor că urâtul și răul din trecutul lumii trebuie, întâi, cunoscute, pentru a fi apoi înfruntate și înfrânte, ori de câte ori reapar în prezent. Fără acest curaj al cunoașterii, suntem dinainte fricoși și învinși.