Să ajungem la Fânaţele Căpuşului, satul în care fusesem numiţi, de curând, profesori, străbăteam centrul comunei Căpuşul de Câmpie, treceam de moara Turcului, până dădeam de un loc larg şi mlăştinos, cu vegetaţie de baltă, cât cuprindeau ochii. Drumul căuta mereu rădăcina dealurilor din dreapta, ocolea, se zvârcolea în tot felul de curbe, se străduia să ferească drumeţul de noroiul lipicios în care lesne ne înglodam, dar cu greu ne recuperam încălţările. Iarna aveam altă rută. Călcam pe mlaştina îngheţată, ne luptam cu săgeţile de papură, dar merita. Scurtam drumul lung de 14 kilometri, ţinând malul pârâului care venea de la Dobra. Vale şi iar vale. Le auzeam mereu numele: Meal, Borşa, Apătăi, Gheja, Chichinea. Fiecare vale era cât un cătun, cu câteva gospodării ţărăneşti. Drumurile şi cărările din văi se uneau apoi în râtul din centrul satului. Acolo, se înălţa o clădire veche, cu o sală mare, mare, alta mică, mică şi un antreu înghesuit. Aceasta era şcoala. Puţin mai încolo se arăta o construcţie nouă, cu multe geamuri. Era căminul cultural. Şcolarii mici învăţau în localul consacrat lor, în două schimburi, în clase cu predare simultană. Dar în anul despre care vorbesc, în satul Fânaţe s-a înfiinţat ciclul gimnazial, unde, împreună cu soţul meu, am ajuns profesori. Eram în primul an de căsătorie. Eram tineri, frumoşi, veseli, binevoitori, sănătoşi, dornici să facem carieră didactică. Locuitorii satului ne-au întâmpinat cu bucurie. Ne-au ajutat să ne instalăm în cămăruţa de la căminul cultural, concepută pentru a fi locul de "îmbrăcare a artiştilor", ce veneau, câteodată, să dea spectacole-n sat.
Ieşeam din "casa noastră" şi intram în clasa noastră. În sala lungă, cu multe geamuri, a căminului cultural, aşezasem bănci pentru şcolari. Mircea era director, eu profesoară. Urmând traseul văilor pe care vi l-am descris, copiii ajungeau la Valea cea mare, treceau podul şi erau la şcoală. Uşor de zis, greu de parcurs. Unii locuiau departe, în Meal sau Apătăi, porneau de-acasă cu noaptea-n cap. Când începeau ploile, soseau uzi şi plini de noroi. Puneam apă în lighene, să-şi spele cizmele. Iarna, zăpada le cuprindea genunchii. Părinţii croiau cărări pe întinderea albă şi-i ajutau să înainteze. Pătrunşi de frig, albiţi de promoroacă, îşi scuturau hainele, dar rămâneau îmbrăcaţi în surtuce, şi cu mănuşile în mâini. Frig era afară. Frig era în clasă. Focul se aprindea pe la cinci dimineaţa. În lumina slabă a felinarului, pe pereţi sclipeau cristale de gheaţă. Soba aceea de tuci împrăştia şi fum, nu numai căldură, şi era mică pentru o încăpere atât de mare. Şi nouă ne era frig, şi în casă, şi în clasă. Nu ne plângeam de milă, nu învinovăţeam pe nimeni. Ne îmbrăcam cu ce aveam mai călduros. Când ne era foame, mâncam lângă sobă. Dacă ne-am fi aşezat la masă, riscam să ni se sleiască mâncarea în farfurie, atât de frig era. Ne luptam din greu cu neajunsurile, puneam însă multă pasiune în tot ce făceam, ne bucuram că lucrăm cu nişte copii minunaţi, cu mult bun simţ, isteţi şi săritori. Îi iubeam foarte mult şi pentru ei am fi făcut orice, dacă s-ar fi putut am fi învăţat şi în locul lor. Dar nu era nevoie! S-au dovedit harnici şi deştepţi şi fiecare a urmat, mai târziu, şcoli care i-au ajutat să devină oameni realizaţi. Când îi vedeam aşa de mici şi de zgribuliţi, cu degetele înţepenite de frig, făceam sus-jos, săream să ne încălzim, spuneam câte o glumiţă să le abatem atenţia în altă parte.
De Crăciun, am organizat serbare. Cu câteva săptămâni înainte, Mircea a plecat la Tg. Mureş să copieze poezii adecvate din cărţi, la Biblioteca Judeţeană. A cumpărat beteală şi clopoţei. A cumpărat bomboane şi alte podoabe pentru pom. Fiecare copil a primit câte un dar şi puţin din sufletul nostru. Părinţii şi bunicii s-au bucurat când şi-au văzut fiii şi nepoţii recitând şi colindând pe scenă. Au rămas după spectacol şi s-au sfătuit ce să facă să le fie mai bine copiilor la şcoală. "Dacă nişte tineri străini de sat se îngrijesc de copiii noştri, şi noi ar trebui să facem mai mult". După vacanţa de iarnă, în fiecare zi, pe rând, oamenii aduceau la şcoală, cu săniile, lemne tăiate. Focul din sala de clasă ardea de dimineaţă până seara. Ajutată de fraţii ei, Magnezia, o fată inimoasă din sat, clădea cu grijă braţe de lemne, cât încă era întuneric. Să avem mai puţine griji, să ne ocupăm cu drag de copii...
Deşi eram foarte tineri, am înţeles că fericiţi cu adevărat sunt oamenii care le aduc chiar şi numai o fărâmă de bine celor printre care trăiesc.
Acum, la anii de pensie, când timpul are răbdare cu mine şi am răgaz să îmi amintesc toate sclipirile de fericire pe care le-am sădit în sufletele elevilor mei şi ale părinţilor lor îmi dau seama că sunt un om nespus de bogat. Pentru tot ce-am făcut, am fost răsplătită cu bucurie.
MARIA GHEBOREAN - Luduş
Darul de Crăciun
Vin sărbătorile de iarnă, iar Crăciunul, ca de fiecare dată, răspândeşte încărcătura magică a Naşterii Domnului Iisus Hristos. O să vă spun o întâmplare reală, dar foarte veche, pe care o ştiu de la tatăl meu.
Era în prima iarnă de după primul război mondial. Părinţii lui, la fel ca toţi ceilalţi oameni din sat, au fost nevoiţi să se refugieze în locuri unde nu ajungeau obuzele ucigaşe. Deşi oameni înstăriţi, bunicii au plecat în pribegie cu o căruţă trasă de boi (caii au fost luaţi la război) în care au pus cele necesare, hrană cât au putut lua şi, bineînţeles, copiii, care erau mulţi şi toţi micuţi. Bunica a luat şi o pisică, dar ea s-a pierdut în timpul călătoriei, spre marea părere de rău a copiilor. După război, s-au întors înapoi, în sat, la casa din care nu mai rămăsese decât o ruină. Spirit întreprinzător, bunicul a zidit o cameră, ca să se poată adăposti cu familia, mai ales că iarna era aproape. Cu mare greutate au reuşit să-şi procure cele necesare traiului. Cu eforturi numai de ei ştiute, au reuşit, totuşi, să pună pe masa de Crăciun sarmale şi cozonac pentru copii. Despre Moş Crăciun şi darurile lui, nici vorbă. Pe atunci, postul era ţinut cu sfinţenie, chiar şi de copii, aşa că în ajunul marii sărbători, erau tare nerăbdători ca după slujba de la biserică, să vină acasă şi să guste din bunătăţile care-i ispiteau cu mirosul lor. Agitaţia era mare în sat, veneau colindători, iar bunica făcea ultimele pregătiri. Când, în sfârşit, s-a aşternut liniştea şi se pregăteau de culcare, afară s-a auzit un mieunat slab. Atentă şi miloasă, bunica s-a dus să vadă ce este. După puţin timp, s-a întors în casă cu o pisică slabă şi flămândă. Mare le-a fost mirarea, dar şi bucuria, când şi-au dat seama că era pisica lor, cea care se pierduse în refugiu. Pe unde a stat şi cât drum a străbătut ca să vină acasă, numai ea ştia.
Sărbători fericite "Formula AS"! Crăciun fericit, pentru toţi cei care vă citesc şi vă poartă cu ei în suflet. La mulţi ani!
LENUŢA OLTEANU - Muncelu, jud. Vrancea
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
