SANDA NICOLA (DIGI 24) - "Nu trebuie să fugim de dramele celorlalţi"

În direct, din linia întâi

- Vârf de atac al reportajului românesc de televiziune, Sanda Nicola şi-a depăşit recordurile de până acum, prin transmisia în direct, a tragicelor evenimente de la Paris, petrecute în toamna acestui an. O lecţie de profesionalism, implicare şi emoţie, despre care i-am propus să vorbească, în interviul pe care îl publicăm -

Traseul morţii

- Te-am urmărit, cu groază în suflet şi lacrimi în ochi, în transmisiunile tale de la Paris, realizate la scurtă vreme după comiterea atentatelor teroriste. Am rămas impresionaţi, atât de tragedia eve­ni­men­telor, cât şi de implicarea ta excepţională, ca repor­ter aflat în linia întâi. Cât de greu a fost?

- A fost puţin mai greu decât te-ai fi aşteptat de la cineva care a mai trecut prin experienţe similare. Am fost în Beirut, am fost la Londra, după atentatele din 2005, am relatat, acum zece ani, despre violenţele din suburbiile Parisului, atunci când tineri provenind din fa­milii de imigranţi se răfuiau cu autorităţile, incen­diind maşini şi instituţii. Ştiam exact ce voi găsi la Pa­ris, ce presupune starea de urgenţă, ştiam că vor fi ne­numărate alarme false, care sporesc starea de ten­siune, ştiam că mă voi întâlni cu oameni în stare de şoc. Ştiam, Bogdana, şi totuşi, mi-a fost foarte greu să-mi gestionez compasiunea faţă de victimele acelui ma­sacru şi, totodată, propriile-mi nelinişti. În "apă­rarea" mea pot spune, doar, că plecasem de la Bucu­reşti deja foarte tulburată de ceea ce se întâmplase la Colectiv şi de toate evenimentele de după dezastru. Mă număr printre românii care simt că nu mai au cum să fie la fel, după tragedia care încă n-a ajuns la sfârşit.

- Impresia puternică pe care ai exercitat-o asu­pra celor ce-ţi urmăreau transmisiile în direct s-a da­to­rat, în mare măsură, emoţiei pe care o trans­mi­teai. O emoţie netrucată, profund omenească, care lipseşte cu desăvârşire de pe micul ecran. O emoţie care contaminează. Ce te-a marcat în mod special?

- În a doua zi a delegaţiei, am hotărât împreună cu Andi Popa, colegul cameraman pe care îl preţuiesc şi mai mult după experienţa aceasta, să reconstituim traseul unuia dintre comandourile teroriste, de pe 13 noiembrie. Aveam echipament care ne permitea să transmitem în direct aproape de oriunde, să fim în mişcare, şi am vrut să valorificăm acest avantaj, pe care ni-l oferea tehnica. A fost propunerea mea să facem o serie de transmisiuni din oră în oră, făcând aceleaşi opriri pe care le făcuseră autorii masacrelor cu două zile înainte. Căutam să aflu amănunte despre cum s-au petrecut atacurile, adunam date despre vic­time şi, într-un timp foarte scurt, procesam infor­maţiile primite pentru a construi corespondenţa de la faţa locului. Ei bine, în aceste "popasuri", am întâlnit de fiecare dată oameni în suferinţă, unii urlând de durere, martori în stare de şoc, care rememorau ce li se întâmplase, apropiaţi ai celor morţi, care nu voiau să se îndepărteze de petele de sânge de pe asfalt. Acolo era sângele celor pe care-i iubeau, era viaţa acestora, scursă pe caldarâm, pur şi simplu nu puteau să plece... Nu m-am gândit nicio clipă ce tip de reacţie voi avea în faţa acestor scene. Nici măcar nu mi-am pus problema că nu voi fi în stare să ver­balizez tot ce-mi pregătisem să le spun telespec­tatorilor, pentru că asta avea să mi se întâmple, peste câteva ore. Cel mai greu a fost la a treia oprire, când am ajuns la restaurantul La Belle Equipe. E localul în care au fost împuşcaţi nouăsprezece oameni, printre care şi Lăcrămioara şi Ciprian, cuplul de români stabiliţi la Paris. La ora la care am ajuns, erau adunaţi vreo trei sute de oa­meni, cu lumânări şi flori, care blocaseră, pur şi simplu, strada. Era multă poliţie în jur, traficul a fost deviat, iar de la distanţă, nu părea foarte clar ce se întâmpla acolo, de ce erau atât de mulţi oameni, de ce erau încercuiţi de poliţişti. În mulţime se crea din când în când pa­nică şi rumoare, pentru că s-a în­tâmplat ca mai mulţi oameni să leşine şi să aibă ne­voie de îngrijiri. Ima­ginaţi-vă, sute de oameni şi, totuşi, linişte. O linişte spartă, din când în când, de un hohot de plâns, apoi dintr-o dată vuiet, agitaţie, masa de oameni se mişcă, în ea pătrund trei-patru jandarmi înarmaţi, şi tu n-ai idee, pe moment, cu ce scop. Abia peste câteva mo­mente groaznic de tensionate îţi dai seama că, de fapt, jandarmii intraseră ca să scoată pe braţe din mulţime pe cineva căruia i se făcuse rău. Era stare de urgenţă, se ştia că unii dintre atacatori erau încă în libertate, orice grup de oameni putea reprezenta o ţintă, aşadar forţele de ordine erau în alertă maximă şi vedeai concentrarea în ochii po­liţiştilor. Toată lumea era foarte încordată şi simţeai asta. Când am intrat în direct, îmi era foarte, foarte greu să-mi controlez res­piraţia, nodul din gât, golul din stomac.

- Cu relatarea ta în direct, Digi24 s-a plasat în vârful re­portajelor dedicate evenimen­telor de la Pa­ris, aşa cum deţine şi primatul ştirilor din actua­litatea internă. Se împlinesc pa­tru ani de când lu­crezi la aceas­tă televiziune particulară. Te-ai aco­modat?

- Aşa cred, aşa aş vrea să fie. Se în­cheie încă un an în care am muncit enorm la Digi24. Am călătorit mult, am transmis din Italia, din Marea Britanie, din Grecia, acum din Franţa. Am avut şansa să stau de vorbă cu Al­teţa Sa Prinţul Charles de Wales, am realizat un interviu cu Preşe­dintele Dumei de Stat a Fe­deraţiei Ruse, Serghei Narîşkin, puţin probabil ca toate astea să se fi întâmplat dacă nu făceam parte din echipa Digi. Totodată, s-a acu­mulat multă oboseală şi, uneori, a fost nevoie să lupt din greu cu limitele fizice. Simt că am mai înaintat un pic în vârstă, şi parcă nu mai e la fel de uşor ca acum zece ani să fiu la cadru în formă, con­centrată la maximum, imediat după ce am aterizat după un zbor de două-trei ore. Pe de altă parte, maturizarea profe­sio­nală mă ajută să anticipez multe lucruri, mă orien­tez mult mai bine în teren decât în "prima tinereţe", şi am trăit anul ăsta momente de mare satisfacţie. De pildă, când s-a do­vedit că am intuit corect dezno­dământul alegerilor din Marea Britanie sau al Referendumului din Grecia. Aş vrea să fiu sănătoasă şi să fac asta cât mai mult timp cu putinţă, pentru că simt că pot să o fac din ce în ce mai bine.

Tăcerea roditoare

- După asemenea tururi de forţă, îţi permiţi câte o pauză de reîncărcare, sau "foamea" de subiecte te mână mai de­parte vijelios?

- Când eram mai tânără, mă simţeam foarte neliniştită în zilele în care nu mi se întâmpla nimic ieşit din comun. Mi-a venit mintea la cap între timp. Ha, ha! Acum ştiu că e important să-mi trag sufletul, să-mi evaluez corect calitatea muncii, cu calm şi onestitate, şi să-mi ofer în permanenţă ocazia unor noi acumulări. Ca să pot aduce pe ecran întotdeauna ceva nou, o perspectivă originală, proprie, asupra subiectelor pe care le realizez, atunci trebuie să acumulez fără încetare. Mereu am fost de părere că dacă vreau să vorbesc lumii, mai întâi trebuie să tac, să ascult, să citesc, să înţeleg. Abia apoi am dreptul să deschid gura şi să mă adresez publicului. Aşadar, nu, nu mai am nevoia aia organică de adrenalină non-stop. Acum preţuiesc enorm momentele de introspec­ţie de după un eveniment major, tăcerile lungi în care verific fiecare sertar din mintea şi din sufletul meu. Unde găsesc că-i prea gol, caut să umplu, unde-i prea plin, scot... Sunt mai atentă decât oricând la ceea ce simt şi caut să nu deschid un capitol nou, fără să-mi fie limpede cu ce m-am ales din capitolul care tocmai s-a încheiat.

Bătălie fără scut

- Deşi frumoasă şi plină de împliniri, viaţa ta nu a fost prea uşoară. Ai învins o boală grea, eşti o fiinţă delicată, dar iată-te acoperind jurnalistic su­bi­ecte de categorie grea. Care e scutul tău de apă­rare în faţa emoţiilor care îţi ies în drum?

- Poate că o să te surprindă, dar merg la luptă fără scut. După cum povesteam mai devreme, la Colectiv şi la Paris nu m-am ţinut foarte tare pe poziţii. Am încasat loviturile acelea emoţionale în plin, fără să mă apăr deloc. Eu m-am bazat până acum tocmai pe faptul că sunt foarte empatică, absorb cu uşurinţă atmosfera din jur. Cineva îmi spunea că e uimitor cât de repede capăt "culoarea locului" din care transmit, aproape că încep să semăn fizic cu cei pe care-i întâlnesc, ale căror poveşti le spun mai departe. Asta se întâmplă pentru că întotdeauna am lăsat să treacă prin mine stările celor din jur, fără să-mi fie teamă că m-ar putea doborî. Dimpotrivă, am simţit că asta îmi dă mai multă legitimitate, mă face să rostesc cuvintele mai răspicat şi să fiu mai convingătoare. Îmi plac oamenii, încerc întotdeauna să mă pun în locul celuilalt. Îmi imaginez telespectatorii în casele lor şi încerc să in­tu­iesc ce şi-ar dori să afle chiar acum, în cli­pa asta, ce-ar vrea ei să-l întreb pe in­terlocutorul meu. În acelaşi timp, încerc să mă pun în locul in­ter­locutorului şi să în­ţeleg cum se simte el, ce întrebare l-ar aju­ta să se deschidă, să le­găm un dialog con­sistent dar totodată comprimat, pentru ca telespectatorii să ur­mărească şi să înţe­leagă fără prea mare efort despre ce este vorba. Când sunt în direct, eu nu-mi mai aparţin. Sunt acolo ca să înlesnesc întâlnirea publicului cu oameni şi situaţii pe care tre­buie să le cunoască exact aşa cum sunt. Faptul că am avut parte de o porţie zdra­vănă de durere în via­ţa personală mă ajută, nu mă încurcă. Sunt suma tuturor experienţelor prin care am trecut până acum, iar asta mă ajută să mă identific cu foarte mulţi dintre oamenii cu care in­teracţionez.

Lacrimile vindecătoare

- Soţul tău, Liviu Iolu, este şi el un foarte bun jurnalist, la cotidianul "Adevărul". Aduceţi meseria cu voi şi acasă, sau reuşiţi să închideţi uşa pentru a vă ocroti viaţa în doi?

- Evident că nu reuşim, dar nici nu ne-am propus vreodată să facem asta. Munca noastră nu se des­făşoară de la 09.00 la 17.00, iar cuibul nostru sea­mănă izbitor cu o redacţie, în care fiecare are spaţiul şi instrumentele lui de lucru. Clubul "Colectiv" a luat foc într-o seară de vineri, în care ne întorceam epui­zaţi de la serviciu. Ne-am pus imediat pe treabă amân­doi. Vestea atacurilor de la Paris am primit-o în altă seară de vineri, când tocmai ajunsesem la o mânăstire din judeţul Neamţ, după un drum de şapte ore. Am făcut cale întoarsă imediat, ca să iau primul avion spre Franţa. Liviu a condus încă şapte ore îna­poi, era noapte, era ceaţă, iar eu luam notiţe, ascul­tând Radio France International. Asta e relaţia dintre noi, în raport cu munca. Toată viaţa noastră e orga­nizată în jurul profesiei, iar nouă nu ni s-a părut ni­cio­dată că ar trebui să fie altfel. Suntem norocoşi că am practicat de foarte tineri meseria aceasta pe care o iubim, iar azi ne bucurăm de recunoaştere şi respect din partea publicului. De-asta ne simţim datori să creştem în continuare şi să fim prezenţi acolo unde e nevoie de priceperea noastră.

- Dar noi, cei de pe partea cealaltă a ecra­nului, mai puţin mo­tivaţi decât voi, un­de crezi că ar trebui să găsim refugiu în faţa răului şi a suferinţei care ne înconjoară?

- Mi-e foarte greu să dau sfaturi, nu vezi că nici eu nu mai ges­tionez prea eficient e­mo­ţiile şi tristeţea?! Rămân, totuşi, la pă­rerea că nu trebuie să fugim, să ne ascundem de dramele celorlalţi. Trebuie să rămânem unul lângă celălalt, să dăm o mână de ajutor dacă se poate, să tra­gem toate învăţămin­tele posibile. Cred în puterea vindecătoare a lacrimilor. În discursul de după întronizare, în martie 2013, Papa Fran­cisc ni-l propunea pe sfântul Iosif drept model, arătând cât de important e să ne ocro­tim unii pe alţii, cu discreţie, tandreţe şi sensibilitate. De două ori a spus Papa atunci: "Să nu ne fie frică să fim buni, să nu ne temem să fim sensibili, să fim tandri.". Ţin minte că vorbele astea au avut un impact deosebit asupra mea, poate pentru că mă străduiam de ani de zile să par mai dură, mai aspră decât eram, cine ştie... Cert e că am menţionat pasajul ăsta din predică în relatările ulterioare. Cumva, aveam con­vin­gerea că şi alţii vor rezona. Am clădit o societate în care ne străduim toţi să lăsăm impresia că suntem şmecheri când, de fapt, toţi tânjim după o vorbă bună, o încu­ra­jare şi umblăm prin viaţă cu o mulţime de răni ne­vindecate pe suflet.

- Sanda, cu toate relele lumii, Crăciunul vine iarăşi spre noi, cu stropul lui de lumină şi de iubire. Îi porţi şi tu imaginea ascunsă în suflet? Cum arată Crăciunul tău ideal?

- O casă plină cu bunici sfătoşi, părinţi veseli şi co­pii care se tachinează reciproc. Bradul e înalt, până la tavan, şi foarte bogat, e decorat cu atenţie, niciun glob nu e aşezat la întâmplare. Practic, e opera de ar­tă la care a contribuit toată familia. Sunt cozonaci cu mac şi nucă pe masă, poate şi cornuleţe cu gem şi vin fiert cu scorţişoară, totul pregătit pentru colindătorii care le vor călca pragul.