Un geniu al clarinetului - MIELUŢĂ BIBESCU

"Când iubeşti muzica, nu te laşi de ea toată viaţa"

Nu se aude nici un alt sunet în afara vocii interlocutorului meu, niciun ritm, nicio notă, însă totul în jur musteşte de muzică. Pereţii camerei sunt tapetaţi cu siluetele unei or­ches­tre de jazz, bustul unui mare compozitor tronează în faţa oglinzii, mici statuete haioase, cu instrumentişti, sunt aşezate pe rafturi, iar masa la care ne-am aşe­zat are picturi cu instrumente pe sticla mată. Gesturile, timbrul vocii şi mai ales poveştile omului din faţa mea duc tot spre muzică şi spre vre­murile în care ea avea aripi. O mu­zică acum aproape dispărută, o îm­binare plină de farmec între jazz şi zicerea lău­tă­rească, pe care astăzi pu­ţini muzicanţi o mai cântă. Mie­luţă Bibescu este unul dintre marii ei reprezen­tanţi, aplaudat pe sce­nele lumii, din Japonia în cele două Americi, Rusia şi Europa.

"În casă la noi, muzica a fost mai mult ca o nevastă"

- Am făcut interviuri cu vio­lo­nişti, acordeonişti, ţambalişti, dar niciodată cu un clarinetist. Cum a ajuns acest ins­trument în muzica lăutărească? Cum aţi prins drag de el?

- A venit demult, cu fanfarele din Moldova. La Iaşi, la Bacău, cântau cu clarinetul când ieşeau pe stradă cu ursul, în Ajunul Crăciunului. La noi, în sud, se cânta la Moşi, din căruţă. În anii '40, era Goguţă Popescu, Şoni Imre, care a fost dirijorul Big Band-ului de jazz al Radioului. Tata-l meu, Florică Bi­bes­cu, era concert maistru la Orchestra Simfonică Radio şi şi-a zis "pe băiatu' meu îl fac violonist, ca mine." Şi m-a pus la vioară. Domne, nimic, bâtă, ştii ce-i aia? Bocciu! Am studiat vioara de la cinci la doi­spre­zece ani, da' nu-mi plăcea, nu mă ţineam de ea. Tata se tot gândea, "băi, ce mă fac cu ăsta?" Bunicul meu, Bob Stănescu, un mare viorist, zice "domne, hai să-l întrebăm pe băiat ce-i place." M-au întrebat frumos. "Păi, mie-mi place clarinetu'", am răspuns. S-au ui­tat unul la altu'. "De ce, mă?"."Păi nu vezi ce fru­mos cântă unchiu' Ionel la clarinet?". Tata a ple­cat la Viena şi, în timpu' ăsta, bunică-miu s-a dus şi mi-a cumpărat clarinet. Dormeam cu el sub pernă, aşa drag mi-era de el. Pe urmă, tata m-a dat la şcoală. Am studiat clarinetu' ca lumea, la Conservator. Nici eu, nici ai mei nu ne aşteptam să ajung aşa bine cu cla­rinetu', au spus "bă, nu ştim cum, e de la Dum­ne­zeu." Da' să-ţi spun cum a fost la început cu cla­rinetu'. Unchiu' Ionel, fratele mamei, care cânta în orchestra populară a Armatei, ţinea clarinetu' sus pe şi­fonier. Mie îmi plăcea sunetul, cum repeta el prin casă. Într-o zi, mi-am pus un scaun, m-am căţărat să iau clarinetu', m-am încurcat, am scăpat clarinetu' pe jos şi s-a spart. Ăsta a luat foc. Bunicu' a sărit "Cear­tă-l, fă-i ce vrei, da' să nu dai în copil!" Eu am luat clarinetu' să încerc să-l repar, să-l lipesc, şi tot stând cu el în braţe, am prins drag de instrumentu' ăsta.

- Se cânta multă muzică în casă?

- Domne, la mine în familie nu a existat altă meserie decât lăutari şi mai apoi muzicieni. Pe par­curs, am devenit muzicieni. Că străbunicii au cân­tat probabil la vreo curte domnească, de avem nu­mele ăsta de Bibescu, nu e pus aiurea. S-o fi în­drăgostit vreo boieroaică de vreun ţigan şi l-a făcut pe bunicu', cine ştie? Bunica avea prin casă nişte fotografii de astea vechi, cu boieri, şi câte un tablou mai răsărit. Bunicu' era un tip mai mărunţel, cu un păr cam ca al meu şi cam... urâţel, ştii? Dar de o in­teligenţă... Cum să înveţi tu, la douăzeci şi ceva de ani, notele, să îţi pui profesor şi să scrii note după aia? Tata a fost primul ce a venit de la ţară şi a făcut şcoală de muzică. Ăştia mai bătrâni nu fă­cuseră şcoli, au fost nişte oameni ce s-au zbătut pentru viaţă, oameni simpli, dar cu dragoste de muzică. De ce apreciau Enescu, Ciprian Porum­bescu, lăutarii? Se minuna Enescu, "domne, cum poţi să cânţi aşa, om fără şcoală, cum ştii să pui mâ­na acolo, pe vioară?". Pentru că as­ta-i viaţa noas­tră, muzica. Cum se mân­dresc unii că sunt însuraţi cu aceeaşi ne­vastă de 50 de ani, şi sunt toată viaţa în­dră­gostiţi de ea şi o divi­ni­zează şi nu mai ştiu ce să-i mai facă, aşa la noi, muzica a fost poate mai mult ca o nevastă. Tot tim­pul e ceva nou, ceva de des­co­perit, de învăţat. Cine spu­ne că e perfect minte, nu există aşa ceva. Mereu apare ceva şi te gândeşti "domne, cum o scot la ca­păt cu asta, cum o cânt?". Îmi pare rău că nu pot să explic acum ce vrea să spună Bach, ce vrea să spu­nă "M-a făcut mama ol­tean", ce vrea să zică Schubert sau "Dă, mamă, cu bi­­ciu-n mine!". Lucruri atât de reale, de adevărate! Fiecare rând, fiecare notă are un sens. Eu percep muzica într-un fel, îmi trans­mite ceva, o emoţie, o mâhnire, o bucurie. Muzica e atât de vastă, tu, dacă asculţi Mozart, simţi altceva de­cât simt eu, fiecare se regăseşte în felul lui, cu vi­ziunile şi cu sentimentele lui. Aşa am fost crescut de mic. Mă lua bunicu', mă aşeza pe genunchi şi studia la instrument. La fel şi tata. Cum să nu te dez­volţi, cum să nu iubeşti mu­zica? Am avut casă mare, pe Matei Basarab, şase ca­mere, locuiam toată familia acolo. Te trezeai şi auzeai muzică. Tata repeta la vi­oară, că pleca la Radio, bu­nicu' trecea la pian... aşa era de când deschideai ochii până te băgai în pat la cul­care, zi de zi, numai muzică ascultai.

"În viaţa de lăutar contează foarte mult al cui eşti. De unde te tragi"

"Am crescut în perimetrul ăsta bucureştean - Ma­tei Ba­sa­rab - Strada Romulus - Mân­tuleasa - Du­deşti, între jidani şi armeni. Poate şi pentru că eram minorităţi, ne înţelegeam ca fraţii. Erau multe familii de lăutari în cartier, lăutari care cântau la restaurant, nu cei de nuntă, ăia locuiau în Rahova. Noi eram floarea lăutarilor, oameni cuminţi, civili­zaţi, cu şcoală, de aia mă doare când zice câte unul «băi, ţigane!». Eu la oamenii ăştia nu am auzit o în­jurătură, nu exista vulgaritate în limbaj sau în com­por­tament. Era nea Firicel, care ştia cel puţin două, trei mii de ro­manţe, pe care nu le-am mai auzit la ni­meni. Stătea pe Dudeşti. Un bărbat înalt şi slab, so­bru, brunet, cu o mustaţă à la Raj. Îţi im­pu­nea res­pect, dar era de o blândeţe, şi avea aşa ma­niere, avea nişte expresii atât de frumoase... Mer­geam cu el să cântăm la jidani, şi pe timpu' ăla, anii '60, era o onoare să le cânţi, ştiau să te asculte şi să te apre­cieze. De multe ori, muzica evreiască şi cea ţigă­nească semănau între ele, ca tempo, ca stil, aveau ce­va comun. Mulţi dintre cei mai mari mu­zi­canţi ai lumii au fost evrei. Mai era Fane Chioru', un ţim­balist care şi-a trăit jumătate din viaţă în Is­rael. Şi ma­rele Toni Iordache mergea pe la el, să mai fure meserie, adică îi spunea frumos: «Nea Fane, ce mai e nou, mai spune şi mie câte ceva». Îmi ziceau vecinii evrei să trec pe la ei cu clarinetu', şi aveam multe de învăţat. Îi ascultam cum cântă o melodie, încercam s-o cânt cu ei, «Da' ce melodie frumoasă a fost! Hai s-o mai cântăm o dată». Am fost şi în­dră­gos­tit de o evreică, de Erika. Aveam vreo 15 ani, şi ăsta a fost primul meu sărut, într-o seară de iarnă, prin­tre fulgii de zăpadă care cădeau mari. Am săru­tat-o pe Erika şi am rămas cu un sentiment atât de cald, un sen­timent de împlinire, cum ne plimbam noi prin parc şi ningea. Apoi ea a plecat cu familia din ţară, am mai comunicat un timp şi gata. Ăsta a fost cartierul în care am crescut, în care nu exista ca ve­cinii noştri evrei să facă clătite şi să nu vină să ne aducă şi nouă. Noi făceam gogoşi şi îi chemam pe la noi. Armenii erau cu cafeluţa, cu stafidele, cu tot felul de dulciuri. Iar de Crăciun era o frumuseţe, ne adu­nam cu toţii, fiecare cu ce se putea, şi ne bucuram. Unde mai vezi acum aşa o frăţie? Acum, dacă iau clarinetu' să stu­diez un pic, îmi bate în ţeavă «dom­ne, ne deranjezi!». În copilărie, deschideam dimi­neaţa larg geamurile şi studiam, era o încântare pen­tru vecini. Când mă opream, ieşea jidanu' la geam. «Domnu' Bibescu, dar de ce s-a oprit băiatu' dum­nea­voastră? Cânta aşa de frumos!». Ieşeam să cum­păr pâine, mă opreau să mă încurajeze «Mă, bă­iatule, dar ce frumos ai început să evoluezi. Bravo! S-o ţii tot aşa!». Cântam cât de lun­gă era ziua, şi unu' n-a zis «ne deranjezi!». Oa­menii erau atunci mai culţi, mai înţelegători unii cu alţii. De pe strada mea, cel puţin doi-trei ştiau cine a fost Mozart. Sau Weber. Care au scris concerte pen­tru clarinet. Mai cântam şi Strauss «Voci de pri­mă­vară», «Dunărea albastră», în duet cu tata, la vioa­ră."

- Era exigent tatăl dumneavoastră? Cum vă îm­păcaţi cu o personalitate atât de puternică?

- Oho, şi încă cum. Până pe la 15-16 ani, nici nu prea ne-am iubit, că era prea de tot. Mereu îmi spu­nea că nu studiez destul, că nu ştiu ce-o să mă fac în viaţă. Însă cele mai bune lecţii pe care le-am primit de la el au fost de nepreţuit. A fost cel mai bun pro­fesor pe care-l puteam avea. Gamele muzicale-s un chin domne, pentru un copil, dar fără ele nu poţi ajunge mare, sunt Abecedar. Tata spunea "Când faci game, gândeşte-te că ai să cânţi într-o sală fru­moa­să, cu un papion la gât, că vor veni oameni impor­tanţi să te asculte şi vei avea o mare satisfacţie. Mare tragi, mare ajungi." Mai târziu, pe când aveam vreo 16-17 ani, şi-mi mai plăcea şi mie să merg la un fot­bal, la un film, mi-a spus "Domne, tu să ştii că ai o misiune." "Ce misiune am, măi, tată?" Niciodată nu i-am răspuns în contradictoriu. Zice "Uite, ai să cunoşti o fată în care-ţi vei pune tot sufletul, o să-ţi fie nevastă şi o să aveţi o familie. Dacă nu vei învăţa meserie, vei fi un instrumentist slab, lumea te va da la o parte şi tu nu vei putea să oferi familiei tale ce-şi doreşte. Gândeşte-te că ai misiunea asta să studiezi, să devii un instrumentist bun şi să-ţi faci familia fericită!" Aveam 19 ani când m-a întrebat "Vrei să vii să cânţi cu mine?" Abia aşteptam. După câteva minute, mi-a spus "Ce faci tu aici, ce-i asta? Te rog să-ţi strângi clarinetu' şi să pleci acasă". M-am dus acasă şi m-am pus pe plâns. Ce lecţie a fost asta, când am înţeles ce înseamnă să acom­pa­niezi, să cânţi în spatele cuiva! Am cântat după aia cu mari violonişti şi mi-au spus "Bravo! De la tac-tu ştii să cânţi aşa bine, de la Bibescu!" Şi l-am pierdut pe tata, şi numai atunci, cu câteva ore înainte să moară, m-a chemat la el şi mi-a spus. "Să ştii că mor împăcat, sunt mulţumit de tine." Uite, că-mi şi vine să plâng. "Eşti un clarinetist bun", mi-a mai zis. Dar de la el nu mi-au rămas doar lecţiile astea, ci şi un bun renume. În viaţa asta a noastră, de lăutari, con­tează foarte mult de unde te tragi, al cui eşti şi ce com­portament a avut taică-tu. Dacă ar fi avut o fire obraznică, sfidătoare, nu m-ar fi iubit lumea! 50% am fost iubit din cauza lu' tata şi a neamului meu. Oameni calzi, blânzi, care au ştiut să-şi facă prieteni, nu duşmani.

"Bă, frate, «Ciocârlia» e ţara mea!"

- Cum a intrat jazz-ul în viaţa dumneavoastră?

- Când eram mic, aveam opt, nouă ani, tata mă mai lua cu el la vestitul restaurant "Motanu' negru", unde cânta jazz şi café concert. Când avea ceva timp liber, mă lua de mână şi mergeam la "Cina", unde cântau impecabil, standarde de jazz mari pianişti, clarinetişti, violonişti, suflători - Jean Ionescu, Micki Apoiţan, Bebe Prisaga, domne, ce mari instrumentişti a avut ţara asta, cei mai mari din Europa. Tot cu tata am ajuns să-l ascult pe Sile Dinicu şi orchestra sa fabuloasă. Domne, ăstora le veneau partiturile direct din America... orchestră mai tare ca cea de la Cerbu' de Aur, din '66-'67, să sune în felu' ăla, n-o să mai avem noi în vecii vecilor. 40 de violonişti, opt sa­xo­foane, patru tromboane, patru trompete! Mai târziu, am ajuns să cânt şi eu cu Sile Dinicu. Un om blând, un mare miştocar, dar când începea treaba zicea "Tată, acuma gata", şi totul ieşea impecabil, suna ca la Duke Ellington. Cât studiam muzica clasică la Conservator, tata mi-a deschis gustul şi pentru muzica lăutărească, şi pentru jazz. Îmi aducea de afară câte un disc şi-l lăsa lângă pick-up. Mă uitam, "Mamă, Benny Goodman!" Şi începeam să cânt oda­tă cu discul. "Ia uite, tată, cum cânt!" " Da, da', mai ai multe de învăţat. Vezi că ţi-am lăsat cinci lei de pră­jitură pe masă." Ani mai târziu, trebuia să mă ciu­pesc să fiu sigur că nu visez. "Bă, eu sunt ăsta de pe scenă, cu Johnny Răducanu, cu Anca Parghel, cu Garbis Dedeian?" Johnny era de-al meu, ţigan din Brăila. "Hai, tată, o frigi pe instrument? Că-s aicea, în spatele tău." Adică îţi dădea aripi, te încuraja, nu spunea "Ai grijă să nu greşeşti, cânţi cu mine!" Să-ţi mai spun ceva, mă crezi, nu mă crezi, bine. Băi, frate, eu am fost primul clarinetist ca­re a combinat jazz-ul cu mu­zica lăutărească. Asta, pen­tru că atât de bine se potri­veş­te swing-ul cu ritmul horei, tot doi pe patru, încât pare că ho­ra-i tot o im­pro­vizaţie de jazz. Mi-a rămas din co­pilărie ideea lui Jancsi Korro­si, care a luat muzica clasică şi a trans­for­mat-o în jazz. Am scos vreo zece discuri cu Mădălin Voi­cu, am format "Gypsy Bi­bes­cu", formaţie de jazz cu care am cântat la Paris, în anii '90...

- V-a priit străinătatea, cum v-aţi simţit atâţia ani ple­cat din ţară?

- America nu mi-a plăcut de­loc. În Canada, eram un sin­guratic, una bucată de mu­zi­cant, ce se plimba singur prin parcuri şi prin muzee. Un pus­tiu. Bine, eram cu colegii, dar după câteva luni te plictiseşti, vrei acasă, ţi-e dor şi de-o piatră de aici, de magazinul cu gogoşi. Asta-i drama noastră, că ni se face dor. Nu-i înţeleg pe cei ce spun, aşa, superiori, "La ce-ţi trebuie să te întorci în ţară?" În Grecia am cântat opt ani, din '83 până la Revoluţie, în de­cem­brie am luat primul tren spre ţară, am îngheţat de frig, m-am înzăpezit prin Turcia, numai să ajung acasă. Acolo a fost mai bine, că grecii sunt oameni calzi şi tare pe­tre­căreţi, iar în anii '80, Grecia era în­floritoare. La Paris, puteam fi eu cel mai bun clarinetist din lume, tot român eram catalogat, cu toa­te stereotipurile. Cel mai mult m-a supărat prin străinătate că oa­menii spuneau atunci când cântam "Cio­câr­lia", că e muzică un­gu­rească. Eu n-am nimic cu ungurii, sunt muzi­canţi excepţionali, dar "Ciocârlia", bă, frate, aia e ţara mea, pe care o iubesc, aşa cum o fi ea. Singurul loc în care m-am simţit bine a fost Japonia, unde am stat şapte ani. Acolo m-am cizelat, mi-am îndrep­tat o se­rie de greşeli per­sonale, mi-am schim­bat felul de a fi. Primele şase luni n-am cu­nos­cut pe nimeni, apoi, când şi-au dat seama japonezii cum sunt, ca om, mi-am făcut prieteni buni. Cântam într-un restaurant mare şi, la un moment dat, cu toată politeţea posibilă, un japonez m-a rugat să-i cânt o piesă tradiţională ir­landeză. N-o ştiam şi îmi tot băteam capul cum să ies din situaţia asta. A venit la mine un ospătar şi-a cerut scuze şi m-a rugat să-i permit să-mi scrie piesa, că o ştie el. Ospătarul! Am rămas prost. Mi-a scris notele la perfecţie. L-am întrebat dacă a făcut o şcoală de muzică. "A, nu, aşa, acasă, pentru mine. Dar nu mă compar cu dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi mari, vă ascult şi vă admir în fiecare seară." Acasă, pentru tine? Ne asculţi? Întreabă un ospătar de la noi ce consideraţie acordă muzicanţilor. Zero! M-am îm­prietenit cu Tomoioshi Nakamura, am mers acasă la el şi l-am ascultat cântând la pian. Dacă venea în Ro­mânia, ar fi fost unul dintre cei mai mari pianişti. Ja­ponezii sunt mari cunoscători ai muzicii, nu rezişti decât dacă eşti cu adevărat bun. Acolo nu-şi bate ni­meni joc de meserie şi nu există această scară va­lorică, în care jos este omul de serviciu, iar sus direc­torul. Toţi sunt pe aceeaşi treaptă, trataţi cu acelaşi respect.

Vremuri apuse

A cântat cu cei mai vestiţi lăutari, cu Toni Ior­da­che, cu marele Nămol, cu Mi­tică Ciuciu, a rămas pri­e­ten pe viaţă cu Ionică Minune, cu Leonard Iordache. Nu exista ranchiună, vorbe urâte în lu­mea lăutarilor, ci numai respect şi frăţie. Dar lucrurile frumoase s-au dus. Unde sunt balurile lăutarilor din tinereţe, de la Turturele, Casa de Cultură de pe Du­deşti, unde veneau fetele însoţite de ma­me, şi fetelor le sclipeau ochii, dar fă­ceau pe ruşinoasele? Ei mergeau şi spu­neau "Săru' mâna, ne daţi voie să dan­săm cu..." "Da, sigur, mamă, cum să nu? Eu te ştiu, eşti a lu' cu­tărică..." Unde sunt reve­lioa­nele lăutarilor, de pe 2 ianuarie, unde se strângeau cu toţii şi fiecare cânta pentru a câştiga admiraţia colegilor de breaslă?
După bucuria trezită în el de amintiri, Mieluţă Bibescu s-a întristat. Pe masa cu sticlă mată, pictată cu instrumente muzicale, stă un caiet la care a lucrat 20 de ani, o metodă pentru tinerii ce vor să înveţe tainele clarinetului. Marele său of este că, după 1990, niciun tânăr nu i-a bătut la uşă să-i ceară vreun sfat, să se intereseze cum e cu muzica asta de café-concert, cum se fac improvizaţiile. "Du­rerea e că şi în liceele de muzică, dacă te duci pe ho­luri, în pauze, se as­cultă manele. Care-s o infecţie, o por­că­rie! Poa­te să mă ia cine-o vrea de gât, de urechi, că ştiu că am dreptate. De un­de o veni virusul ăs­ta distrugător pentru muzica lăutărească, pentru folclorul nos­tru atât de frumos? Nici măcar ţiganii nu mai vor la nunţile lor muzică lăută­reas­că, vor doar ma­nele. De restaurante, ce să mai spun? Ştii cum era înainte? Tata mergea seara, cu marele violonist Ion Voicu, la res­taurant, la Athénée Palace, să-l asculte pe Sache­larie, pe Tudor Pană. Erau vremuri calde, frumoase, cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Lumea râ­dea pe stradă în anii '60, '70, restaurantele erau pli­ne, nu aveai loc vineri, sâmbătă, duminică. Jazz se cânta mai pe ascuns, la barul «Melody», la «Li­do», la «Athénée Palace», la «Continental» se cânta café concert, se dansa, ieşea omu' la un tango, la o rum­bă, era o atmosferă mai fină, veneau şi străini. Fă­ceai un semn discret, venea ospătarul, «Da, cu ce vă ser­vim?». Mai pe gustul meu era «Bumbeştiul», «Odobeştiul», unde se cânta de foaie verde, muzică lăutărească, unde-ţi înecai amaru' şi-ţi deschideai sufletu'. Nu se preocupa nimeni de etichetă, omu' asculta şi zicea «Bă, frate, ce dreptate ai tu cum cânţi acolo, fir-aş al dracu!» La Athénée Palace nu puteai să zici «Fir-aş al dracu!». Aici erai tu, strigai după ospătar, ăsta venea, «Ce faci, bă, nea Gicule, ce-ţi aduc, tot ca data trecută?». «Adu, bă, o baterie, că ştii tu ce să pui acolo». Şi se făceau tot felul de glu­me, de miştocăreli. Clocoteai de viaţă!"
În prezent, Mieluţă Bibescu lucrează la un nou disc, care se va numi "O inimă şi un saxofon." Sa­xo­fonul este a doua sa dragoste, după clarinet. Câteva piese-s gata. Ascult una dintre ele, intitulată "Şi când n-oi mai fi, să-ţi aminteşti de mine!" Sună superb, un aranjament orchestral modern, alert, cu ritmul spart din când în când de o nostalgică şi însingurată temă de saxofon. "Piesa asta e cum e în sufletul meu. Mergi pe stradă, eşti prezentabil, fizic arăţi bine, dar în inima ta, te întrebi «Ce fac, Doamne, cum mă des­curc eu, cum trec de piedica asta?». Ritmul e lumea din jur, neprimitoare, cu ghimpi, stâncoasă, apoi intră iar saxofonul, când îţi zici «Mulţumesc că sunt bine, că afară e soare, că Dumnezeu veghează asu­pra mea, o să fie bine, o scot eu la capăt şi de data asta!»"