SANDA NICOLA (DIGI 24) - "Nu trebuie să fugim de dramele celorlalți"

În direct, din linia întâi

- Vârf de atac al reportajului românesc de televiziune, Sanda Nicola și-a depășit recordurile de până acum, prin transmisia în direct, a tragicelor evenimente de la Paris, petrecute în toamna acestui an. O lecție de profesionalism, implicare și emoție, despre care i-am propus să vorbească, în interviul pe care îl publicăm -

Traseul morții

- Te-am urmărit, cu groază în suflet și lacrimi în ochi, în transmisiunile tale de la Paris, realizate la scurtă vreme după comiterea atentatelor teroriste. Am rămas impresionați, atât de tragedia eve­ni­men­telor, cât și de implicarea ta excepțională, ca repor­ter aflat în linia întâi. Cât de greu a fost?

- A fost puțin mai greu decât te-ai fi așteptat de la cineva care a mai trecut prin experiențe similare. Am fost în Beirut, am fost la Londra, după atentatele din 2005, am relatat, acum zece ani, despre violențele din suburbiile Parisului, atunci când tineri provenind din fa­milii de imigranți se răfuiau cu autoritățile, incen­diind mașini și instituții. Știam exact ce voi găsi la Pa­ris, ce presupune starea de urgență, știam că vor fi ne­numărate alarme false, care sporesc starea de ten­siune, știam că mă voi întâlni cu oameni în stare de șoc. Știam, Bogdana, și totuși, mi-a fost foarte greu să-mi gestionez compasiunea față de victimele acelui ma­sacru și, totodată, propriile-mi neliniști. În "apă­rarea" mea pot spune, doar, că plecasem de la Bucu­rești deja foarte tulburată de ceea ce se întâmplase la Colectiv și de toate evenimentele de după dezastru. Mă număr printre românii care simt că nu mai au cum să fie la fel, după tragedia care încă n-a ajuns la sfârșit.

- Impresia puternică pe care ai exercitat-o asu­pra celor ce-ți urmăreau transmisiile în direct s-a da­to­rat, în mare măsură, emoției pe care o trans­mi­teai. O emoție netrucată, profund omenească, care lipsește cu desăvârșire de pe micul ecran. O emoție care contaminează. Ce te-a marcat în mod special?

- În a doua zi a delegației, am hotărât împreună cu Andi Popa, colegul cameraman pe care îl prețuiesc și mai mult după experiența aceasta, să reconstituim traseul unuia dintre comandourile teroriste, de pe 13 noiembrie. Aveam echipament care ne permitea să transmitem în direct aproape de oriunde, să fim în mișcare, și am vrut să valorificăm acest avantaj, pe care ni-l oferea tehnica. A fost propunerea mea să facem o serie de transmisiuni din oră în oră, făcând aceleași opriri pe care le făcuseră autorii masacrelor cu două zile înainte. Căutam să aflu amănunte despre cum s-au petrecut atacurile, adunam date despre vic­time și, într-un timp foarte scurt, procesam infor­mațiile primite pentru a construi corespondența de la fața locului. Ei bine, în aceste "popasuri", am întâlnit de fiecare dată oameni în suferință, unii urlând de durere, martori în stare de șoc, care rememorau ce li se întâmplase, apropiați ai celor morți, care nu voiau să se îndepărteze de petele de sânge de pe asfalt. Acolo era sângele celor pe care-i iubeau, era viața acestora, scursă pe caldarâm, pur și simplu nu puteau să plece... Nu m-am gândit nicio clipă ce tip de reacție voi avea în fața acestor scene. Nici măcar nu mi-am pus problema că nu voi fi în stare să ver­balizez tot ce-mi pregătisem să le spun telespec­tatorilor, pentru că asta avea să mi se întâmple, peste câteva ore. Cel mai greu a fost la a treia oprire, când am ajuns la restaurantul La Belle Equipe. E localul în care au fost împușcați nouăsprezece oameni, printre care și Lăcrămioara și Ciprian, cuplul de români stabiliți la Paris. La ora la care am ajuns, erau adunați vreo trei sute de oa­meni, cu lumânări și flori, care blocaseră, pur și simplu, strada. Era multă poliție în jur, traficul a fost deviat, iar de la distanță, nu părea foarte clar ce se întâmpla acolo, de ce erau atât de mulți oameni, de ce erau încercuiți de polițiști. În mulțime se crea din când în când pa­nică și rumoare, pentru că s-a în­tâmplat ca mai mulți oameni să leșine și să aibă ne­voie de îngrijiri. Ima­ginați-vă, sute de oameni și, totuși, liniște. O liniște spartă, din când în când, de un hohot de plâns, apoi dintr-o dată vuiet, agitație, masa de oameni se mișcă, în ea pătrund trei-patru jandarmi înarmați, și tu n-ai idee, pe moment, cu ce scop. Abia peste câteva mo­mente groaznic de tensionate îți dai seama că, de fapt, jandarmii intraseră ca să scoată pe brațe din mulțime pe cineva căruia i se făcuse rău. Era stare de urgență, se știa că unii dintre atacatori erau încă în libertate, orice grup de oameni putea reprezenta o țintă, așadar forțele de ordine erau în alertă maximă și vedeai concentrarea în ochii po­lițiștilor. Toată lumea era foarte încordată și simțeai asta. Când am intrat în direct, îmi era foarte, foarte greu să-mi controlez res­pirația, nodul din gât, golul din stomac.

- Cu relatarea ta în direct, Digi24 s-a plasat în vârful re­portajelor dedicate evenimen­telor de la Pa­ris, așa cum deține și primatul știrilor din actua­litatea internă. Se împlinesc pa­tru ani de când lu­crezi la aceas­tă televiziune particulară. Te-ai aco­modat?

- Așa cred, așa aș vrea să fie. Se în­cheie încă un an în care am muncit enorm la Digi24. Am călătorit mult, am transmis din Italia, din Marea Britanie, din Grecia, acum din Franța. Am avut șansa să stau de vorbă cu Al­teța Sa Prințul Charles de Wales, am realizat un interviu cu Preșe­dintele Dumei de Stat a Fe­derației Ruse, Serghei Narîșkin, puțin probabil ca toate astea să se fi întâmplat dacă nu făceam parte din echipa Digi. Totodată, s-a acu­mulat multă oboseală și, uneori, a fost nevoie să lupt din greu cu limitele fizice. Simt că am mai înaintat un pic în vârstă, și parcă nu mai e la fel de ușor ca acum zece ani să fiu la cadru în formă, con­centrată la maximum, imediat după ce am aterizat după un zbor de două-trei ore. Pe de altă parte, maturizarea profe­sio­nală mă ajută să anticipez multe lucruri, mă orien­tez mult mai bine în teren decât în "prima tinerețe", și am trăit anul ăsta momente de mare satisfacție. De pildă, când s-a do­vedit că am intuit corect dezno­dământul alegerilor din Marea Britanie sau al Referendumului din Grecia. Aș vrea să fiu sănătoasă și să fac asta cât mai mult timp cu putință, pentru că simt că pot să o fac din ce în ce mai bine.

Tăcerea roditoare

- După asemenea tururi de forță, îți permiți câte o pauză de reîncărcare, sau "foamea" de subiecte te mână mai de­parte vijelios?

- Când eram mai tânără, mă simțeam foarte neliniștită în zilele în care nu mi se întâmpla nimic ieșit din comun. Mi-a venit mintea la cap între timp. Ha, ha! Acum știu că e important să-mi trag sufletul, să-mi evaluez corect calitatea muncii, cu calm și onestitate, și să-mi ofer în permanență ocazia unor noi acumulări. Ca să pot aduce pe ecran întotdeauna ceva nou, o perspectivă originală, proprie, asupra subiectelor pe care le realizez, atunci trebuie să acumulez fără încetare. Mereu am fost de părere că dacă vreau să vorbesc lumii, mai întâi trebuie să tac, să ascult, să citesc, să înțeleg. Abia apoi am dreptul să deschid gura și să mă adresez publicului. Așadar, nu, nu mai am nevoia aia organică de adrenalină non-stop. Acum prețuiesc enorm momentele de introspec­ție de după un eveniment major, tăcerile lungi în care verific fiecare sertar din mintea și din sufletul meu. Unde găsesc că-i prea gol, caut să umplu, unde-i prea plin, scot... Sunt mai atentă decât oricând la ceea ce simt și caut să nu deschid un capitol nou, fără să-mi fie limpede cu ce m-am ales din capitolul care tocmai s-a încheiat.

Bătălie fără scut

- Deși frumoasă și plină de împliniri, viața ta nu a fost prea ușoară. Ai învins o boală grea, ești o ființă delicată, dar iată-te acoperind jurnalistic su­bi­ecte de categorie grea. Care e scutul tău de apă­rare în fața emoțiilor care îți ies în drum?

- Poate că o să te surprindă, dar merg la luptă fără scut. După cum povesteam mai devreme, la Colectiv și la Paris nu m-am ținut foarte tare pe poziții. Am încasat loviturile acelea emoționale în plin, fără să mă apăr deloc. Eu m-am bazat până acum tocmai pe faptul că sunt foarte empatică, absorb cu ușurință atmosfera din jur. Cineva îmi spunea că e uimitor cât de repede capăt "culoarea locului" din care transmit, aproape că încep să semăn fizic cu cei pe care-i întâlnesc, ale căror povești le spun mai departe. Asta se întâmplă pentru că întotdeauna am lăsat să treacă prin mine stările celor din jur, fără să-mi fie teamă că m-ar putea doborî. Dimpotrivă, am simțit că asta îmi dă mai multă legitimitate, mă face să rostesc cuvintele mai răspicat și să fiu mai convingătoare. Îmi plac oamenii, încerc întotdeauna să mă pun în locul celuilalt. Îmi imaginez telespectatorii în casele lor și încerc să in­tu­iesc ce și-ar dori să afle chiar acum, în cli­pa asta, ce-ar vrea ei să-l întreb pe in­terlocutorul meu. În același timp, încerc să mă pun în locul in­ter­locutorului și să în­țeleg cum se simte el, ce întrebare l-ar aju­ta să se deschidă, să le­găm un dialog con­sistent dar totodată comprimat, pentru ca telespectatorii să ur­mărească și să înțe­leagă fără prea mare efort despre ce este vorba. Când sunt în direct, eu nu-mi mai aparțin. Sunt acolo ca să înlesnesc întâlnirea publicului cu oameni și situații pe care tre­buie să le cunoască exact așa cum sunt. Faptul că am avut parte de o porție zdra­vănă de durere în via­ța personală mă ajută, nu mă încurcă. Sunt suma tuturor experiențelor prin care am trecut până acum, iar asta mă ajută să mă identific cu foarte mulți dintre oamenii cu care in­teracționez.

Lacrimile vindecătoare

- Soțul tău, Liviu Iolu, este și el un foarte bun jurnalist, la cotidianul "Adevărul". Aduceți meseria cu voi și acasă, sau reușiți să închideți ușa pentru a vă ocroti viața în doi?

- Evident că nu reușim, dar nici nu ne-am propus vreodată să facem asta. Munca noastră nu se des­fășoară de la 09.00 la 17.00, iar cuibul nostru sea­mănă izbitor cu o redacție, în care fiecare are spațiul și instrumentele lui de lucru. Clubul "Colectiv" a luat foc într-o seară de vineri, în care ne întorceam epui­zați de la serviciu. Ne-am pus imediat pe treabă amân­doi. Vestea atacurilor de la Paris am primit-o în altă seară de vineri, când tocmai ajunsesem la o mânăstire din județul Neamț, după un drum de șapte ore. Am făcut cale întoarsă imediat, ca să iau primul avion spre Franța. Liviu a condus încă șapte ore îna­poi, era noapte, era ceață, iar eu luam notițe, ascul­tând Radio France International. Asta e relația dintre noi, în raport cu munca. Toată viața noastră e orga­nizată în jurul profesiei, iar nouă nu ni s-a părut ni­cio­dată că ar trebui să fie altfel. Suntem norocoși că am practicat de foarte tineri meseria aceasta pe care o iubim, iar azi ne bucurăm de recunoaștere și respect din partea publicului. De-asta ne simțim datori să creștem în continuare și să fim prezenți acolo unde e nevoie de priceperea noastră.

- Dar noi, cei de pe partea cealaltă a ecra­nului, mai puțin mo­tivați decât voi, un­de crezi că ar trebui să găsim refugiu în fața răului și a suferinței care ne înconjoară?

- Mi-e foarte greu să dau sfaturi, nu vezi că nici eu nu mai ges­tionez prea eficient e­mo­țiile și tristețea?! Rămân, totuși, la pă­rerea că nu trebuie să fugim, să ne ascundem de dramele celorlalți. Trebuie să rămânem unul lângă celălalt, să dăm o mână de ajutor dacă se poate, să tra­gem toate învățămin­tele posibile. Cred în puterea vindecătoare a lacrimilor. În discursul de după întronizare, în martie 2013, Papa Fran­cisc ni-l propunea pe sfântul Iosif drept model, arătând cât de important e să ne ocro­tim unii pe alții, cu discreție, tandrețe și sensibilitate. De două ori a spus Papa atunci: "Să nu ne fie frică să fim buni, să nu ne temem să fim sensibili, să fim tandri.". Țin minte că vorbele astea au avut un impact deosebit asupra mea, poate pentru că mă străduiam de ani de zile să par mai dură, mai aspră decât eram, cine știe... Cert e că am menționat pasajul ăsta din predică în relatările ulterioare. Cumva, aveam con­vin­gerea că și alții vor rezona. Am clădit o societate în care ne străduim toți să lăsăm impresia că suntem șmecheri când, de fapt, toți tânjim după o vorbă bună, o încu­ra­jare și umblăm prin viață cu o mulțime de răni ne­vindecate pe suflet.

- Sanda, cu toate relele lumii, Crăciunul vine iarăși spre noi, cu stropul lui de lumină și de iubire. Îi porți și tu imaginea ascunsă în suflet? Cum arată Crăciunul tău ideal?

- O casă plină cu bunici sfătoși, părinți veseli și co­pii care se tachinează reciproc. Bradul e înalt, până la tavan, și foarte bogat, e decorat cu atenție, niciun glob nu e așezat la întâmplare. Practic, e opera de ar­tă la care a contribuit toată familia. Sunt cozonaci cu mac și nucă pe masă, poate și cornulețe cu gem și vin fiert cu scorțișoară, totul pregătit pentru colindătorii care le vor călca pragul.