Cum luptăm cu urâtul lumii?

ANCHETĂ

Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan
"Ce fac să mă ţin departe de rău? Mă comut!"

Oare există cineva care să nu fi fost afectat de tot ce s-a întâmplat în luna noiembrie? Sunt om şi eu, îmi pun întrebări şi lupt prin ceea ce fac, prin ceea ce scriu, prin con­fe­rinţele pe care le ţin, ca acest rău să se împuţineze. E suficient să deschid te­le­vizorul şi simt deja cum mă umplu de durere şi de urât. Suntem şapte miliar­de de oameni pe planetă. Asta în­seamnă că o neno­rocire în­tâm­plată undeva, într-un colţ al lumii, se propagă de aproape şapte miliarde de ori. Oriunde ai fi, prin televizor, te ajunge răul de peste tot. Şi atunci mă întreb: de ce presa noastră tre­buie să facă ştiri numai din lu­cruri rele? De ce trebuie să ne otrăvim singuri la nesfârşit ? Nu ne obligă nimeni să înghiţim toate evenimentele nefericite ale lumii. Ele se întâmplă, oricum, de când lumea, cu sau fără ca noi să ne încărcăm cu ele. Ce fac eu, per­sonal, ca să mă ţin departe? Pur şi simplu mă comut. Schimb ca­nalul, dacă sunt la televizor. Sau schimb starea, dacă deja m-am intoxicat. Mă aşez în fotoliu ju­mă­tate de oră şi mă gân­desc la ceva frumos din viaţa mea. Iau o întâm­plare frumoasă din trecut, o amin­tire, orice, şi o retrăiesc în minte detaliu cu detaliu, de parcă aş trăi-o acum pentru prima oară. Multă lume nu ştie, dar creierul nu face diferenţa între ceea ce este imaginat şi ceea ce este real. Gândul aduce cu el şi energia acelui moment din trecut. Şi acea energie luminoasă, pozitivă, îţi schimbă imediat starea. E suficient deci să retrăim ceva ce ne-a făcut cândva fericiţi sau să ne ima­ginăm că ni se va întâmpla ceva fericit, şi gândurile vor declanşa automat în corpul nostru chimia stării de bine. E o tehnică facilă. În schimb, să obligi cre­ierul să nu mai recepteze deloc răul, asta înseamnă deja altceva, înseamnă un antrenament zi de zi, timp de multe luni de zile. Nu toţi suntem capabili de asta, fiindcă viaţa vine şi ea cu neajunsurile ei. Însă măcar câte o jumătate de oră, din când în când, dacă am reuşi să ne rupem de realitate, şi tot ne-am dărui singuri un bine uriaş.
Un alt lucru pe care îl fac e să mă plimb, pur şi simplu. Mă plimb seara, câte o jumătate de oră, prin­tr-un parc sau pe străzi cu case şi copaci. Dar nu iau cu mine aceleaşi gânduri care m-au apăsat acasă. Încerc să mă gândesc la cu totul altceva. Sunt atent la ce e în jurul meu, la arbori, la alţi oameni, la forma norilor. Mă plimb şi mă concentrez, pur şi simplu, pe lucrurile bune. E ca o rugăciune. Eu nu vin dinspre teologie şi nu trimit oamenii la biserică, să se roage. Eu sunt om de ştiinţă şi vin şi le spun că sun­tem su­ma gândurilor, a sentimentelor şi acţiu­ni­lor noas­tre. Dacă până acum a gândi frumos era doar o ches­tiune de bună creştere, acum ştim, din ul­timele descoperiri ale ştiinţelor de graniţă, că în mo­­mentul în care gândim, emitem câmpuri de ener­gie, răspândim un nor de electroni în jurul nos­tru. Dacă gândurile noas­tre sunt gânduri de accep­ta­re, de seninătate şi dra­goste, emanaţia aceasta e lu­minoasă. Când gândim răul, norul acesta se închi­de la culoare. Ne îmbrăcăm în doliu, îl răspândim peste lume. Şi-apoi, ne mai mirăm că se întâmplă tot ce se întâmplă.
Puterea de a schimba lumea e la noi. Sunt atâtea experimente care au demonstrat asta! De pildă, cel făcut la Institutul Inimii din California. Într-o seară, când era programat un bombardament în Irak, au fost mobilizate mai multe sute de oameni care s-au con­cen­trat şi s-au gândit la amânarea acestui bom­bar­dament. Ei bine, în loc să se dea ordinul de atac, el a fost anulat inexplicabil. Un alt experiment s-a făcut la Washington, statul cu cea mai mare crimi­na­litate din SUA. Timp de două luni, s-au sin­cro­nizat 700 de persoane şi s-au gândit intens la oprirea delincvenţei. Rezul­tatul e că în cele două luni cri­minalitatea a scăzut cu 25%. Asta dovedeşte că lu­cru­rile pe care le spun nu sunt literatură, sunt un ade­văr. Suntem parte dintr-un tot, tot ce există în univers e inter­conectat. Iar dacă în clipa de faţă e atâ­ta rău în jur, e pentru că cei mai mulţi oameni n-au gândit binele. Tre­buie să ne schimbăm modul de a gândi şi cu cât vom fi mai mulţi, cu atât lumea va fi mai bună. Nu e suficient să ieşim în stradă şi să facem revoluţii, dacă nu suntem toţi într-un gând, dacă nu suntem dispuşi, fiecare, să scăpăm de partea noastră de rău. Să fii fericit nu e un dat existenţial, ci ceva care se învaţă. Putem învăţa să ţinem în frâu gândurile şi pornirile urâte şi să le cultivăm pe cele bune. Să nu uităm că fiecare gând pe care îl lansăm în univers poate să fie o pledoarie pentru viaţă sau una pentru moarte. Depinde numai de noi ce va urma. Suntem pe buza prăpastiei. Ne salvăm sau ne lăsăm doborâţi?

Matei Florian
Zâmbind, tăcând, iubind

Focul deja ardea, când a venit focul. Ce­lălalt foc. Cel pe care îl ştiţi. Cel pe care nici nu vreau să-l pomenesc. Cel de la care s-a pornit numărătoarea asta cumplită a morţilor, cel despre care toată lumea are o părere. Apoi, au tot început să ardă focuri. În toată lumea. Şi pe ele le ştiţi, nici despre ele n-am să vorbesc. Mi-e ruşine, mă simt copleşit şi prefer să tac. Pre­fer să vorbesc des­pre focul meu, focul cel bun, focul care deja ar­dea atunci când au început ce­lelalte. Focul de care a­veam nevoie, focul care îm­blânzea toamna târzie, frigul de noapte, casa. Focul fără de care nu puteam dormi. Focul din soba de teracotă, care începe întotdeauna de la ziare. Ziare: ştiri, cancanuri, dezvăluiri, interviuri, reţete, reportaje, unele scrise chiar de mine. Ziarele astea pe care le mototoleam ca să fac focul să ardă. Peste care aşezam surcelele de brad. Câtâ migală încape şi în surcelele astea!Din butucii mari, să tot ciopleşti lemnul, încet, cu răbdare, până umpli un coş de rafie, cu beţe subţiri, numai bune de aşezat peste ziare. Apoi apropii chibritul de hârtie. Hârtia arde, cu tot ce e scris înăuntru, surcelele se aprind. E timpul să aşezi lemnul de fag. Pe ăsta nu-l mai ciopleşti cu migală, îl crăpi de-a dreptul. Mi-a adus vecinul Radu o remorcă de tractor, plină de butuci, am ce crăpa, luni bune de acum. Şi crăp, sparg, stivuiesc lemn de fag, până simt că nu mai pot. Dar trebuie să pot. Altfel nu pot să aprind focul. Iar fără foc nimic nu se îmblânzeşte: nici toamna târzie, nici frigul, nici noaptea, nici casa, nici măcar eu. Cu atât mai puţin eu. Îmi trebuie foc, ca să mă îmblânzesc. Focul meu, focul ăla bun. Aşez fagul peste surcelele de brad. Atent, să văd că focul poate să respire. Îl pă­zesc o vreme. Lemnul e verde, ud, a plouat atunci, nin­ge acum. Fagul se înduplecă, se îmblânzeşte şi el. Lasă flăcările să-l dezmierde, să alunece dea­supra lui, apoi li se supune. Când fagul începe să trosnească, ştiu că deja e bine. Camera se încălzeşte uşor, voi dormi bine la noapte.
Aşa a fost şi atunci, când a venit celălalt foc, cel de la care a început numărătoarea. Veştile astea înfricoşătoare ajung la tine într-o clipă, oricât de departe ai fi. Ştiu că am închis ochii şi mi-am lăsat palma să se plimbe peste flăcările din sobă, câteva secunde, nu mai mult. Ştiu că tot corpul mi-a zvâcnit de durere. O durere surdă, isuportabilă. Ştiu că mi-am retras mâna, iar mâna îmi pulsa umflată şi fierbinte, ţipa la mine, mă făcea nebun. Şi ştiu că mi-am spus că nu, nu poţi pricepe nimic din ce înseamnă groaza de a fi acolo. Că poţi avea păreri, poţi vorbi, poţi dezbate, te poţi înfiora, dar groaza, groaza şi durerea acelea ţi-e imposibil să le poţi duce. Suntem oameni, suntem laşi. Dar putem plânge şi ne putem ruga. Şi uneori e de ajuns.
Iar, câteodată, putem face mai mult de atât. Alte zile de foc. Le ştiţi. Ajung la tine, oricât de departe ai fi. Am luat focurile astea cu mine, ca pe o neputinţă. Le-am tăcut, le-am as­cuns în focul meu din sobă, în crăpatul lem­nelor, în plimbările lungi prin păduri des­frunzite, prin poieni pustii, pline de bufniţe şi căprioare. Lumea din jurul meu, toamna târzie, liniştea m-au adăpostit fără să-mi dau seama. Focul m-a îmblânzit şi m-a făcut să tac. Şi cel bun, şi cel rău. Şi ştiu şi ce am învăţat, în toate nopţile astea de foc, bune şi rele. Că nu trebuie să vorbesc, că n-am de ce să fiu deştept. Că nici măcar nu sunt deştept. Că trebuie să învăţ să-mi port tăcerea mai departe, mai departe de aici, chiar şi în locurile în care n-am să mai întâlnesc bufniţe şi căprioare, ci doar blocuri şi maşini. Să încerc să tac în mijlocul vacarmului şi, pur şi simplu, să fiu mai bun. Că ăsta e rostul focului, ori­cărui fel de foc, bun sau rău. Să te cureţe până în prăsele, ca apoi să te poţi lua de la capăt. Să-ţi înţelegi neputinţa de a fi tu cel care salvează lumea şi să salvezi lumea din jurul tău. Lumea de lângă tine, lumea aia simplă, care te înconjoară, care e a ta şi îi cuprinde pe toţi cei dragi ţie. De la ea trebuie să începi, e cel mai important lucru pe care îl poţi face. Încet, cu grijă, cu blândeţe. Zâmbind, tăcând, iu­bind. Pare al naibii de simplu, pare o lecţie deja ră­suflată, rostită de mii de ori. Dar e tot ce am învăţat eu din nopţile de foc. E tot ce mi s-a adus din nou aminte. Şi e greu, al naibii de greu. Şi deja am scris prea mult, când trebuia doar să tac. Nu-i nimic. Dacă revista va ajunge la mine, promit ca textul ăsta să fie primul mototolit şi aşezat cu grijă sub surcele. Am să-l privesc cum arde şi am să mă liniştesc cu gândul că la noapte îmi va fi cald.

Anchetă realizată de DIA RADU