Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan
"Ce fac să mă țin departe de rău? Mă comut!"
Oare există cineva care să nu fi fost afectat de tot ce s-a întâmplat în luna noiembrie? Sunt om și eu, îmi pun întrebări și lupt prin ceea ce fac, prin ceea ce scriu, prin conferințele pe care le țin, ca acest rău să se împuțineze. E suficient să deschid televizorul și simt deja cum mă umplu de durere și de urât. Suntem șapte miliarde de oameni pe planetă. Asta înseamnă că o nenorocire întâmplată undeva, într-un colț al lumii, se propagă de aproape șapte miliarde de ori. Oriunde ai fi, prin televizor, te ajunge răul de peste tot. Și atunci mă întreb: de ce presa noastră trebuie să facă știri numai din lucruri rele? De ce trebuie să ne otrăvim singuri la nesfârșit ? Nu ne obligă nimeni să înghițim toate evenimentele nefericite ale lumii. Ele se întâmplă, oricum, de când lumea, cu sau fără ca noi să ne încărcăm cu ele. Ce fac eu, personal, ca să mă țin departe? Pur și simplu mă comut. Schimb canalul, dacă sunt la televizor. Sau schimb starea, dacă deja m-am intoxicat. Mă așez în fotoliu jumătate de oră și mă gândesc la ceva frumos din viața mea. Iau o întâmplare frumoasă din trecut, o amintire, orice, și o retrăiesc în minte detaliu cu detaliu, de parcă aș trăi-o acum pentru prima oară. Multă lume nu știe, dar creierul nu face diferența între ceea ce este imaginat și ceea ce este real. Gândul aduce cu el și energia acelui moment din trecut. Și acea energie luminoasă, pozitivă, îți schimbă imediat starea. E suficient deci să retrăim ceva ce ne-a făcut cândva fericiți sau să ne imaginăm că ni se va întâmpla ceva fericit, și gândurile vor declanșa automat în corpul nostru chimia stării de bine. E o tehnică facilă. În schimb, să obligi creierul să nu mai recepteze deloc răul, asta înseamnă deja altceva, înseamnă un antrenament zi de zi, timp de multe luni de zile. Nu toți suntem capabili de asta, fiindcă viața vine și ea cu neajunsurile ei. Însă măcar câte o jumătate de oră, din când în când, dacă am reuși să ne rupem de realitate, și tot ne-am dărui singuri un bine uriaș.
Un alt lucru pe care îl fac e să mă plimb, pur și simplu. Mă plimb seara, câte o jumătate de oră, printr-un parc sau pe străzi cu case și copaci. Dar nu iau cu mine aceleași gânduri care m-au apăsat acasă. Încerc să mă gândesc la cu totul altceva. Sunt atent la ce e în jurul meu, la arbori, la alți oameni, la forma norilor. Mă plimb și mă concentrez, pur și simplu, pe lucrurile bune. E ca o rugăciune. Eu nu vin dinspre teologie și nu trimit oamenii la biserică, să se roage. Eu sunt om de știință și vin și le spun că suntem suma gândurilor, a sentimentelor și acțiunilor noastre. Dacă până acum a gândi frumos era doar o chestiune de bună creștere, acum știm, din ultimele descoperiri ale științelor de graniță, că în momentul în care gândim, emitem câmpuri de energie, răspândim un nor de electroni în jurul nostru. Dacă gândurile noastre sunt gânduri de acceptare, de seninătate și dragoste, emanația aceasta e luminoasă. Când gândim răul, norul acesta se închide la culoare. Ne îmbrăcăm în doliu, îl răspândim peste lume. Și-apoi, ne mai mirăm că se întâmplă tot ce se întâmplă.
Puterea de a schimba lumea e la noi. Sunt atâtea experimente care au demonstrat asta! De pildă, cel făcut la Institutul Inimii din California. Într-o seară, când era programat un bombardament în Irak, au fost mobilizate mai multe sute de oameni care s-au concentrat și s-au gândit la amânarea acestui bombardament. Ei bine, în loc să se dea ordinul de atac, el a fost anulat inexplicabil. Un alt experiment s-a făcut la Washington, statul cu cea mai mare criminalitate din SUA. Timp de două luni, s-au sincronizat 700 de persoane și s-au gândit intens la oprirea delincvenței. Rezultatul e că în cele două luni criminalitatea a scăzut cu 25%. Asta dovedește că lucrurile pe care le spun nu sunt literatură, sunt un adevăr. Suntem parte dintr-un tot, tot ce există în univers e interconectat. Iar dacă în clipa de față e atâta rău în jur, e pentru că cei mai mulți oameni n-au gândit binele. Trebuie să ne schimbăm modul de a gândi și cu cât vom fi mai mulți, cu atât lumea va fi mai bună. Nu e suficient să ieșim în stradă și să facem revoluții, dacă nu suntem toți într-un gând, dacă nu suntem dispuși, fiecare, să scăpăm de partea noastră de rău. Să fii fericit nu e un dat existențial, ci ceva care se învață. Putem învăța să ținem în frâu gândurile și pornirile urâte și să le cultivăm pe cele bune. Să nu uităm că fiecare gând pe care îl lansăm în univers poate să fie o pledoarie pentru viață sau una pentru moarte. Depinde numai de noi ce va urma. Suntem pe buza prăpastiei. Ne salvăm sau ne lăsăm doborâți?
Matei Florian
Zâmbind, tăcând, iubind
Focul deja ardea, când a venit focul. Celălalt foc. Cel pe care îl știți. Cel pe care nici nu vreau să-l pomenesc. Cel de la care s-a pornit numărătoarea asta cumplită a morților, cel despre care toată lumea are o părere. Apoi, au tot început să ardă focuri. În toată lumea. Și pe ele le știți, nici despre ele n-am să vorbesc. Mi-e rușine, mă simt copleșit și prefer să tac. Prefer să vorbesc despre focul meu, focul cel bun, focul care deja ardea atunci când au început celelalte. Focul de care aveam nevoie, focul care îmblânzea toamna târzie, frigul de noapte, casa. Focul fără de care nu puteam dormi. Focul din soba de teracotă, care începe întotdeauna de la ziare. Ziare: știri, cancanuri, dezvăluiri, interviuri, rețete, reportaje, unele scrise chiar de mine. Ziarele astea pe care le mototoleam ca să fac focul să ardă. Peste care așezam surcelele de brad. Câtâ migală încape și în surcelele astea! Din butucii mari, să tot cioplești lemnul, încet, cu răbdare, până umpli un coș de rafie, cu bețe subțiri, numai bune de așezat peste ziare. Apoi apropii chibritul de hârtie. Hârtia arde, cu tot ce e scris înăuntru, surcelele se aprind. E timpul să așezi lemnul de fag. Pe ăsta nu-l mai cioplești cu migală, îl crăpi de-a dreptul. Mi-a adus vecinul Radu o remorcă de tractor, plină de butuci, am ce crăpa, luni bune de acum. Și crăp, sparg, stivuiesc lemn de fag, până simt că nu mai pot. Dar trebuie să pot. Altfel nu pot să aprind focul. Iar fără foc nimic nu se îmblânzește: nici toamna târzie, nici frigul, nici noaptea, nici casa, nici măcar eu. Cu atât mai puțin eu. Îmi trebuie foc, ca să mă îmblânzesc. Focul meu, focul ăla bun. Așez fagul peste surcelele de brad. Atent, să văd că focul poate să respire. Îl păzesc o vreme. Lemnul e verde, ud, a plouat atunci, ninge acum. Fagul se înduplecă, se îmblânzește și el. Lasă flăcările să-l dezmierde, să alunece deasupra lui, apoi li se supune. Când fagul începe să trosnească, știu că deja e bine. Camera se încălzește ușor, voi dormi bine la noapte.
Așa a fost și atunci, când a venit celălalt foc, cel de la care a început numărătoarea. Veștile astea înfricoșătoare ajung la tine într-o clipă, oricât de departe ai fi. Știu că am închis ochii și mi-am lăsat palma să se plimbe peste flăcările din sobă, câteva secunde, nu mai mult. Știu că tot corpul mi-a zvâcnit de durere. O durere surdă, isuportabilă. Știu că mi-am retras mâna, iar mâna îmi pulsa umflată și fierbinte, țipa la mine, mă făcea nebun. Și știu că mi-am spus că nu, nu poți pricepe nimic din ce înseamnă groaza de a fi acolo. Că poți avea păreri, poți vorbi, poți dezbate, te poți înfiora, dar groaza, groaza și durerea acelea ți-e imposibil să le poți duce. Suntem oameni, suntem lași. Dar putem plânge și ne putem ruga. Și uneori e de ajuns.
Iar, câteodată, putem face mai mult de atât. Alte zile de foc. Le știți. Ajung la tine, oricât de departe ai fi. Am luat focurile astea cu mine, ca pe o neputință. Le-am tăcut, le-am ascuns în focul meu din sobă, în crăpatul lemnelor, în plimbările lungi prin păduri desfrunzite, prin poieni pustii, pline de bufnițe și căprioare. Lumea din jurul meu, toamna târzie, liniștea m-au adăpostit fără să-mi dau seama. Focul m-a îmblânzit și m-a făcut să tac. Și cel bun, și cel rău. Și știu și ce am învățat, în toate nopțile astea de foc, bune și rele. Că nu trebuie să vorbesc, că n-am de ce să fiu deștept. Că nici măcar nu sunt deștept. Că trebuie să învăț să-mi port tăcerea mai departe, mai departe de aici, chiar și în locurile în care n-am să mai întâlnesc bufnițe și căprioare, ci doar blocuri și mașini. Să încerc să tac în mijlocul vacarmului și, pur și simplu, să fiu mai bun. Că ăsta e rostul focului, oricărui fel de foc, bun sau rău. Să te curețe până în prăsele, ca apoi să te poți lua de la capăt. Să-ți înțelegi neputința de a fi tu cel care salvează lumea și să salvezi lumea din jurul tău. Lumea de lângă tine, lumea aia simplă, care te înconjoară, care e a ta și îi cuprinde pe toți cei dragi ție. De la ea trebuie să începi, e cel mai important lucru pe care îl poți face. Încet, cu grijă, cu blândețe. Zâmbind, tăcând, iubind. Pare al naibii de simplu, pare o lecție deja răsuflată, rostită de mii de ori. Dar e tot ce am învățat eu din nopțile de foc. E tot ce mi s-a adus din nou aminte. Și e greu, al naibii de greu. Și deja am scris prea mult, când trebuia doar să tac. Nu-i nimic. Dacă revista va ajunge la mine, promit ca textul ăsta să fie primul mototolit și așezat cu grijă sub surcele. Am să-l privesc cum arde și am să mă liniștesc cu gândul că la noapte îmi va fi cald.
Anchetă realizată de DIA RADU