ANCHETĂ: Cum luptăm cu urâtul lumii?

Anul acesta, noiembrie s-a instalat cu brutalitate. Nu cu ceţuri, ploi şi de­ge­rături, ci cu un soare blând, dar care n-a putut pansa niciun dram din suferinţa pe care au adus-o tragediile cu care ne-am confruntat: un incendiu devastator, care a smuls dintre noi 60 de tineri, mai multe ieşiri zgomotoase în stra­dă, un val de demisii şi arestări şi un guvern schim­bat peste noapte, avioane care s-au pră­buşit, atentate cu bombe peste tot în lume şi atacuri sângeroase pe stră­zile din Paris. Şi lista nu se încheie aici. Nu­meroase şi violente, ame­nin­ţările ne înspăimântă şi ne fură liniştea su­fletească. Cum să ne apărăm? Ce reţetă de viaţă ne poate salva în faţa nesiguranţei şi a durerii? Cum luptăm cu urâtul lumii? Câţiva dis­tinşi co­laboratori ai revistei răspund la întrebări.

Dan Grigore
"Nu cred în fugă. Nu cred că poţi să te prefaci că nu vezi ce se întâmplă"

Nu pot şi de fapt nu vreau să mă apăr. Nu cred că e o atitudine cinstită să mă ascund, să mă feresc, doar de dragul prezervării unor calităţi, a unor date personale care ar fi mai preţioase. Mi se pare in­de­cent, chiar obscen, să închizi ochii în faţa unor asemenea tra­gedii. Vreau să privesc lu­crurile astea în faţă, chiar dacă mă dor ochii, chiar dacă mă doare ce e dincolo de privire. Vreau să le privesc chiar cu ris­cul ca înăuntrul meu să se petreacă mutaţii ire­versibile şi răni nevin­de­cabile. Dar asta nu în­seam­nă că mi-e uşor. La un mo­ment dat, chiar am sim­ţit că nu mai pot să respir, că mă sufoc de câte neno­ro­ciri se în­tâmplă, una după alta. Şi atunci am ru­gat-o pe soţia mea să fugim trei zile la Balcic. Sim­ţeam că trebuie să mă rup puţin de atmosfera asta apăsă­toare, să-mi adun putere să o înfrunt din nou. Ne-am plim­bat pe coastele Balcicului, ne-am vân­tu­rat de colo-colo, sub un soare minunat, care făcea ca la apus marea să devină mov, cum n-am mai vă­zut nicăieri în lu­me. O frumuseţe copleşitoare, care am­­plifica şi mai mult tristeţea, excitându-mi papi­lele sensibilităţii, care reactivau toate durerile vechi. Am văzut locuri minunate acolo şi am trăit cele trei zile cu sen­ti­mentul că în Balcic n-au mai rămas decât câţiva oameni, şi ăia cu scopul să ne ser­vească pe noi. Şi ne-a făcut bine. Dar chiar şi aşa, n-am reuşit să ne rupem de ştiri şi de televizor. Am trăit tot cu gândul la ce se întâmplă peste tot în lume. Nu cred în fugă, nu cred că poţi să te faci că nu vezi ce se întâmplă în momentele astea. Pentru mine, un Victor Hugo care la moartea propriei fiice ţine un discurs de o elocinţă extraor­dinară, un discurs impecabil cu o putere de comunicare uriaşă, e ceva de neîn­ţeles. Nu mi-l pot imgina, nu mă simt capabil de aşa ceva. Şi toate ges­turile patetice şi dis­cursurile lacrimogene, manifes­tă­rile tân­gu­ioase de la televizor mi se par absolut kitsch. Nu cred că a căuta muzica potrivită cu ne­cazul e un gest profesionist. Mi se pare obs­cen să pui viori pe fundal, să pui balene su­fe­rinţei, aşa cum pui balene la gulerele că­măşilor. Toate marile dureri, nostalgiile vechi, retrezite de multele tragedii ale vieţii, şi amplificate, mai apoi, de fru­mu­seţile ne­pământene ale unor pei­saje, fac parte din combustia perfectă a marii arte. Ştiu asta. Şi totuşi, n-am putut cânta în momentele as­tea. Când mi-o veni, dacă vreodată mi-o mai veni, o să cânt. În faţa atâ­tor tragedii care ne zgu­duie, nu mă pot apăra decât tăcând.

Nora Iuga
"Simt moartea, fără s-o văd la televizor"

Pe măsură ce îmbătrânesc, oamenilor li se atro­fiază o anumită sensibilitate, li se atrofiază capa­ci­tatea de empatie. Dar cel mai grav e că li se atro­fiază şi compasiunea. Energiile scad, sen­timentele slăbesc, nici umbra de erotism nu mai există, care era atât de legată de emoţie şi de iubire. O spun cu luciditate şi-mi dau sea­ma că, dacă e ceva ce m-a ţinut la adăpost de tragediile astea, e chiar propria mea bătrâneţe. Mă ajută să nu mai fiu chiar aşa de sensibilă şi disperată ca înainte. La vârs­ta mea, când eşti singur şi nu mai ai nimic altceva, te retragi în tine ca să găseşti răs­punsuri. Când eram tânără şi încă trăia şi bărbatul meu, se mai întâmpla să ne moa­ră prieteni apropiaţi. Ne durea, mergeam amân­doi la înmor­mântare. Dar când plecam împreună de mână de la cimitir, sim­ţeam totdeauna nevoia să in­trăm într-o cârciumioară, să bem ceva şi să fumăm. Şi ne simţeam atât de fericiţi că nu suntem noi ăia din sicriu. Sentimentul e foarte omenesc, să ştii! (Norei i se aude plânsul în glas) Dar de data asta, nu mai pot să-l simt, pentru că nu mai am viaţa de care să mă bucur. Singurele lucruri care mi-au rămas sunt creierul, care s-a făcut şi mai strălucitor, şi mai bogat, şi iubirea de oameni, fiindcă eu am iubit viaţa şi oamenii. Doar că nu mai pot să ajung la stările de exaltare sau de disperare ca altădată. Mă bucur că nu trec prin atrocităţi sau spai­me, dar moartea e aproa­pe de mine, o simt oricum, chiar fără s-o văd la televizor. Asta mi-o spune trupul în fiecare di­mineaţă, când se adaugă o nouă cută. Faţa se încre­ţeşte, pielea devine aspră, unghiile solzoase, corpul nu mai vrea să rămână. Totul vrea să se des­facă, e uluitor în ce hal e construită materia asta care for­mează lumea. Ajungi să vrei tu însuţi desprin­derea, fiecare celulă începe să simtă că i-a venit mo­mentul şi aproape că începi să-ţi doreşti să pleci. Nu faptul că s-a murit atât de mult luna asta m-a du­rut. Moartea e un fenomen care ţine de viaţă. Cum­plită e suferinţa prin care au trecut nişte oameni ti­neri. Asta e ceea ce mă sfâşie. Faptul că sunt tineri, că n-ar fi trebuit să plătească cu ase­menea chinuri. De fiecare dată când îi vedeam pe ecran pe cei dis­păruţi în incendiul de la "Colectiv", mă cu­tre­mu­ram. Am mers prin Bucureşti pe stradă de atâ­tea ori, şi n-am ştiut că avem tineri atât de frumoşi, unul şi unul. Şi nenorocirile astea nu se opresc. Au fost cutremure mari în ultima vreme, au fost aten­tate peste tot în lume, avioane se prăbuşesc săptă­mânal, se bom­bardează, la Paris oamenii se îm­puş­că pe străzi. Nici clima nu mai e cea pe care o şti­am, anotimpurile se răstoarnă şi ele. Le-am simţit pe toate pe pielea mea. A trebuit să călătoresc spre Târgul de Carte de la Frankfurt şi, fiindcă îmi place aventura, am făcut-o cu trenul. Era înţesat de emigranţi. N-am putut să stau pe scaun, a trebuit să stau pe jos, pe culoare, la vârsta mea, lipită de aceşti emigranţi cu copii mici. Era atâta lume, că nu se putea ajunge la veceuri. Şi în loc să ajung la ora 13 la Frankfurt, unde eram aşteptată în gară, am ajuns la 12 noaptea. M-au cules nişte oameni drăguţi şi m-au dus la ei acasă, să dorm şi să fac un duş. Şi atunci te întreb: ţie nu ţi se pare că am intrat într-o fază clară de anor­ma­litate? Toţi o resimţim. Simţim animalic, în ins­tinctele noastre, în carnea noastră, că ceva nu e în regulă. Parcă s-ar anunţa ceva. Nu vreau să crea­dă nimeni că sunt o babă nebună care prevesteşte apo­calipsa. Dar mi se pare, uneori, că lucrurile astea vin mult mai de departe, de undeva dintr-un inex­plicabil. Poate universul încearcă o primenire, îna­intea unui alt eon luminos. Poate că nu putem face asta, fără să lepă­dăm de pe noi toate hainele mur­dare, toate bubele şi toate mizeriile. Poate că trebuie să trecem printr-o sufe­rinţă foarte mare, fiindcă nimic nu te în­vaţă mai mult şi nu te schimbă înspre bine mai mult decât suferinţa.
Aşa că ce aş putea să spun? Am trăit zilele astea în casă, scriind. Scriu întruna. Faptul că pot să scriu mă face să mă pot detaşa. Mă gân­desc la un po­em celebru al lui Pessoa, «Şahul». Doi prieteni joacă o partidă de şah. Şi afară izbucneşte răscoala. Pe strada lor se aud urlete, focuri de armă, se sparg gea­­muri, oa­menii mor. Şi unul din ei spune: «Pen­tru Dum­nezeu, ce facem aici? Nu vezi ce gro­zăvie se în­tâm­plă afară?» La care, celălalt răs­pun­de: «Nu ne ridicăm de la masă până nu terminăm partida!» Mi se pare extraordinar, deşi ştiu că pe unii îi va re­volta la culme şi le va da impresia că sunt un monstru de egoism. Dar dacă te-ai aşternut pe un drum, trebuie să-l duci până la capăt. E dru­mul pe care te-ai angajat, drumul care te salvează, care te mută în afara tragediei. Oricum, nu pot să fac nimic altceva. Cu ce aş putea eu să ajut? Cu nimic. Pot doar să mă refugiez încet, să mă ascund în mi­ne ca melcul în cochilie, aşteptând să vină o talpă să mă strivească până la urmă. Dar asta nu mă spe­rie. Cred într-o forţă salvatoare în ultimă instanţă. Cred că omenirea trebuie să treacă peste răul ăsta groaz­nic ca să ajungă la o deschidere spre o imen­să lumină, pe care nu a cunoscut-o până acum.

Emil Brumaru
"Am impresia că al treilea război mondial a început deja"

Am 76 de ani şi, de la intrarea ruşilor în Ce­hos­lovacia, din '68, nu m-a mai impresionat nimic la fel de tare cum m-a impresionat tragedia din in­cen­diul de la Bucureşti. În noaptea în care a ars "Co­lectivul", m-am trezit inexplicabil şi am des­chis te­levizorul. M-am nimerit în plin dezastru, care m-a afectat profund, m-a deviat cu totul de la felul meu molcom de a fi, de la lenevirea mea exis­tenţială. E un şoc care nu se poate uita cu reţete, cu metode în trei paşi. Ce să uiţi, când fie­care zi mai adaugă un mort pe răboj şi-ţi răs­coleşte durerea? Când fiecare zi înseamnă o nenorocire în plus, aici sau peste graniţe? N-am avut timp să-mi găsesc nicio pro­tec­ţie, niciun adă­post sufletesc. Am rămas bătrân şi ne­li­niştit, incapabil să mă opresc din privitul tele­vizorului, care aduce zilnic cele mai odioase ştiri. Am im­presia că al treilea război mondial a început deja şi că e mult mai diferit şi mai perfid decât tot ce cunoaştem noi. Parcă tot ce s-a întâmplat a schimbat ceva profund şi în mine. Am început să mă gândesc: «Uite, domnule, o să mor şi eu într-o zi!»
Nu mi-e bine! Nu mai pot dormi, oricum şi îna­inte adormeam cu medicamente. Mă trezesc în plină noapte, pun mâna pe telecomandă şi mut de pe un post pe altul. Sunt bruiat de toate infor­maţiile contradictorii care circulă. Cum să mă fac că nu se întâmplă nimic, când guvernul cade peste noapte, când pe străzile din Paris mor oameni? Sunt toată ziua pe gânduri. Şi nu scriu nimic, că nu pot. E absurd. Ce aş putea să scriu acum? Cine are ne­voie de versuri de amor? Nu mai e timpul pen­tru chestii edulcorate. Am epuizat poezia de dra­goste. Ne trebuie acum o poezie socială, cu nerv, care să-i cutremure pe cât mai mulţi. Elitismul nu e o soluţie. Ce turn de fildeş, ce retragere, când turnul intelec­tualilor e de mămăligă?!
Recunosc, am fost şi foarte speriat. Atât de speriat, că am ajuns la medic, cu tensiunea mărită şi alte probleme. M-am simţit aşa de rău, că medicii m-au sfătuit să nici nu mai merg la Târgul de Carte de la Bucureşti. Încerc să stau liniştit, să smulg zilei mici bucăţi de normalitate. Mă scol, îmi fac cafeaua cu lapte. Dar nu mai ies la plim­bare pe străzile Iaşiului, dau fuga la internet şi la televizor. Nici la Cafeneaua veche n-am mai fost. De citit, nu pot citi nimic, deşi ies des prin librării. Chiar acum sunt într-o librărie, pipăi cărţi încer­când să mă gândesc şi la altceva. Le cumpăr, spe­rând că mă va fura într-o zi lectura, dar le pun teanc şi nu citesc nimic. Dorm puţin, agitat, şi visez toate grozăviile alea de peste zi. Dar ce e mai grav e că ce se întâmplă depăşeşte spaima perso­nală. E ca o fatalitate. Simt că viaţa mea cotidiană e furată. Noiembrie ăsta mi-a răpit starea de lene­veală, de poezie, starea de linişte luminoasă. Sunt blocat într-o veşnică aşteptare a ceva, ce va mai urma, cu spaima că poate fi şi mai rău. Asta nu-i treabă! Şi mă uit pe internet şi văd că mai sunt tineri care au puterea de a uita, de a privi detaşat totul. Văd că pentru unii e mai important cu ce se îmbracă sau cu ce ulei să se ungă pe corp, iar fap­tul că în fiecare zi mor oameni n-are nicio va­loare. Poate pentru că la vârsta lor au ce pune în loc. Au viitorul în faţă, au viaţă de pus în locul acelui gol. Eu nu mai am şi mă doare. Nu, iubirea nu e un pansament acum. E o vreme a despărţirilor acum, nu a iubirii. E o vreme a despărţirilor la modul cel mai intim. Parcă se face ordine, se desfac şi se dez­văluie lucrurile şi, dintr-odată, vezi limpede în jur cine e şi cum simte fiecare. E momentul adevărului, când vezi ce e cu tine şi ce e cu ce­lă­lalt, când vezi cine e pentru tine şi cine nu. E clipa când vezi mai bine ca niciodată ce mai ai în co­mun cu fiecare. Iar de asta nu te poţi apăra.

MONICA PILLAT
"Rugăciunea e calea prin care încerc să alung răul dinăuntrul şi din afara mea"

Sunt preocupată de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, în ţara noastră şi dincolo de ea, deoarece sunt o parte vie din lumea în care trăiesc. Mă uit cu inima strânsă la valurile de refugiaţi musulmani, care vin spre Europa spre a se salva de urgia statului islamic, la feţele deznădăjduite ale celor ce vor fi trimişi înapoi, odată cu închiderea graniţelor spa­ţiu­lui Schengen, mă cuprinde spaima văzând efec­tele atentatelor teroriste de la Paris, panica ce se năpusteşte ca un tsunami asupra noastră, dându-ne peste cap ritualul traiului cotidian. Mă urmăreşte coşmarul incendiului de la clubul "Colectiv", um­bra morţii care ne vesteşte zi de zi că a mai stins încă o viaţă, cumplit de tânără.
Cum să mă apăr de viitura acestor vremuri? Nu mi-am pus nicio clipă problema refugiului sub un clopot de sticlă. Nu vreau să mă ascund într-un turn de fildeş, nu caut izbăvirea în literatură, în artă. Mă doare tot ce se petrece în aproape şi în departe. Ceea ce contează pentru mine este să fiu de ajutor celorlalţi, să fiu atentă şi bună, să fiu pregătită ori­când la chemarea Domnului "Căci vi­ne Ceasul şi acum este". Ru­gă­­ciunea e calea prin care încerc să alung răul di­nă­un­trul şi din afara mea.
Nu cred că trebuie să ne lă­săm doborâţi de anticipări ne­faste, ci să stăm de veghe, ca să putem fi de folos atât nouă în­şine, cât şi semenilor noştri, căci aşa cum ne îndeamnă Evan­­ghe­lia, ne ajunge greul şi suferinţa fiecărei zile cu care avem de lup­tat. Pe de altă parte, viaţa e miracol, fiinţa e taină, nu trebuie să pră­pă­dim harul ce ni s-a dat, uitând de unde venim şi în­cotro ne ducem. Să ne ridicăm ochii din pământ. De cât timp n-am mai privit ce­rul?

BOGDAN LUPESCU
"Să rămâi cum eşti"

Chipuri de oameni tineri, frumoşi, rulând încet, pe ecranele tuturor televizoarelor... Unul după altul, zâmbind fericiţi în fotografii. Sunt mulţi, sunt deplin nevinovaţi, îi priveşti în ochi şi-ţi dau la­crimile, de parcă te-ai îndrăgosti de fiecare, pe rând. Morţi. Toţi sunt morţi. E tot mai multă moar­te în jur. Vine spre noi, parcă din ce în ce mai con­cretă. Şi toamna asta înne­bu­nitor de fru­moasă, cu priveliştile ei mie­rii, cu-atâtea mii de culori, pe pă­mânt şi în cer, pe care le privim cu toţii, înmăr­muriţi, şi ne minunăm... Şi o mi­reas­mă bine­cu­vântată, învăluind străzile potopite cu frunze de aur ale oraşelor. Câtă bucurie promisă şi ce durere în jur! Tocmai în toamna asta, cum n-am mai po­menit din anii copi­lăriei, au murit foarte mulţi ti­neri ne­vi­novaţi. Prea mulţi. Se sim­te asta în aer, în privirile oamenilor. Când îi vezi ie­şind din case şi adunându-se în pieţele dez­mier­date de vântul ne­fi­resc de cald al acestor vremuri crepuscu­lare. Ade­­sea nici nu se privesc între ei. Se uită doar înainte, spre de­părtări neştiute. Nici nu ştiu precis ce vor, ce schim­bare aşteaptă. Doar să fie acolo. De parcă fie­care s-ar simţi, cumva, vinovat. Un lu­cru e limpede: toamna aceasta atât de frumoasă şi îndurerată n-o vom uita, probabil, nicicând.
Privesc televizorul închis, cu un fel de teamă. Şi calculatorul mi-e închis şi telefonul deconectat de la internet. "Ce fel de jurnalist eşti tu?", îmi vor spune unii. Ştiu, într-un fel, au dreptate. Chiar: ce fel de jurnalist sunt eu? Printr-o singură apăsare de buton aş putea lăsa să intre în exis­tenţa mea... zgomotul! Tu­multul asurzitor al ace­lor oameni mici din tele­vizor care ţipă neîn­cetat, de dimineaţă până noap­tea, imaginile sân­geroase ce se repetă la infinit, până la demenţă. "Colectiv", Paris, Siria, pu­hoaiele de imi­granţi ce vin "ame­nin­ţător" către Europa... Aco­lo, în televizor, oamenii zbiară! Neîncetat, des­pi­când firul în paişpe, declamând, acu­zând. Fiecare din­tre ei... ştie! Fiecare ştie ade­vărul. Fiecare îţi poa­te explica, gâfâind, cum a fost. Fiecare are drep­tate. Se con­su­mă în nişte detalii atât de mărunte, de efeme­re şi de za­­darnice, încât adesea par­că mi se face ruşine. Faţă de pă­rinţii celor ce-au mu­rit. Faţă de mi­ne în­sumi, că ac­cept să fiu "agre­sat" cu bună şti­in­ţă, de vorbele aces­tor oa­meni care se hrănesc din su­­fe­rinţă. Pe internet, pe reţelele de socializare, agre­­siu­nea e şi mai mare. Fiecare gos­podină, fiecare beţiv fără ocupaţie, orice "neica-nimini" se pricepe la po­li­tică, terorism şi incendii, postând încon­tinuu pi­­can­terii cu morţi şi răniţi sau poze kitsch, cu inimi, lumânări aprinse şi dra­pele în­sângerate. Şu­voaie de scrieri fără noimă, fără sur­se serioase, săp­tă­mâni la rând, mereu şi me­reu, des­pre unul şi ace­laşi lucru: că în această toamnă au murit foarte mulţi tineri ne­vinovaţi. Într-un acci­dent pentru care ci­neva va tre­bui să plătească. Sau îm­puş­caţi de câţiva inşi pentru care "a trăi" nu mai are nicio valoare. Ce altceva ar trebui să ştiu mai mult acum, ca jurnalist? De ce-ar trebui să mă uit la flu­xul ăsta imens, de orori şi tân­guieli, ce năvăleşte spre mine din ecrane? E ca un drog, ca o boală. Dacă te-ai cufundat măcar câ­teva clipe în mlaştina asta de amănunte, eşti pier­dut. Nu mai poţi vedea în­tregul, sensul tuturor celor întâmplate. Mă gân­desc că ne-ar trebui, poate, în aceste momente, un fel de „jurnalist universal", care să se ridice cumva deasupra eve­ni­mentelor.Unul care să se-ntrebe, măcar o dată: de ce, totuşi, Dum­nezeu, cel atotpu­ter­nic şi bun, îngăduie azi atâta rău în lume? Răul! Cuvântul ăsta, pe care acum îl poţi pipăi, îi poţi simţi mirosul viclean tot mai aproape de tine. Răul! Nu-ţi trebuie prea multe in­formaţii, pentru a te întreba aşa ceva. Poate doar să te uiţi puţin la ecran, cât să încerci să-nţelegi ceea ce-i omeneşte de înţe­les. Doar faptele. Nimic mai mult. Şi apoi să stingi. Să laşi un răstimp să se aş­tear­nă tăcerea. Să stai în odaia ta, singur, şi să te gân­­deşti la ce se întâmplă. N-ai nevoie decât de-o apă­sare de buton ca să faci asta. Să refuzi urâtul! Să nu-ţi fie frică. Să ieşi pe stradă şi să te plimbi. Să rămâi cum eşti. Să faci ce îţi place. Să te bucuri de ce este împrejur. Morţii noştri au avut, poa­te, un rost. Pentru ei, doar pentru ei, Dumnezeu ne-a plâns şi pe noi anul acesta cu cele mai frumoase frunze de aur din câte au fost vreodată pe pământ.

Anchetă realizată de DIA RADU