Cu plăcerea lor de a pune etichete, francezii au inventat mai nou termenul exoficţiune, opus autoficţiunii, a cărei modă a trecut. În noul trend, autorul nu se mai identifică, într-un joc facil, cu naratorul, ci accentul cade pe ficţiune, dar una de un tip special, în care personajele nu sunt imaginare, ci personalităţi reale: artişti celebri, filosofi, oameni politici, savanţi etc. Diferenţa dintre exoficţiune şi biografie e că aceasta din urmă (romanţată sau nu) se ţine strâns şi cronologic de documentele păstrate, în timp ce în prima, deşi documentarea e şi aici esenţială, autorul îşi expune propriul punct de vedere asupra eroului său, cu ceea ce poate şi ceea ce nu poate fi ştiut despre viaţa lui. Căci complexitatea unei personalităţi marcante nu poate fi "biografiată" decât prin simplificare, prin reducerea transformărilor interioare evanescente la un contur epic jalonat cu evenimente şi fapte atestate de documente şi mărturii. Încă înainte ca exo - (sau docu-) ficţiunea să devină o tendinţă literară ilustrată de mulţi şi buni romancieri occidentali, Ion Iovan a folosit toată informaţia disponibilă despre Mateiu Caragiale şi epoca lui într-un "eseu biografic" publicat în 2002 la Ed. Compania şi apoi în extraordinara carte "Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar precum şi de indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor" (Curtea Veche, 2008). Ambele m-au entuziasmat prin felul cum sunt alese şi recompuse în spirit şi stil matein decupajele din documente. Romancierul Ion Iovan nu-l preia în franciză pe bastardul lui Ion Luca, ci îi învie în cel mai plauzibil mod cu putinţă zilele numărate între 1885 şi 1936. Chiar dacă îi împrumută tonul, limbajul, obsesiile - asta nu înseamnă identificare ci artă narativă. Nu se pierde niciodată în comentariu şi interpretări auctoriale, ci doar contextualizează informaţia prin care dezvăluie intimitatea lui Mateiu în relaţie cu lumea exterioară. Volumul pe care vi-l recomand azi contopeşte cele două cărţi, din 2005 şi 2008, într-o structură nouă, în care au fost rescrise sau eliminate părţi din ele, astfel încât Mateiu să ne apară şi mai adevărat în toată artificialitatea lui - o performanţă de maestru, cu atât mai mult cu cât "Mathieu Jean Caragiale, conte de Karabey", cum se autodenumea, e un autor-cult în lumea literelor române, radiind peste generaţii până azi. Personaj fascinant prin excentricitate şi frivolitate, omul nu e simpatic. Dandysmele lui inclusiv intelectuale, impostura genealogiei nobile, elitismul arogant - toate îl opun atât de popularului său tată, rămas constant în iubirea românilor care se recunosc râzând în geniul caragealian. În "MJK", relaţia bastardului cu Ion Luca împrumută perspectiva fiului ce se simte un ou de cuc în căminul patern unde e tolerat. Mistificarea originii, delirul de grandoare, morga, ostentaţia vestimentară se pot explica şi ca revoltă împotriva genitorului ce-l neglija, răsfăţându-şi sub ochii lui copiii legali, pe Luchi şi Ţuschi. Ion Iovan, folosind citate din corespondenţă şi mărturii, luminează subtil zonele entre-deux prin care deambulează Matei-Mathieu, în aceeaşi măsură fluture şi pasăre de pradă: între realitatea socială căreia îi aparţine prin naştere (mama - muncitoare de mahala, tatăl - mitocan burghez "înhăiat cu muşteriii târzii ai cârciumelor") şi cea aristocratică în care îşi doreşte locul stipendiat, pentru a se abandona hedonismului. Motorul cu autopropulsie care-l pune în mişcare e fantezia livrescă, materializată în capodopera "Craii de Curtea-Veche". Autorul lui "MJK" îşi împarte volumul în două mari secţiuni: O lume pentru Mateiu, în care plasează cei 27 de ani în care biografiile tatălui şi fiului merg mai mult sau mai puţin împreună, plus drumul exterior şi interior, în cadrul de epocă dintre 1912-1934. Partea a II-a, Jurnalul jubileului, conţine jurnalul apocrif din ian. 1935 până în ian. 1936. "Nevoite să respire aerul fabulaţiei", fiindcă originalul s-a pierdut, memoriile ultimului Caragiale sunt o reuşită atât de uimitoare, încât la prima ediţie unii le-au crezut autentice.
Selecţia "Formula As"
* Ion Iovan, "MJC", Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 510 p.
Cu plăcerea lor de a pune etichete, francezii au inventat mai nou termenul exoficţiune, opus autoficţiunii, a cărei modă a trecut. În noul trend, autorul nu se mai identifică, într-un joc facil, cu naratorul, ci accentul cade pe ficţiune, dar una de un tip special, în care personajele nu sunt imaginare, ci personalităţi reale: artişti celebri, filosofi, oameni politici, savanţi etc. Diferenţa dintre exoficţiune şi biografie e că aceasta din urmă (romanţată sau nu) se ţine strâns şi cronologic de documentele păstrate, în timp ce în prima, deşi documentarea e şi aici esenţială, autorul îşi expune propriul punct de vedere asupra eroului său, cu ceea ce poate şi ceea ce nu poate fi ştiut despre viaţa lui. Căci complexitatea unei personalităţi marcante nu poate fi "biografiată" decât prin simplificare, prin reducerea transformărilor interioare evanescente la un contur epic jalonat cu evenimente şi fapte atestate de documente şi mărturii. Încă înainte ca exo - (sau docu-) ficţiunea să devină o tendinţă literară ilustrată de mulţi şi buni romancieri occidentali, Ion Iovan a folosit toată informaţia disponibilă despre Mateiu Caragiale şi epoca lui într-un "eseu biografic" publicat în 2002 la Ed. Compania şi apoi în extraordinara carte "Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar precum şi de indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor" (Curtea Veche, 2008). Ambele m-au entuziasmat prin felul cum sunt alese şi recompuse în spirit şi stil matein decupajele din documente. Romancierul Ion Iovan nu-l preia în franciză pe bastardul lui Ion Luca, ci îi învie în cel mai plauzibil mod cu putinţă zilele numărate între 1885 şi 1936. Chiar dacă îi împrumută tonul, limbajul, obsesiile - asta nu înseamnă identificare ci artă narativă. Nu se pierde niciodată în comentariu şi interpretări auctoriale, ci doar contextualizează informaţia prin care dezvăluie intimitatea lui Mateiu în relaţie cu lumea exterioară. Volumul pe care vi-l recomand azi contopeşte cele două cărţi, din 2005 şi 2008, într-o structură nouă, în care au fost rescrise sau eliminate părţi din ele, astfel încât Mateiu să ne apară şi mai adevărat în toată artificialitatea lui - o performanţă de maestru, cu atât mai mult cu cât "Mathieu Jean Caragiale, conte de Karabey", cum se autodenumea, e un autor-cult în lumea literelor române, radiind peste generaţii până azi. Personaj fascinant prin excentricitate şi frivolitate, omul nu e simpatic. Dandysmele lui inclusiv intelectuale, impostura genealogiei nobile, elitismul arogant - toate îl opun atât de popularului său tată, rămas constant în iubirea românilor care se recunosc râzând în geniul caragealian. În "MJK", relaţia bastardului cu Ion Luca împrumută perspectiva fiului ce se simte un ou de cuc în căminul patern unde e tolerat. Mistificarea originii, delirul de grandoare, morga, ostentaţia vestimentară se pot explica şi ca revoltă împotriva genitorului ce-l neglija, răsfăţându-şi sub ochii lui copiii legali, pe Luchi şi Ţuschi. Ion Iovan, folosind citate din corespondenţă şi mărturii, luminează subtil zonele entre-deux prin care deambulează Matei-Mathieu, în aceeaşi măsură fluture şi pasăre de pradă: între realitatea socială căreia îi aparţine prin naştere (mama - muncitoare de mahala, tatăl - mitocan burghez "înhăiat cu muşteriii târzii ai cârciumelor") şi cea aristocratică în care îşi doreşte locul stipendiat, pentru a se abandona hedonismului. Motorul cu autopropulsie care-l pune în mişcare e fantezia livrescă, materializată în capodopera "Craii de Curtea-Veche". Autorul lui "MJK" îşi împarte volumul în două mari secţiuni: O lume pentru Mateiu, în care plasează cei 27 de ani în care biografiile tatălui şi fiului merg mai mult sau mai puţin împreună, plus drumul exterior şi interior, în cadrul de epocă dintre 1912-1934. Partea a II-a, Jurnalul jubileului, conţine jurnalul apocrif din ian. 1935 până în ian. 1936. "Nevoite să respire aerul fabulaţiei", fiindcă originalul s-a pierdut, memoriile ultimului Caragiale sunt o reuşită atât de uimitoare, încât la prima ediţie unii le-au crezut autentice.
Cu plăcerea lor de a pune etichete, francezii au inventat mai nou termenul exoficţiune, opus autoficţiunii, a cărei modă a trecut. În noul trend, autorul nu se mai identifică, într-un joc facil, cu naratorul, ci accentul cade pe ficţiune, dar una de un tip special, în care personajele nu sunt imaginare, ci personalităţi reale: artişti celebri, filosofi, oameni politici, savanţi etc. Diferenţa dintre exoficţiune şi biografie e că aceasta din urmă (romanţată sau nu) se ţine strâns şi cronologic de documentele păstrate, în timp ce în prima, deşi documentarea e şi aici esenţială, autorul îşi expune propriul punct de vedere asupra eroului său, cu ceea ce poate şi ceea ce nu poate fi ştiut despre viaţa lui. Căci complexitatea unei personalităţi marcante nu poate fi "biografiată" decât prin simplificare, prin reducerea transformărilor interioare evanescente la un contur epic jalonat cu evenimente şi fapte atestate de documente şi mărturii. Încă înainte ca exo - (sau docu-) ficţiunea să devină o tendinţă literară ilustrată de mulţi şi buni romancieri occidentali, Ion Iovan a folosit toată informaţia disponibilă despre Mateiu Caragiale şi epoca lui într-un "eseu biografic" publicat în 2002 la Ed. Compania şi apoi în extraordinara carte "Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar precum şi de indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor" (Curtea Veche, 2008). Ambele m-au entuziasmat prin felul cum sunt alese şi recompuse în spirit şi stil matein decupajele din documente. Romancierul Ion Iovan nu-l preia în franciză pe bastardul lui Ion Luca, ci îi învie în cel mai plauzibil mod cu putinţă zilele numărate între 1885 şi 1936. Chiar dacă îi împrumută tonul, limbajul, obsesiile - asta nu înseamnă identificare ci artă narativă. Nu se pierde niciodată în comentariu şi interpretări auctoriale, ci doar contextualizează informaţia prin care dezvăluie intimitatea lui Mateiu în relaţie cu lumea exterioară. Volumul pe care vi-l recomand azi contopeşte cele două cărţi, din 2005 şi 2008, într-o structură nouă, în care au fost rescrise sau eliminate părţi din ele, astfel încât Mateiu să ne apară şi mai adevărat în toată artificialitatea lui - o performanţă de maestru, cu atât mai mult cu cât "Mathieu Jean Caragiale, conte de Karabey", cum se autodenumea, e un autor-cult în lumea literelor române, radiind peste generaţii până azi. Personaj fascinant prin excentricitate şi frivolitate, omul nu e simpatic. Dandysmele lui inclusiv intelectuale, impostura genealogiei nobile, elitismul arogant - toate îl opun atât de popularului său tată, rămas constant în iubirea românilor care se recunosc râzând în geniul caragealian. În "MJK", relaţia bastardului cu Ion Luca împrumută perspectiva fiului ce se simte un ou de cuc în căminul patern unde e tolerat. Mistificarea originii, delirul de grandoare, morga, ostentaţia vestimentară se pot explica şi ca revoltă împotriva genitorului ce-l neglija, răsfăţându-şi sub ochii lui copiii legali, pe Luchi şi Ţuschi. Ion Iovan, folosind citate din corespondenţă şi mărturii, luminează subtil zonele entre-deux prin care deambulează Matei-Mathieu, în aceeaşi măsură fluture şi pasăre de pradă: între realitatea socială căreia îi aparţine prin naştere (mama - muncitoare de mahala, tatăl - mitocan burghez "înhăiat cu muşteriii târzii ai cârciumelor") şi cea aristocratică în care îşi doreşte locul stipendiat, pentru a se abandona hedonismului. Motorul cu autopropulsie care-l pune în mişcare e fantezia livrescă, materializată în capodopera "Craii de Curtea-Veche". Autorul lui "MJK" îşi împarte volumul în două mari secţiuni: O lume pentru Mateiu, în care plasează cei 27 de ani în care biografiile tatălui şi fiului merg mai mult sau mai puţin împreună, plus drumul exterior şi interior, în cadrul de epocă dintre 1912-1934. Partea a II-a, Jurnalul jubileului, conţine jurnalul apocrif din ian. 1935 până în ian. 1936. "Nevoite să respire aerul fabulaţiei", fiindcă originalul s-a pierdut, memoriile ultimului Caragiale sunt o reuşită atât de uimitoare, încât la prima ediţie unii le-au crezut autentice.
Alte articole din acest numar
- Radiografia unei catastrofe: Munţii Retezat
- Prof. univ. dr. mag. Thede Kahl - "Îmi place România. E o ţară deschisă şi relaxată"
- ZODIACUL LUNII DECEMBRIE
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
