ANCHETĂ: Cum luptăm cu urâtul lumii?

Redactia
Anul acesta, noiembrie s-a instalat cu brutalitate. Nu cu cețuri, ploi și de­ge­rături, ci cu un soare blând, dar care n-a putut pansa niciun dram din suferința pe care au adus-o tragediile cu care ne-am confruntat: un incendiu devastator, care a smuls dintre noi 60 de tineri, mai multe ieșiri zgomotoase în stra­dă, un val de demisii și arestări și un guvern schim­bat peste noapte, avioane care s-au pră­bușit, atentate cu bombe peste tot în lume și atacuri sângeroase pe stră­zile din Paris. Și lista nu se încheie aici. Nu­meroase și violente, ame­nin­țările ne înspăimântă și ne fură liniștea su­fletească. Cum să ne apărăm? Ce rețetă de viață ne poate salva în fața nesiguranței și a durerii? Cum luptăm cu urâtul lumii? Câțiva dis­tinși co­laboratori ai revistei răspund la întrebări.

Dan Grigore
"Nu cred în fugă. Nu cred că poți să te prefaci că nu vezi ce se întâmplă"


Nu pot și de fapt nu vreau să mă apăr. Nu cred că e o atitudine cinstită să mă ascund, să mă feresc, doar de dragul prezervării unor calități, a unor date personale care ar fi mai prețioase. Mi se pare in­de­cent, chiar obscen, să închizi ochii în fața unor asemenea tra­gedii. Vreau să privesc lu­crurile astea în față, chiar dacă mă dor ochii, chiar dacă mă doare ce e dincolo de privire. Vreau să le privesc chiar cu ris­cul ca înăuntrul meu să se petreacă mutații ire­versibile și răni nevin­de­cabile. Dar asta nu în­seam­nă că mi-e ușor. La un mo­ment dat, chiar am sim­țit că nu mai pot să respir, că mă sufoc de câte neno­ro­ciri se în­tâmplă, una după alta. Și atunci am ru­gat-o pe soția mea să fugim trei zile la Balcic. Sim­țeam că trebuie să mă rup puțin de atmosfera asta apăsă­toare, să-mi adun putere să o înfrunt din nou. Ne-am plim­bat pe coastele Balcicului, ne-am vân­tu­rat de colo-colo, sub un soare minunat, care făcea ca la apus marea să devină mov, cum n-am mai vă­zut nicăieri în lu­me. O frumusețe copleșitoare, care am­­plifica și mai mult tristețea, excitându-mi papi­lele sensibilității, care reactivau toate durerile vechi. Am văzut locuri minunate acolo și am trăit cele trei zile cu sen­ti­mentul că în Balcic n-au mai rămas decât câțiva oameni, și ăia cu scopul să ne ser­vească pe noi. Și ne-a făcut bine. Dar chiar și așa, n-am reușit să ne rupem de știri și de televizor. Am trăit tot cu gândul la ce se întâmplă peste tot în lume. Nu cred în fugă, nu cred că poți să te faci că nu vezi ce se întâmplă în momentele astea. Pentru mine, un Victor Hugo care la moartea propriei fiice ține un discurs de o elocință extraor­dinară, un discurs impecabil cu o putere de comunicare uriașă, e ceva de neîn­țeles. Nu mi-l pot imgina, nu mă simt capabil de așa ceva. Și toate ges­turile patetice și dis­cursurile lacrimogene, manifes­tă­rile tân­gu­ioase de la televizor mi se par absolut kitsch. Nu cred că a căuta muzica potrivită cu ne­cazul e un gest profesionist. Mi se pare obs­cen să pui viori pe fundal, să pui balene su­fe­rinței, așa cum pui balene la gulerele că­mășilor. Toate marile dureri, nostalgiile vechi, retrezite de multele tragedii ale vieții, și amplificate, mai apoi, de fru­mu­sețile ne­pământene ale unor pei­saje, fac parte din combustia perfectă a marii arte. Știu asta. Și totuși, n-am putut cânta în momentele as­tea. Când mi-o veni, dacă vreodată mi-o mai veni, o să cânt. În fața atâ­tor tragedii care ne zgu­duie, nu mă pot apăra decât tăcând.

Nora Iuga
"Simt moartea, fără s-o văd la televizor"


Pe măsură ce îmbătrânesc, oamenilor li se atro­fiază o anumită sensibilitate, li se atrofiază capa­ci­tatea de empatie. Dar cel mai grav e că li se atro­fiază și compasiunea. Energiile scad, sen­timentele slăbesc, nici umbra de erotism nu mai există, care era atât de legată de emoție și de iubire. O spun cu luciditate și-mi dau sea­ma că, dacă e ceva ce m-a ținut la adăpost de tragediile astea, e chiar propria mea bătrânețe. Mă ajută să nu mai fiu chiar așa de sensibilă și disperată ca înainte. La vârs­ta mea, când ești singur și nu mai ai nimic altceva, te retragi în tine ca să găsești răs­punsuri. Când eram tânără și încă trăia și bărbatul meu, se mai întâmpla să ne moa­ră prieteni apropiați. Ne durea, mergeam amân­doi la înmor­mântare. Dar când plecam împreună de mână de la cimitir, sim­țeam totdeauna nevoia să in­trăm într-o cârciumioară, să bem ceva și să fumăm. Și ne simțeam atât de fericiți că nu suntem noi ăia din sicriu. Sentimentul e foarte omenesc, să știi! (Norei i se aude plânsul în glas) Dar de data asta, nu mai pot să-l simt, pentru că nu mai am viața de care să mă bucur. Singurele lucruri care mi-au rămas sunt creierul, care s-a făcut și mai strălucitor, și mai bogat, și iubirea de oameni, fiindcă eu am iubit viața și oamenii. Doar că nu mai pot să ajung la stările de exaltare sau de disperare ca altădată. Mă bucur că nu trec prin atrocități sau spai­me, dar moartea e aproa­pe de mine, o simt oricum, chiar fără s-o văd la televizor. Asta mi-o spune trupul în fiecare di­mineață, când se adaugă o nouă cută. Fața se încre­țește, pielea devine aspră, unghiile solzoase, corpul nu mai vrea să rămână. Totul vrea să se des­facă, e uluitor în ce hal e construită materia asta care for­mează lumea. Ajungi să vrei tu însuți desprin­derea, fiecare celulă începe să simtă că i-a venit mo­mentul și aproape că începi să-ți dorești să pleci. Nu faptul că s-a murit atât de mult luna asta m-a du­rut. Moartea e un fenomen care ține de viață. Cum­plită e suferința prin care au trecut niște oameni ti­neri. Asta e ceea ce mă sfâșie. Faptul că sunt tineri, că n-ar fi trebuit să plătească cu ase­menea chinuri. De fiecare dată când îi vedeam pe ecran pe cei dis­păruți în incendiul de la "Colectiv", mă cu­tre­mu­ram. Am mers prin București pe stradă de atâ­tea ori, și n-am știut că avem tineri atât de frumoși, unul și unul. Și nenorocirile astea nu se opresc. Au fost cutremure mari în ultima vreme, au fost aten­tate peste tot în lume, avioane se prăbușesc săptă­mânal, se bom­bardează, la Paris oamenii se îm­puș­că pe străzi. Nici clima nu mai e cea pe care o ști­am, anotimpurile se răstoarnă și ele. Le-am simțit pe toate pe pielea mea. A trebuit să călătoresc spre Târgul de Carte de la Frankfurt și, fiindcă îmi place aventura, am făcut-o cu trenul. Era înțesat de emigranți. N-am putut să stau pe scaun, a trebuit să stau pe jos, pe culoare, la vârsta mea, lipită de acești emigranți cu copii mici. Era atâta lume, că nu se putea ajunge la veceuri. Și în loc să ajung la ora 13 la Frankfurt, unde eram așteptată în gară, am ajuns la 12 noaptea. M-au cules niște oameni drăguți și m-au dus la ei acasă, să dorm și să fac un duș. Și atunci te întreb: ție nu ți se pare că am intrat într-o fază clară de anor­ma­litate? Toți o resimțim. Simțim animalic, în ins­tinctele noastre, în carnea noastră, că ceva nu e în regulă. Parcă s-ar anunța ceva. Nu vreau să crea­dă nimeni că sunt o babă nebună care prevestește apo­calipsa. Dar mi se pare, uneori, că lucrurile astea vin mult mai de departe, de undeva dintr-un inex­plicabil. Poate universul încearcă o primenire, îna­intea unui alt eon luminos. Poate că nu putem face asta, fără să lepă­dăm de pe noi toate hainele mur­dare, toate bubele și toate mizeriile. Poate că trebuie să trecem printr-o sufe­rință foarte mare, fiindcă nimic nu te în­vață mai mult și nu te schimbă înspre bine mai mult decât suferința.
Așa că ce aș putea să spun? Am trăit zilele astea în casă, scriind. Scriu întruna. Faptul că pot să scriu mă face să mă pot detașa. Mă gân­desc la un po­em celebru al lui Pessoa, «Șahul». Doi prieteni joacă o partidă de șah. Și afară izbucnește răscoala. Pe strada lor se aud urlete, focuri de armă, se sparg gea­­muri, oa­menii mor. Și unul din ei spune: «Pen­tru Dum­nezeu, ce facem aici? Nu vezi ce gro­zăvie se în­tâm­plă afară?» La care, celălalt răs­pun­de: «Nu ne ridicăm de la masă până nu terminăm partida!» Mi se pare extraordinar, deși știu că pe unii îi va re­volta la culme și le va da impresia că sunt un monstru de egoism. Dar dacă te-ai așternut pe un drum, trebuie să-l duci până la capăt. E dru­mul pe care te-ai angajat, drumul care te salvează, care te mută în afara tragediei. Oricum, nu pot să fac nimic altceva. Cu ce aș putea eu să ajut? Cu nimic. Pot doar să mă refugiez încet, să mă ascund în mi­ne ca melcul în cochilie, așteptând să vină o talpă să mă strivească până la urmă. Dar asta nu mă spe­rie. Cred într-o forță salvatoare în ultimă instanță. Cred că omenirea trebuie să treacă peste răul ăsta groaz­nic ca să ajungă la o deschidere spre o imen­să lumină, pe care nu a cunoscut-o până acum.

Emil Brumaru
"Am impresia că al treilea război mondial a început deja"


Am 76 de ani și, de la intrarea rușilor în Ce­hos­lovacia, din '68, nu m-a mai impresionat nimic la fel de tare cum m-a impresionat tragedia din in­cen­diul de la București. În noaptea în care a ars "Co­lectivul", m-am trezit inexplicabil și am des­chis te­levizorul. M-am nimerit în plin dezastru, care m-a afectat profund, m-a deviat cu totul de la felul meu molcom de a fi, de la lenevirea mea exis­tențială. E un șoc care nu se poate uita cu rețete, cu metode în trei pași. Ce să uiți, când fie­care zi mai adaugă un mort pe răboj și-ți răs­colește durerea? Când fiecare zi înseamnă o nenorocire în plus, aici sau peste granițe? N-am avut timp să-mi găsesc nicio pro­tec­ție, niciun adă­post sufletesc. Am rămas bătrân și ne­li­niștit, incapabil să mă opresc din privitul tele­vizorului, care aduce zilnic cele mai odioase știri. Am im­presia că al treilea război mondial a început deja și că e mult mai diferit și mai perfid decât tot ce cunoaștem noi. Parcă tot ce s-a întâmplat a schimbat ceva profund și în mine. Am început să mă gândesc: «Uite, domnule, o să mor și eu într-o zi!»
Nu mi-e bine! Nu mai pot dormi, oricum și îna­inte adormeam cu medicamente. Mă trezesc în plină noapte, pun mâna pe telecomandă și mut de pe un post pe altul. Sunt bruiat de toate infor­mațiile contradictorii care circulă. Cum să mă fac că nu se întâmplă nimic, când guvernul cade peste noapte, când pe străzile din Paris mor oameni? Sunt toată ziua pe gânduri. Și nu scriu nimic, că nu pot. E absurd. Ce aș putea să scriu acum? Cine are ne­voie de versuri de amor? Nu mai e timpul pen­tru chestii edulcorate. Am epuizat poezia de dra­goste. Ne trebuie acum o poezie socială, cu nerv, care să-i cutremure pe cât mai mulți. Elitismul nu e o soluție. Ce turn de fildeș, ce retragere, când turnul intelec­tualilor e de mămăligă?!
Recunosc, am fost și foarte speriat. Atât de speriat, că am ajuns la medic, cu tensiunea mărită și alte probleme. M-am simțit așa de rău, că medicii m-au sfătuit să nici nu mai merg la Târgul de Carte de la București. Încerc să stau liniștit, să smulg zilei mici bucăți de normalitate. Mă scol, îmi fac cafeaua cu lapte. Dar nu mai ies la plim­bare pe străzile Iașiului, dau fuga la internet și la televizor. Nici la Cafeneaua veche n-am mai fost. De citit, nu pot citi nimic, deși ies des prin librării. Chiar acum sunt într-o librărie, pipăi cărți încer­când să mă gândesc și la altceva. Le cumpăr, spe­rând că mă va fura într-o zi lectura, dar le pun teanc și nu citesc nimic. Dorm puțin, agitat, și visez toate grozăviile alea de peste zi. Dar ce e mai grav e că ce se întâmplă depășește spaima perso­nală. E ca o fatalitate. Simt că viața mea cotidiană e furată. Noiembrie ăsta mi-a răpit starea de lene­veală, de poezie, starea de liniște luminoasă. Sunt blocat într-o veșnică așteptare a ceva, ce va mai urma, cu spaima că poate fi și mai rău. Asta nu-i treabă! Și mă uit pe internet și văd că mai sunt tineri care au puterea de a uita, de a privi detașat totul. Văd că pentru unii e mai important cu ce se îmbracă sau cu ce ulei să se ungă pe corp, iar fap­tul că în fiecare zi mor oameni n-are nicio va­loare. Poate pentru că la vârsta lor au ce pune în loc. Au viitorul în față, au viață de pus în locul acelui gol. Eu nu mai am și mă doare. Nu, iubirea nu e un pansament acum. E o vreme a despărțirilor acum, nu a iubirii. E o vreme a despărțirilor la modul cel mai intim. Parcă se face ordine, se desfac și se dez­văluie lucrurile și, dintr-odată, vezi limpede în jur cine e și cum simte fiecare. E momentul adevărului, când vezi ce e cu tine și ce e cu ce­lă­lalt, când vezi cine e pentru tine și cine nu. E clipa când vezi mai bine ca niciodată ce mai ai în co­mun cu fiecare. Iar de asta nu te poți apăra.

MONICA PILLAT
"Rugăciunea e calea prin care încerc să alung răul dinăuntrul și din afara mea"


Sunt preocupată de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, în țara noastră și dincolo de ea, deoarece sunt o parte vie din lumea în care trăiesc. Mă uit cu inima strânsă la valurile de refugiați musulmani, care vin spre Europa spre a se salva de urgia statului islamic, la fețele deznădăjduite ale celor ce vor fi trimiși înapoi, odată cu închiderea granițelor spa­țiu­lui Schengen, mă cuprinde spaima văzând efec­tele atentatelor teroriste de la Paris, panica ce se năpustește ca un tsunami asupra noastră, dându-ne peste cap ritualul traiului cotidian. Mă urmărește coșmarul incendiului de la clubul "Colectiv", um­bra morții care ne vestește zi de zi că a mai stins încă o viață, cumplit de tânără.
Cum să mă apăr de viitura acestor vremuri? Nu mi-am pus nicio clipă problema refugiului sub un clopot de sticlă. Nu vreau să mă ascund într-un turn de fildeș, nu caut izbăvirea în literatură, în artă. Mă doare tot ce se petrece în aproape și în departe. Ceea ce contează pentru mine este să fiu de ajutor celorlalți, să fiu atentă și bună, să fiu pregătită ori­când la chemarea Domnului "Căci vi­ne Ceasul și acum este". Ru­gă­­ciunea e calea prin care încerc să alung răul di­nă­un­trul și din afara mea.
Nu cred că trebuie să ne lă­săm doborâți de anticipări ne­faste, ci să stăm de veghe, ca să putem fi de folos atât nouă în­șine, cât și semenilor noștri, căci așa cum ne îndeamnă Evan­­ghe­lia, ne ajunge greul și suferința fiecărei zile cu care avem de lup­tat. Pe de altă parte, viața e miracol, ființa e taină, nu trebuie să pră­pă­dim harul ce ni s-a dat, uitând de unde venim și în­cotro ne ducem. Să ne ridicăm ochii din pământ. De cât timp n-am mai privit ce­rul?

BOGDAN LUPESCU
"Să rămâi cum ești"


Chipuri de oameni tineri, frumoși, rulând încet, pe ecranele tuturor televizoarelor... Unul după altul, zâmbind fericiți în fotografii. Sunt mulți, sunt deplin nevinovați, îi privești în ochi și-ți dau la­crimile, de parcă te-ai îndrăgosti de fiecare, pe rând. Morți. Toți sunt morți. E tot mai multă moar­te în jur. Vine spre noi, parcă din ce în ce mai con­cretă. Și toamna asta înne­bu­nitor de fru­moasă, cu priveliștile ei mie­rii, cu-atâtea mii de culori, pe pă­mânt și în cer, pe care le privim cu toții, înmăr­muriți, și ne minunăm... Și o mi­reas­mă bine­cu­vântată, învăluind străzile potopite cu frunze de aur ale orașelor. Câtă bucurie promisă și ce durere în jur! Tocmai în toamna asta, cum n-am mai po­menit din anii copi­lăriei, au murit foarte mulți ti­neri ne­vi­novați. Prea mulți. Se sim­te asta în aer, în privirile oamenilor. Când îi vezi ie­șind din case și adunându-se în piețele dez­mier­date de vântul ne­fi­resc de cald al acestor vremuri crepuscu­lare. Ade­­sea nici nu se privesc între ei. Se uită doar înainte, spre de­părtări neștiute. Nici nu știu precis ce vor, ce schim­bare așteaptă. Doar să fie acolo. De parcă fie­care s-ar simți, cumva, vinovat. Un lu­cru e limpede: toamna aceasta atât de frumoasă și îndurerată n-o vom uita, probabil, nicicând.
Privesc televizorul închis, cu un fel de teamă. Și calculatorul mi-e închis și telefonul deconectat de la internet. "Ce fel de jurnalist ești tu?", îmi vor spune unii. Știu, într-un fel, au dreptate. Chiar: ce fel de jurnalist sunt eu? Printr-o singură apăsare de buton aș putea lăsa să intre în exis­tența mea... zgomotul! Tu­multul asurzitor al ace­lor oameni mici din tele­vizor care țipă neîn­cetat, de dimineață până noap­tea, imaginile sân­geroase ce se repetă la infinit, până la demență. "Colectiv", Paris, Siria, pu­hoaiele de imi­granți ce vin "ame­nin­țător" către Europa... Aco­lo, în televizor, oamenii zbiară! Neîncetat, des­pi­când firul în paișpe, declamând, acu­zând. Fiecare din­tre ei... știe! Fiecare știe ade­vărul. Fiecare îți poa­te explica, gâfâind, cum a fost. Fiecare are drep­tate. Se con­su­mă în niște detalii atât de mărunte, de efeme­re și de za­­darnice, încât adesea par­că mi se face rușine. Față de pă­rinții celor ce-au mu­rit. Față de mi­ne în­sumi, că ac­cept să fiu "agre­sat" cu bună ști­in­ță, de vorbele aces­tor oa­meni care se hrănesc din su­­fe­rință. Pe internet, pe rețelele de socializare, agre­­siu­nea e și mai mare. Fiecare gos­podină, fiecare bețiv fără ocupație, orice "neica-nimini" se pricepe la po­li­tică, terorism și incendii, postând încon­tinuu pi­­can­terii cu morți și răniți sau poze kitsch, cu inimi, lumânări aprinse și dra­pele în­sângerate. Șu­voaie de scrieri fără noimă, fără sur­se serioase, săp­tă­mâni la rând, mereu și me­reu, des­pre unul și ace­lași lucru: că în această toamnă au murit foarte mulți tineri ne­vinovați. Într-un acci­dent pentru care ci­neva va tre­bui să plătească. Sau îm­puș­cați de câțiva inși pentru care "a trăi" nu mai are nicio valoare. Ce altceva ar trebui să știu mai mult acum, ca jurnalist? De ce-ar trebui să mă uit la flu­xul ăsta imens, de orori și tân­guieli, ce năvălește spre mine din ecrane? E ca un drog, ca o boală. Dacă te-ai cufundat măcar câ­teva clipe în mlaștina asta de amănunte, ești pier­dut. Nu mai poți vedea în­tregul, sensul tuturor celor întâmplate. Mă gân­desc că ne-ar trebui, poate, în aceste momente, un fel de „jurnalist universal", care să se ridice cumva deasupra eve­ni­mentelor. Unul care să se-ntrebe, măcar o dată: de ce, totuși, Dum­nezeu, cel atotpu­ter­nic și bun, îngăduie azi atâta rău în lume? Răul! Cuvântul ăsta, pe care acum îl poți pipăi, îi poți simți mirosul viclean tot mai aproape de tine. Răul! Nu-ți trebuie prea multe in­formații, pentru a te întreba așa ceva. Poate doar să te uiți puțin la ecran, cât să încerci să-nțelegi ceea ce-i omenește de înțe­les. Doar faptele. Nimic mai mult. Și apoi să stingi. Să lași un răstimp să se aș­tear­nă tăcerea. Să stai în odaia ta, singur, și să te gân­­dești la ce se întâmplă. N-ai nevoie decât de-o apă­sare de buton ca să faci asta. Să refuzi urâtul! Să nu-ți fie frică. Să ieși pe stradă și să te plimbi. Să rămâi cum ești. Să faci ce îți place. Să te bucuri de ce este împrejur. Morții noștri au avut, poa­te, un rost. Pentru ei, doar pentru ei, Dumnezeu ne-a plâns și pe noi anul acesta cu cele mai frumoase frunze de aur din câte au fost vreodată pe pământ.

Anchetă realizată de DIA RADU