Dan Grigore
"Nu cred în fugă. Nu cred că poți să te prefaci că nu vezi ce se întâmplă"
Nu pot și de fapt nu vreau să mă apăr. Nu cred că e o atitudine cinstită să mă ascund, să mă feresc, doar de dragul prezervării unor calități, a unor date personale care ar fi mai prețioase. Mi se pare indecent, chiar obscen, să închizi ochii în fața unor asemenea tragedii. Vreau să privesc lucrurile astea în față, chiar dacă mă dor ochii, chiar dacă mă doare ce e dincolo de privire. Vreau să le privesc chiar cu riscul ca înăuntrul meu să se petreacă mutații ireversibile și răni nevindecabile. Dar asta nu înseamnă că mi-e ușor. La un moment dat, chiar am simțit că nu mai pot să respir, că mă sufoc de câte nenorociri se întâmplă, una după alta. Și atunci am rugat-o pe soția mea să fugim trei zile la Balcic. Simțeam că trebuie să mă rup puțin de atmosfera asta apăsătoare, să-mi adun putere să o înfrunt din nou. Ne-am plimbat pe coastele Balcicului, ne-am vânturat de colo-colo, sub un soare minunat, care făcea ca la apus marea să devină mov, cum n-am mai văzut nicăieri în lume. O frumusețe copleșitoare, care amplifica și mai mult tristețea, excitându-mi papilele sensibilității, care reactivau toate durerile vechi. Am văzut locuri minunate acolo și am trăit cele trei zile cu sentimentul că în Balcic n-au mai rămas decât câțiva oameni, și ăia cu scopul să ne servească pe noi. Și ne-a făcut bine. Dar chiar și așa, n-am reușit să ne rupem de știri și de televizor. Am trăit tot cu gândul la ce se întâmplă peste tot în lume. Nu cred în fugă, nu cred că poți să te faci că nu vezi ce se întâmplă în momentele astea. Pentru mine, un Victor Hugo care la moartea propriei fiice ține un discurs de o elocință extraordinară, un discurs impecabil cu o putere de comunicare uriașă, e ceva de neînțeles. Nu mi-l pot imgina, nu mă simt capabil de așa ceva. Și toate gesturile patetice și discursurile lacrimogene, manifestările tânguioase de la televizor mi se par absolut kitsch. Nu cred că a căuta muzica potrivită cu necazul e un gest profesionist. Mi se pare obscen să pui viori pe fundal, să pui balene suferinței, așa cum pui balene la gulerele cămășilor. Toate marile dureri, nostalgiile vechi, retrezite de multele tragedii ale vieții, și amplificate, mai apoi, de frumusețile nepământene ale unor peisaje, fac parte din combustia perfectă a marii arte. Știu asta. Și totuși, n-am putut cânta în momentele astea. Când mi-o veni, dacă vreodată mi-o mai veni, o să cânt. În fața atâtor tragedii care ne zguduie, nu mă pot apăra decât tăcând.
Nora Iuga
"Simt moartea, fără s-o văd la televizor"
Pe măsură ce îmbătrânesc, oamenilor li se atrofiază o anumită sensibilitate, li se atrofiază capacitatea de empatie. Dar cel mai grav e că li se atrofiază și compasiunea. Energiile scad, sentimentele slăbesc, nici umbra de erotism nu mai există, care era atât de legată de emoție și de iubire. O spun cu luciditate și-mi dau seama că, dacă e ceva ce m-a ținut la adăpost de tragediile astea, e chiar propria mea bătrânețe. Mă ajută să nu mai fiu chiar așa de sensibilă și disperată ca înainte. La vârsta mea, când ești singur și nu mai ai nimic altceva, te retragi în tine ca să găsești răspunsuri. Când eram tânără și încă trăia și bărbatul meu, se mai întâmpla să ne moară prieteni apropiați. Ne durea, mergeam amândoi la înmormântare. Dar când plecam împreună de mână de la cimitir, simțeam totdeauna nevoia să intrăm într-o cârciumioară, să bem ceva și să fumăm. Și ne simțeam atât de fericiți că nu suntem noi ăia din sicriu. Sentimentul e foarte omenesc, să știi! (Norei i se aude plânsul în glas) Dar de data asta, nu mai pot să-l simt, pentru că nu mai am viața de care să mă bucur. Singurele lucruri care mi-au rămas sunt creierul, care s-a făcut și mai strălucitor, și mai bogat, și iubirea de oameni, fiindcă eu am iubit viața și oamenii. Doar că nu mai pot să ajung la stările de exaltare sau de disperare ca altădată. Mă bucur că nu trec prin atrocități sau spaime, dar moartea e aproape de mine, o simt oricum, chiar fără s-o văd la televizor. Asta mi-o spune trupul în fiecare dimineață, când se adaugă o nouă cută. Fața se încrețește, pielea devine aspră, unghiile solzoase, corpul nu mai vrea să rămână. Totul vrea să se desfacă, e uluitor în ce hal e construită materia asta care formează lumea. Ajungi să vrei tu însuți desprinderea, fiecare celulă începe să simtă că i-a venit momentul și aproape că începi să-ți dorești să pleci. Nu faptul că s-a murit atât de mult luna asta m-a durut. Moartea e un fenomen care ține de viață. Cumplită e suferința prin care au trecut niște oameni tineri. Asta e ceea ce mă sfâșie. Faptul că sunt tineri, că n-ar fi trebuit să plătească cu asemenea chinuri. De fiecare dată când îi vedeam pe ecran pe cei dispăruți în incendiul de la "Colectiv", mă cutremuram. Am mers prin București pe stradă de atâtea ori, și n-am știut că avem tineri atât de frumoși, unul și unul. Și nenorocirile astea nu se opresc. Au fost cutremure mari în ultima vreme, au fost atentate peste tot în lume, avioane se prăbușesc săptămânal, se bombardează, la Paris oamenii se împușcă pe străzi. Nici clima nu mai e cea pe care o știam, anotimpurile se răstoarnă și ele. Le-am simțit pe toate pe pielea mea. A trebuit să călătoresc spre Târgul de Carte de la Frankfurt și, fiindcă îmi place aventura, am făcut-o cu trenul. Era înțesat de emigranți. N-am putut să stau pe scaun, a trebuit să stau pe jos, pe culoare, la vârsta mea, lipită de acești emigranți cu copii mici. Era atâta lume, că nu se putea ajunge la veceuri. Și în loc să ajung la ora 13 la Frankfurt, unde eram așteptată în gară, am ajuns la 12 noaptea. M-au cules niște oameni drăguți și m-au dus la ei acasă, să dorm și să fac un duș. Și atunci te întreb: ție nu ți se pare că am intrat într-o fază clară de anormalitate? Toți o resimțim. Simțim animalic, în instinctele noastre, în carnea noastră, că ceva nu e în regulă. Parcă s-ar anunța ceva. Nu vreau să creadă nimeni că sunt o babă nebună care prevestește apocalipsa. Dar mi se pare, uneori, că lucrurile astea vin mult mai de departe, de undeva dintr-un inexplicabil. Poate universul încearcă o primenire, înaintea unui alt eon luminos. Poate că nu putem face asta, fără să lepădăm de pe noi toate hainele murdare, toate bubele și toate mizeriile. Poate că trebuie să trecem printr-o suferință foarte mare, fiindcă nimic nu te învață mai mult și nu te schimbă înspre bine mai mult decât suferința.
Așa că ce aș putea să spun? Am trăit zilele astea în casă, scriind. Scriu întruna. Faptul că pot să scriu mă face să mă pot detașa. Mă gândesc la un poem celebru al lui Pessoa, «Șahul». Doi prieteni joacă o partidă de șah. Și afară izbucnește răscoala. Pe strada lor se aud urlete, focuri de armă, se sparg geamuri, oamenii mor. Și unul din ei spune: «Pentru Dumnezeu, ce facem aici? Nu vezi ce grozăvie se întâmplă afară?» La care, celălalt răspunde: «Nu ne ridicăm de la masă până nu terminăm partida!» Mi se pare extraordinar, deși știu că pe unii îi va revolta la culme și le va da impresia că sunt un monstru de egoism. Dar dacă te-ai așternut pe un drum, trebuie să-l duci până la capăt. E drumul pe care te-ai angajat, drumul care te salvează, care te mută în afara tragediei. Oricum, nu pot să fac nimic altceva. Cu ce aș putea eu să ajut? Cu nimic. Pot doar să mă refugiez încet, să mă ascund în mine ca melcul în cochilie, așteptând să vină o talpă să mă strivească până la urmă. Dar asta nu mă sperie. Cred într-o forță salvatoare în ultimă instanță. Cred că omenirea trebuie să treacă peste răul ăsta groaznic ca să ajungă la o deschidere spre o imensă lumină, pe care nu a cunoscut-o până acum.
Emil Brumaru
"Am impresia că al treilea război mondial a început deja"
Am 76 de ani și, de la intrarea rușilor în Cehoslovacia, din '68, nu m-a mai impresionat nimic la fel de tare cum m-a impresionat tragedia din incendiul de la București. În noaptea în care a ars "Colectivul", m-am trezit inexplicabil și am deschis televizorul. M-am nimerit în plin dezastru, care m-a afectat profund, m-a deviat cu totul de la felul meu molcom de a fi, de la lenevirea mea existențială. E un șoc care nu se poate uita cu rețete, cu metode în trei pași. Ce să uiți, când fiecare zi mai adaugă un mort pe răboj și-ți răscolește durerea? Când fiecare zi înseamnă o nenorocire în plus, aici sau peste granițe? N-am avut timp să-mi găsesc nicio protecție, niciun adăpost sufletesc. Am rămas bătrân și neliniștit, incapabil să mă opresc din privitul televizorului, care aduce zilnic cele mai odioase știri. Am impresia că al treilea război mondial a început deja și că e mult mai diferit și mai perfid decât tot ce cunoaștem noi. Parcă tot ce s-a întâmplat a schimbat ceva profund și în mine. Am început să mă gândesc: «Uite, domnule, o să mor și eu într-o zi!»
Nu mi-e bine! Nu mai pot dormi, oricum și înainte adormeam cu medicamente. Mă trezesc în plină noapte, pun mâna pe telecomandă și mut de pe un post pe altul. Sunt bruiat de toate informațiile contradictorii care circulă. Cum să mă fac că nu se întâmplă nimic, când guvernul cade peste noapte, când pe străzile din Paris mor oameni? Sunt toată ziua pe gânduri. Și nu scriu nimic, că nu pot. E absurd. Ce aș putea să scriu acum? Cine are nevoie de versuri de amor? Nu mai e timpul pentru chestii edulcorate. Am epuizat poezia de dragoste. Ne trebuie acum o poezie socială, cu nerv, care să-i cutremure pe cât mai mulți. Elitismul nu e o soluție. Ce turn de fildeș, ce retragere, când turnul intelectualilor e de mămăligă?!
Recunosc, am fost și foarte speriat. Atât de speriat, că am ajuns la medic, cu tensiunea mărită și alte probleme. M-am simțit așa de rău, că medicii m-au sfătuit să nici nu mai merg la Târgul de Carte de la București. Încerc să stau liniștit, să smulg zilei mici bucăți de normalitate. Mă scol, îmi fac cafeaua cu lapte. Dar nu mai ies la plimbare pe străzile Iașiului, dau fuga la internet și la televizor. Nici la Cafeneaua veche n-am mai fost. De citit, nu pot citi nimic, deși ies des prin librării. Chiar acum sunt într-o librărie, pipăi cărți încercând să mă gândesc și la altceva. Le cumpăr, sperând că mă va fura într-o zi lectura, dar le pun teanc și nu citesc nimic. Dorm puțin, agitat, și visez toate grozăviile alea de peste zi. Dar ce e mai grav e că ce se întâmplă depășește spaima personală. E ca o fatalitate. Simt că viața mea cotidiană e furată. Noiembrie ăsta mi-a răpit starea de leneveală, de poezie, starea de liniște luminoasă. Sunt blocat într-o veșnică așteptare a ceva, ce va mai urma, cu spaima că poate fi și mai rău. Asta nu-i treabă! Și mă uit pe internet și văd că mai sunt tineri care au puterea de a uita, de a privi detașat totul. Văd că pentru unii e mai important cu ce se îmbracă sau cu ce ulei să se ungă pe corp, iar faptul că în fiecare zi mor oameni n-are nicio valoare. Poate pentru că la vârsta lor au ce pune în loc. Au viitorul în față, au viață de pus în locul acelui gol. Eu nu mai am și mă doare. Nu, iubirea nu e un pansament acum. E o vreme a despărțirilor acum, nu a iubirii. E o vreme a despărțirilor la modul cel mai intim. Parcă se face ordine, se desfac și se dezvăluie lucrurile și, dintr-odată, vezi limpede în jur cine e și cum simte fiecare. E momentul adevărului, când vezi ce e cu tine și ce e cu celălalt, când vezi cine e pentru tine și cine nu. E clipa când vezi mai bine ca niciodată ce mai ai în comun cu fiecare. Iar de asta nu te poți apăra.
MONICA PILLAT
"Rugăciunea e calea prin care încerc să alung răul dinăuntrul și din afara mea"
Sunt preocupată de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, în țara noastră și dincolo de ea, deoarece sunt o parte vie din lumea în care trăiesc. Mă uit cu inima strânsă la valurile de refugiați musulmani, care vin spre Europa spre a se salva de urgia statului islamic, la fețele deznădăjduite ale celor ce vor fi trimiși înapoi, odată cu închiderea granițelor spațiului Schengen, mă cuprinde spaima văzând efectele atentatelor teroriste de la Paris, panica ce se năpustește ca un tsunami asupra noastră, dându-ne peste cap ritualul traiului cotidian. Mă urmărește coșmarul incendiului de la clubul "Colectiv", umbra morții care ne vestește zi de zi că a mai stins încă o viață, cumplit de tânără.
Cum să mă apăr de viitura acestor vremuri? Nu mi-am pus nicio clipă problema refugiului sub un clopot de sticlă. Nu vreau să mă ascund într-un turn de fildeș, nu caut izbăvirea în literatură, în artă. Mă doare tot ce se petrece în aproape și în departe. Ceea ce contează pentru mine este să fiu de ajutor celorlalți, să fiu atentă și bună, să fiu pregătită oricând la chemarea Domnului "Căci vine Ceasul și acum este". Rugăciunea e calea prin care încerc să alung răul dinăuntrul și din afara mea.
Nu cred că trebuie să ne lăsăm doborâți de anticipări nefaste, ci să stăm de veghe, ca să putem fi de folos atât nouă înșine, cât și semenilor noștri, căci așa cum ne îndeamnă Evanghelia, ne ajunge greul și suferința fiecărei zile cu care avem de luptat. Pe de altă parte, viața e miracol, ființa e taină, nu trebuie să prăpădim harul ce ni s-a dat, uitând de unde venim și încotro ne ducem. Să ne ridicăm ochii din pământ. De cât timp n-am mai privit cerul?
BOGDAN LUPESCU
"Să rămâi cum ești"
Chipuri de oameni tineri, frumoși, rulând încet, pe ecranele tuturor televizoarelor... Unul după altul, zâmbind fericiți în fotografii. Sunt mulți, sunt deplin nevinovați, îi privești în ochi și-ți dau lacrimile, de parcă te-ai îndrăgosti de fiecare, pe rând. Morți. Toți sunt morți. E tot mai multă moarte în jur. Vine spre noi, parcă din ce în ce mai concretă. Și toamna asta înnebunitor de frumoasă, cu priveliștile ei mierii, cu-atâtea mii de culori, pe pământ și în cer, pe care le privim cu toții, înmărmuriți, și ne minunăm... Și o mireasmă binecuvântată, învăluind străzile potopite cu frunze de aur ale orașelor. Câtă bucurie promisă și ce durere în jur! Tocmai în toamna asta, cum n-am mai pomenit din anii copilăriei, au murit foarte mulți tineri nevinovați. Prea mulți. Se simte asta în aer, în privirile oamenilor. Când îi vezi ieșind din case și adunându-se în piețele dezmierdate de vântul nefiresc de cald al acestor vremuri crepusculare. Adesea nici nu se privesc între ei. Se uită doar înainte, spre depărtări neștiute. Nici nu știu precis ce vor, ce schimbare așteaptă. Doar să fie acolo. De parcă fiecare s-ar simți, cumva, vinovat. Un lucru e limpede: toamna aceasta atât de frumoasă și îndurerată n-o vom uita, probabil, nicicând.
Privesc televizorul închis, cu un fel de teamă. Și calculatorul mi-e închis și telefonul deconectat de la internet. "Ce fel de jurnalist ești tu?", îmi vor spune unii. Știu, într-un fel, au dreptate. Chiar: ce fel de jurnalist sunt eu? Printr-o singură apăsare de buton aș putea lăsa să intre în existența mea... zgomotul! Tumultul asurzitor al acelor oameni mici din televizor care țipă neîncetat, de dimineață până noaptea, imaginile sângeroase ce se repetă la infinit, până la demență. "Colectiv", Paris, Siria, puhoaiele de imigranți ce vin "amenințător" către Europa... Acolo, în televizor, oamenii zbiară! Neîncetat, despicând firul în paișpe, declamând, acuzând. Fiecare dintre ei... știe! Fiecare știe adevărul. Fiecare îți poate explica, gâfâind, cum a fost. Fiecare are dreptate. Se consumă în niște detalii atât de mărunte, de efemere și de zadarnice, încât adesea parcă mi se face rușine. Față de părinții celor ce-au murit. Față de mine însumi, că accept să fiu "agresat" cu bună știință, de vorbele acestor oameni care se hrănesc din suferință. Pe internet, pe rețelele de socializare, agresiunea e și mai mare. Fiecare gospodină, fiecare bețiv fără ocupație, orice "neica-nimini" se pricepe la politică, terorism și incendii, postând încontinuu picanterii cu morți și răniți sau poze kitsch, cu inimi, lumânări aprinse și drapele însângerate. Șuvoaie de scrieri fără noimă, fără surse serioase, săptămâni la rând, mereu și mereu, despre unul și același lucru: că în această toamnă au murit foarte mulți tineri nevinovați. Într-un accident pentru care cineva va trebui să plătească. Sau împușcați de câțiva inși pentru care "a trăi" nu mai are nicio valoare. Ce altceva ar trebui să știu mai mult acum, ca jurnalist? De ce-ar trebui să mă uit la fluxul ăsta imens, de orori și tânguieli, ce năvălește spre mine din ecrane? E ca un drog, ca o boală. Dacă te-ai cufundat măcar câteva clipe în mlaștina asta de amănunte, ești pierdut. Nu mai poți vedea întregul, sensul tuturor celor întâmplate. Mă gândesc că ne-ar trebui, poate, în aceste momente, un fel de „jurnalist universal", care să se ridice cumva deasupra evenimentelor. Unul care să se-ntrebe, măcar o dată: de ce, totuși, Dumnezeu, cel atotputernic și bun, îngăduie azi atâta rău în lume? Răul! Cuvântul ăsta, pe care acum îl poți pipăi, îi poți simți mirosul viclean tot mai aproape de tine. Răul! Nu-ți trebuie prea multe informații, pentru a te întreba așa ceva. Poate doar să te uiți puțin la ecran, cât să încerci să-nțelegi ceea ce-i omenește de înțeles. Doar faptele. Nimic mai mult. Și apoi să stingi. Să lași un răstimp să se aștearnă tăcerea. Să stai în odaia ta, singur, și să te gândești la ce se întâmplă. N-ai nevoie decât de-o apăsare de buton ca să faci asta. Să refuzi urâtul! Să nu-ți fie frică. Să ieși pe stradă și să te plimbi. Să rămâi cum ești. Să faci ce îți place. Să te bucuri de ce este împrejur. Morții noștri au avut, poate, un rost. Pentru ei, doar pentru ei, Dumnezeu ne-a plâns și pe noi anul acesta cu cele mai frumoase frunze de aur din câte au fost vreodată pe pământ.
Anchetă realizată de DIA RADU