MARIUS CONSTANTINESCU (TVR) - "Despre lucrurile mari trebuie vorbit în cuvinte simple"

- Este reporter la TVR şi l-aţi văzut prezentând Festivalul Enescu, într-o manieră fără cusur. Despre competenţă, profesionalism şi alte bucurii ale vieţii, cu un alergător bine antrenat -

"Mă onorează enorm ca numele meu să fie legat de Festivalul Enescu"

- Te pândesc cu o întrebare pe care se cuvenea să ţi-o pun în perioada Festivalului "George Enes­cu", care a avut în tine un prezentator de excepţie. De unde atâta siguranţă de sine, atâta cultură, atâta dezinvoltură, faţă în faţă cu personalităţi uriaşe ale muzicii internaţionale?

- Mulţumesc frumos pentru această introducere. Sper că o merit. În ce pri­veşte prestaţia mea, încă din 2005 mă ocup cu toate forţele de a­cest festival, la început doar cu interviurile în exclusivitate, iar din 2007, şi cu prezen­tă­rile. S-au adunat nişte ani. Am acumu­lat ex­pe­rienţă, am eliminat mare parte din emo­ţii, mi-am făcut casă în acest festival şi mă o­no­­rează enorm ca nu­mele meu să fie legat de el, aşa cum spuneai.

- Reţeta succe­su­lui constă în teme bine făcute sau în cultura ta muzicală, care îţi permite să stră­luceşti?

- Temele înainte! Obligatoriu! Câteodată am im­pre­sia că nu-mi ajunge timpul să-mi fac temele, aşa cum me­rită aceşti oameni co­losali, pe care-i in­ter­­vievez sau pe care-i prezint pe scenă. Este o ches­tiune de obli­ga­ţie şi conştiinţă profe­sio­nală să te duci cu temele foarte bine făcute. Întâl­ni­rile cu oamenii aceştia te îmbogăţesc pe tine, ca per­soană, ca jur­nalist. În semn de gratitudine şi res­pect pentru ei, dar şi pentru mine însumi, eu trebuie să fiu în cea mai bună formă - jurnalistic vorbind - atunci când ei îmi oferă un interviu. Iar dacă vorbim de prezentări, sigur că şi acolo trebuie să fii foarte bine pregătit, pentru că timpul fluctuează în acele mo­mente. Una se stabileşte la început, dar pe parcurs, cele trei minute pe care le ai alocate pentru prezentare se pot transforma în zece, din varii motive. Ei, atunci trebuie să ai o bază solidă de cunoştinţe pentru a umple acel timp util şi plăcut. Iar pentru asta am ne­voie de echipă. Eu am una extraordinară! De-a lungul vremii, am coagulat un nucleu de oameni în care am toată încrederea, mă las pe mâna lor ori­când. Am mai spus-o la un moment dat: să nu se creadă că sunt atât de deştept pe cât par, pentru că în timp ce eu prezint frumos pe scenă, în casca mea circulă tot felul de informaţii primite de la echipa mea, pe care eu le folosesc şi, uite aşa, par mai deştept. Dar insist pe faptul că îmi fac temele, cea mai mare parte a informaţiei pe care o ofer publicului este urmare a studiului, a dragului pentru muzică. Însă, ai dreptate, datorez enorm şi educaţiei muzicale, oferite încă din copilărie, de către părinţii mei. Şi mai este ceva: îţi mărturisesc că mă simt foarte bine în faţa camerei, cel puţin în ultima vreme. Am câştigat în dezin­vol­tură. Poate că este doar o fază, dar acum mă simt extrem de confortabil în această postură, conştien­ti­zez foarte bine acest lucru.

- An de an, Festi­valul "George Enescu" con­tra­zice, prin su­per­bia lui, imaginea unei Ro­mânii sufocate, cul­tu­ral, de vulgaritate şi prost gust. Cum explici acest fenomen?

- Dincolo de publi­cul de conjunctură, de cel care vine pentru că "dă bine" să fii prezent la "Enescu", să te afişezi pe Facebook (tre­buie să fim sinceri, chiar aşa este), eu văd în România o foame de evenimente mu­zicale la nivelul la care festivalul acesta îl instaurează. Pentru că ele nu prea există, este firesc ca toată lumea avidă de cultură să vină la "Enescu". Este un public elegant, informat, foarte, foarte cald şi empatic. Generozitatea este o calitate pe care publicul românesc a deprins-o, mai ales în ultimii ani. Mă bucură enorm acest lucru.

"Acolo sus, pe norul meu"

- Să revenim la instrumentele muncii tale. Eşti printre cei mai buni autori de interviuri din te­le­viziunile româneşti. Interviuri grele, cu nume unul şi unul ale culturii. Nu eşti intimidat de statura lor?

- Este o chestiune despre care vorbesc cu mare plăcere. Sigur că sunt intimidat! Îmi aduc aminte de primele interviuri. În 1999, aveam douăzeci de ani, şi am făcut interviu cu Luciano Pavarotti. Ce emoţii, ce nod în stomac! A mai fost şi un moment amuzant: după ce avusesem tot felul de evenimente mai puţin plăcute, nu mergea aerul condiţionat, am în­trerupt de mai multe ori..., mă rog..., la un mo­ment dat, ne-am aşezat cu toţii, am montat tot echi­pamentul, a venit şi el şi mi-a zis că dacă aveam să stau acolo unde mă aşezasem, nu-mi va răspunde la nicio întrebare. "De ce?", am întrebat. "Pentru că nu aud deloc cu acea ureche", mi-a răspuns. În ciuda emo­ţiilor, a acestor mici sincope, eram, totuşi, bine pre­gătit, vorbeam o italiană corectă şi am reuşit să fac un interviu mulţumitor cu Luciano Pavarotti. În­tre timp s-au adunat sute de oameni valoroşi, mu­zi­cieni, scriitori, oameni de film, artişti... Acum nu mai sunt foarte intimidat. Sunt mai degrabă... în priză. Îmi întreţin adrenalina, aceea care te ţine atent la ei, şi în acelaşi timp, sunt conectat permanent la fluxul interviului. Încerc să nu mă relaxez niciodată prea mult, să nu pierd coerenţa. Acestea sunt trăirile mele din timpul discuţiilor, restul, aşa cum ţi-am spus, sunt temele bine făcute.

- Pe lângă interviurile tale realizate la microfon, ai scos şi câteva cărţi de interviuri, la mari edituri: "Profil. Poveste. Personaj", "Cortez" şi "Press Pass". Aprecierile au fost la fel de fierbinţi ca pen­tru interviurile tale televizate. Literatura pare mai puţin fotogenică... Care este cel mai frumos com­pliment pe care l-ai primit în legătură cu aceste cărţi?

- Ce întrebare frumoasă îmi pui... Uite, despre "Cortez" mi s-a spus că se citeşte pe nerăsuflate. O carte despre şi cu Viorica Cortez, despre muzica clasică, o carte care ştiu cu certitudine că şi-a câştigat un public şi, cel mai important, un public tânăr. Este un mare câştig, nu numai pentru mine şi cartea mea, ci pentru faptul că teatrul liric a atras în urma acestei cărţi, câţiva adepţi în plus. Iar acesta este cu adevărat un compliment. Cât priveşte interviurile, pe coperta a patra a cărţii "Press Pass", există două rânduri scrise de marea pianistă Hélène Grimaud, vorbe pe care mi le-a oferit cadou, la finalul celui de-al doilea interviu pe care i l-am luat. Nu pot să reproduc eu acele vorbe, ar suna bizar, ca o laudă, şi nu vreau asta...

- O fac cu plăcere, în numele tău: "Am dat mii de interviuri în ultimii ani. Nu cred că mi-a mai adresat cineva întrebări atât de fine, de interesante, de bine ţintite", Hélène Grimaud.

- Mulţumesc. Ei bine, când un astfel de om îţi spune aşa ceva, cel puţin pentru o clipă eşti în nori. Sau când scriitorul Salman Rushdie şi echipa lui de la Londra m-au ales pe mine, dintre toţi jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est, să-i iau singurul interviu de televiziune..., iarăşi, uite-mă, acolo sus, pe norul meu. Mă voi opri, pentru că este puţin stânjenitor să vorbesc despre lucrurile astea.

"Începuturile celor mai frumoase poveşti se află în lucrurile mărunte"

- Marius, am găsit pe Internet nişte mici eseuri scrise de tine, despre subiecte extrem de diverse, toate având însă o temă comună: frumosul care ne înconjoară. Sunt scrieri miniaturale despre arta culinară, parfumuri, modă, mersul pe jos, culorile crizantemelor de la florăria din colţ. Ce le leagă de fapt?

- Ha! Ha! Ţi-ai făcut şi tu bine temele! Te referi la micile scrieri săptămânale de pe site-ul Catchy... Dacă ar fi să le adun într-o carte (ceea ce mi-ar plăcea), ea s-ar numi Felii de nimic. Co­nexiunea? Ea este tot una culturală. Nicio carte bună, nicio muzică bună sau un film strălucit nu stă agăţat în lume aşa, de unul singur. Toate lucrurile valoroase au un fundal, au o aromă, au o sursă de inspiraţie în lucruri aparent mărunte, care nu se văd în "produsul" în sine, dar fără de care el nu s-ar fi născut. Eu cred că tocmai în lucrurile mărunte, câteodată trecute cu vederea, stau începuturile celor mai frumoase poveşti.

- Un amănunt, de data asta destul de important, este felul în care te îmbraci uneori. Şocant, non­conformist, ba chiar dandy. N-ai fost ironizat pen­tru vestimentaţia ta?

- Ohoho! Dar ce au putut auzi urechile mele şi ce au citit ochii mei!... Dar toate aceste comentarii nu au făcut decât ca eu să-mi mai cumpăr încă o cămaşă roz. Povestea e veche. De când prezentam Jurnalul Cultural şi purtam eşarfe, în locul cravatei, au început astfel de comentarii răutăcioase despre "feminitatea" mea. Sunt complet imun. Am depăşit clipele în care mă deranjau.

- Totuşi, pari foarte interesat de aspectul tău vestimentar.

- Da. Absolut. Cu atât mai mult din postura de om de televiziune sau, mai bine zis, de om care a ales să fie... vizibil. Când ai făcut această alegere, le da­torezi atât oamenilor, cât şi ţie însuţi, să fii perceput într-un anumit fel, unul care să te reprezinte, unul care să fie confortabil personalităţii tale. Dar să ştii că ABC-ul felului în care trebuie să arate un bărbat l-am învăţat de la tatăl meu. Să nu-ţi imaginezi că tata, mare bariton, un respectabil domn, de o respectabilă vârstă, poartă şosete colorate, aşa cum îmi permit eu să port, în momente fericite. Nu. Dar de la el am învăţat nişte reguli de vestimentaţie şi, mai ales, cum să ştiu să le aduc în favoarea mea. Cum să cadă un pantalon şi să acopere atât cât trebuie din pantof, cum să nu existe niciodată în garderoba unui bărbat o şosetă albă, cu excepţia celei pentru sport, cum să eviţi cămăşile cu mânecă scurtă - toate acestea le-am deprins de la tata. Faptul că este mereu mai inte­resantă o combinaţie sacou-pantalon de nuanţe dife­rite decât un costum este o altă nuanţă stilistică în­vă­ţată urmărindu-l pe tata. Având acest set de bază, am putut să mă joc, iar în urma unor întâlniri cu oameni pentru care stilul este meserie, am reuşit şi eu să-mi găsesc limbajul propriu. Vestimentaţia este pentru mine o temă pentru care mă pregătesc la fel ca pentru Festivalul Enescu. Nu îmi permit să mă înfă­ţişez în public oricum. Şi mai este ceva: de foarte multă vre­me mi-am promis că nu voi pretinde niciodată că sunt altcineva. Mă simt foarte bine cu această sinceritate a mea, declinată în toate zonele existenţei. Foarte bine!

"Tati, care-i legenda ta?"

- Chiar şi în ipostaza de tată al Mariei, fetiţa ta în vârstă de patru ani?

- Încerc să nu o duc de nas. În plus, ea nici nu prea poate fi dusă de nas. Încerc să-i spun adevărurile pe care eu îmi imaginez că ea le poate înţelege la vârsta asta, cu grijă să-i ofer partea frumoasă a lumii şi a vieţii. Îmi plac momentele când stăm de vorbă. Şi mă ţin de promisiuni. Ea ştie asta: nu promit multe, dar nu-mi încalc niciodată cuvântul în faţa ei.

- Te întrebam despre ce complimente ai primit ca jurnalist... Dar ca tată?

- Îmi place foarte mult întrebarea asta şi mă bucur să am un răspuns re­cent. S-a întâm­plat chiar săptă­mâ­na trecută. O du­ceam la grădiniţă şi mi-a zis: "Tati, tu tot timpul când vii seara acasă, zici aşa «hello!» şi-ţi zâm­beşte toată faţa. Ca­re-i legenda ta?". Iată răspunsul la în­trebare.

- Dar ca soţ?

- Uaaaa. Uite, la începutul relaţiei mele cu Ioana (Ioa­na Bâldea Constan­tinescu, jurnalist şi scriitor n. n.), care durează de peste zece ani (nu doar cei cinci de căsă­to­rie), ea era mult mai vocală decât mine în exprimarea senti­mentelor. Eu, băr­bat, liber, orgolios, credeam că sen­timentele acestea ex­traordinar de pu­ternice se simt şi se văd dincolo de cuvinte. Nu e chiar aşa, mi-am dat sea­ma mai de cu­rând. Aşa că de la o vreme, sunt şi eu ceva mai articulat în exprimarea sentimentelor, şi sper că îmi şi iese. Iar complimentul cel mai plăcut pe care l-am primit ca soţ al Ioanei este că sunt soţul Ioanei.

"O mare vibraţie!"

- Când ţi-am propus un nou interviu pentru "Formula AS", nimic din nenorocirile ultimelor săptămâni nu se întâmplase. Voiam să vorbim exclusiv despre frumos. Dar iată că lumea e plină de atrocităţi. În calitatea ta de jurnalist expe­ri­mentat, cum crezi că ar trebui abordate aceste subiecte, fără stridenţe şi exagerări?

- Cu decenţă. Dar asta e calea grea. Este mult mai uşor să fii senzaţionalist, e mai uşor să forţezi o lacrimă care nu trebuie forţată, pentru că ea e deja vărsată. Voi face o analogie. Ceea ce eu consider că a fost cartea anului trecut în România e "Laur", de Evgheni Vodolazkin, un scriitor care a reînviat marea literatură rusă. O carte fabuloasă! Ea vorbeşte despre cele mai mari şi dramatice lucruri ale vieţii: iubire, singurătate, moarte. Cerându-mi-se să spun două vorbe despre această carte, într-o anume împrejurare, am spus că despre lucrurile mari ale vieţii nu trebuie să vorbeşti în cuvinte mari. Cuvintele trebuie să fie simple. Cuvintele pompoase ar ucide însăşi imen­si­tatea acestor lucruri dramatice, ar anula-o. Cu sim­plitate, respect şi empatie, trebuie să vorbim şi despre moartea acelor ti­neri. Dincolo de du­rerea atroce, s-a în­tâmplat şi ceva ex­traordinar: s-a gene­rat o mare vibraţie în societate şi ar fi îngrozitor de păcat ca energia care se adună în jurul unor astfel de momente să se piardă şi să nu rămână nimic în ur­ma ei. Îngrozitor de păcat! Cred că es­te aproape istorie ce trăim, ca dintr-o as­tfel de jale, să se pro­ducă o schimbare de paradigmă poli­tică. E foarte impor­tant. Cât despre ce aş pu­tea face eu, per­­sonal, pentru a ali­na su­fe­rinţa a­ceas­­ta inima­gi­na­bilă: la ideea unui pri­eten, voi face to­tul ca să orga­nizez, nu mai târziu de lu­na ianuarie, un con­cert mare, pentru tinerii în suferinţă şi fa­mi­liile în doliu.

- Afară e o toam­nă superbă. La ce visezi privind splen­doa­rea culorilor?

- Îţi răspund pe mai multe niveluri. În primul rând, visez la week-end. De un an de zile am început să alerg. Alerg în fiecare sâmbătă şi duminică, când sunt în Bucureşti. Toată săptămâna visez la asta, nu pentru că mă ţine în formă, nu din motivul acesta alerg, ci pentru că găsesc alergarea ca fiind metoda cea mai bună de a-mi pune ordine în gânduri. În al doilea rând, visez la o călătorie în America. Mi-am luat viza de Statele Unite, strict din interes profe­sional, şi sper ca la anul să ajung acolo şi să-mi îm­pli­nesc un vis pe care îl am din copilărie. Dar dacă merg, va fi ca să-mi împlinesc în primul rând un vis profesional. Visez şi la alte călătorii: la Uzbekistan şi uimitorul său Samarkand, la India, la Islanda. Mai visez să rămân un tată şi un soţ bun. Visez să fiu un prieten bun pentru cei care consideră că merit să-mi ofere prietenia lor. Iar la un ultim nivel, visez să cresc în continuare. Şi visez să nu-mi stau eu însumi în drum.