TEATRU DE PĂPUŞI ŢĂNDĂRICĂ, un puştiulică de 70 de ani

Cifrele sunt seci, însă dau o prestanţă in­con­testabilă: în cei 70 de ani scurşi de la în­fiin­ţare, Teatrul Ţăndărică a susţinut 28.000 de spectacole, ce au fost urmărite de opt mili­oane de copii şi adulţi.

Ce m-a impresionat însă cel mai mult în seara aniversării, pe 12 noiembrie, a fost atmosfera de familie în care s-au reunit fostele glorii ale tea­tru­lui, actuala trupă şi colaboratorii. S-a simţit că actorii tineri şi cei retraşi din activitate sunt mânaţi de aceeaşi pasiune comună, că trecutul şi prezentul teatrului în­seamnă un flux continuu de a învăţa şi de a transmite mai departe. S-au prezentat imagini fil­mate la primul spectacol al teatrului, "Cu Ţăndărică pe mările su­du­lui", din 1945, precum şi de la marile suc­­cese obţinute ul­terior. A fost rememorat mo­men­tul în care Maria Tă­nase a luat-o în braţe şi a feli­citat-o pe Antigona Pa­pazicopol, actriţa teatrului, ca­re a mânuit cu atâta pri­­cepere păpuşa ce o re­pre­zenta pe cântăreaţă, în spec­­tacolul "Umor pe sfori", din 1954. Directoratul Mar­garetei Niculescu, ce a condus tea­trul între 1947 şi 1985, dându-i aura de im­portantă instituţie cul­tu­rală, "Nocturnele" organizate aici de re­putata core­gra­­fă şi dansatoare Miriam Răducanu, la începutul ani­lor '70, "Sânziana şi Pe­pelea", primul spectacol în aer liber, în 1974, turneele internaţionale, premiile. Au fost amintite, de asemenea, succesele actuale, între care spectacolul "Motanul încălţat", ce a adunat 600 de reprezentaţii în 20 de ani şi faptul că prezentul es­te foarte productiv pentru un teatru ce organizează anu­al trei festivaluri şi joacă atât în sală, cât şi într-un sediu mobil. Un prezent pe măsura is­to­riei. Faptul că mari nume ale vieţii artistice ro­mâ­neşti au colaborat de-a lungul anilor cu Teatrul Ţăn­dă­rică arată locul important pe care acesta îl merită în cultura noastră. Liviu Ciulei a semnat decorurile la câ­teva spectacole, Sil­viu Purcărete, Radu Penciu­les­cu, Cătălina Bu­zo­ia­nu au pus spectacole în scenă aici, Henry Mă­li­nea­nu, Nicu Alifantis, Mircea Flo­rian au scris muzică...

Brânduşa Zaiţa Silvestru
"Succes în lumea mondială a păpuşăriei!"

"Cea mai numeroasă şi iubită familie a mea fost aici, în Teatrul Ţăndărică. Am avut colegi de la care am învăţat meserie, păpuşărie, acto­rie, vestiţi re­gi­zori de teatru. Am în­vă­ţat disciplină şi dă­ruire de la ma­rea şi inegalabila Mar­­gareta Ni­cu­lescu, eleganţa de la Ra­­du Bo­ro­ianu şi respectul pentru toţi artiştii, co­le­gii, de la Mihaela To­nitza Ior­dache. Am toată admiraţia pentru actuala trupă a teatrului, care aş dori să se impună în fruntea teatrului mon­dial de păpuşi. Fie­care din noi, şi mai ales din voi, cei tineri, să în­semne performanţă. Regret că am îmbătrânit şi nu mai pot sta alături de voi, să muncesc cu priceperea şi cu pasiunea mea. Însă con­sider orice re­uşită a voastră şi o re­uşită a mea, de pro­fesor în facultatea de tea­­tru şi de coleg. Pen­tru toţi, sănătate, bucu­rie a creaţiei, succes şi culmi cât mai înalte în lumea mondială a pă­pu­şăriei! La mulţi ani, Ţăndărică, pen­tru acto­rii, se­cre­tarii, con­tabilii, sce­no­grafii, cons­truc­torii de păpuşi! La mulţi ani, tuturor cole­gi­lor din corpul tehnic, ce mun­cesc ne­vă­zuţi, cu ab­ne­gaţie şi cu prietenie. Ei erau primii şi cei mai buni cronicari ai spec­ta­colelor şi nu gre­şeau niciodată. Să nu vă lăsaţi în­vinşi de perioade negre şi rele. Tre­buie să învingeţi, cu stă­ruinţă şi strădanie! Tuturor, o viaţă luminoasă şi mii de mulţumiri, pentru zilele şi nopţile, turneele şi spec­tacolele la care am reuşit să particip în acest teatru."

Alexandrina Halic
"E un har să faci ce fac păpuşarii, artiştii Teatrului Ţăndărică"

"Prima colaborare cu Teatrul Ţăndărică s-a în­tâm­plat prin anii '60, când încă mai eram studentă. Am înregistrat atunci o voce pentru un spectacol al lor. Au urmat şi alte colaborări, tot cu vocea. Înre­gis­tram într-o fază în care ei deja mâ­nuiau păpuşile, scenografia şi miş­carea erau deja desăvârşite. Ve­deam ce se întâmpla pe scenă şi, cu ajutorul regi­zo­ru­lui, înregistram şi vocile. Toate vo­ci­le erau înre­gis­trate, nu se juca di­rect. A fost o vre­me în care ac­torii erau ascunşi, se vedea doar păpuşa pe aţe, sau pe o mână, apoi actorii au ieşit în faţa publicului, iar păpuşa undeva, alături. La început, am fost şocată, mi s-a părut o treabă hibri­dă, apoi mi-am dat seama că în mo­men­tele desăvârşite din punct de vedere artistic, nu ve­deam actorul, vedeam păpuşa, ca un fel de pre­lungire a actorului, a personalităţii, a su­fle­tului. Cu timpul, s-a renunţat la vocile înre­gis­trate, actorii şi-au mânuit personajele dându-le şi glas. Şi i-am invidiat întotdeauna pentru că nu am putut să fiu la înălţimea măiestriei lor şi să însufleţesc şi eu o păpuşă, am re­gre­tat că, jucând într-un teatru pentru copii, nu mi-am perfecţionat şi latura asta. Eu găsesc că e un har în plus să poţi să faci ce fac păpu­şarii, artiştii Tea­trului Ţăndărică, e o artă, o altă artă să poţi face as­ta. Am im­presia că ei au mai multe po­sibilităţi decât noi, pot să pună în scenă lucruri mai puţin accesibile nouă. Pe­ter Pan poate să zboare, Alice se simte bine într-o altă lume. Am jucat «Alice în ţara minunilor» la Tea­­trul Creangă, în 1978, şi am avut colaborarea ce­lor de la Ţăndărică. Fără ei, spec­tacolul n-ar fi avut ace­laşi farmec, n-am fi reuşit să creăm o lume spe­cia­lă."

Marius Ţeicu
"A fost o mare bucurie să lucrez cu un teatru de asemenea renume"

"Nici nu-mi vine să cred că celebrul teatru de pă­puşi a împlinit 70 de ani. Ce repede au trecut anii! Asta pot să spun şi despre viaţa mea, pentru că am împlinit şi eu tot 70 de ani. Ţăndărică e mai bătrân decât mine, pentru că s-a lansat în martie, eu am aş­teptat să apară mai întâi teatrul, ca să pot să co­laborez mai târziu cu el, aşa că am apărut abia în mai. A fost o mare bucurie pentru mine să lucrez cu un teatru de aseme­nea renume, cu un colectiv artistic extraordinar de talentat şi de dăruit meseriei. Am colaborat prin două muzi­ca­luri, pe libretele semnate de repu­tata şi cu­noscuta scriitoare a multor cărţi şi piese dedicate co­piilor, Silvia Kerim. Primul, în 1991, «Gulliver în ţara piticilor», preluat şi de teatrul de păpuşi din Valencia, apoi «Frumoasa din pădurea adormită». Doresc Teatrului Ţăndărică mulţi ani de acum înainte şi multe succese, spre deliciul copiilor mici şi mari."

Virgil Ogăşanu
"O adevărată sărbătoare"

"Aveam 27-28 de ani, eram angajat de doi ani la Tea­trul Bulandra, într-un colectiv excepţional, cu To­ma Caragiu, Gina Patrichi, Ion Cara­mi­tru, Cornel Coman şi cu mulţi alţi mari actori. Pe lângă lucrul în acest mi­nunat teatru, am avut o altă mare bucu­rie, când doamna Margareta Ni­cu­lescu, directoarea Teatrului Ţăndă­ri­că, m-a invitat să particip aici la un pro­iect ce se numea «Nocturne». Era un proiect ce părea, de la bun început, nou şi îndrăzneţ. Îmi aduc aminte că, după ce ter­mi­nam spectacolul la Bulandra, pe la nouă, nouă şi zece, o luam la fugă într-o viteză nebună, prin parcul Ciş­mi­giu, de la Piaţa Kogălniceanu, până la Ţăndărică, pe Ca­lea Victoriei. Ajungeam cu sufletul la gură, dar me­rita tot efortul, pentru că intram în alt spaţiu, alt vis, pe care îl trăiam alături de doamna Miriam Răducanu, de Gigi Căciuleanu, de doamna Nina Cassian, care era în sală, de minunatul regizor Andrei Şerban, de doam­na Aura Urziceanu, care atunci era la începuturi. Era o adevărată sărbătoare".

Gigi Căciuleanu
"Mulţumesc, Ţăndărică! Chiar dacă ai adunat ceva anişori, tot aşa de tânăr şi de iubitor de libertate ai rămas"

"Primul spectacol pe care l-am văzut în viaţa mea (cred că nu aveam nici doi ani) a fost la Teatrul Ţăn­dărică, bineînţeles. Eram foarte agitat de atmosfera spectacolului şi îmi amintesc că, la un moment dat, vulpea mânca o pasăre, şi am început să plâng, ca toţi copiii din sală. La sfârşitul piesei, se des­chi­dea burta vulpii şi ieşea pasărea în libertate, şi mi-a plăcut aşa de tare, încât am zis că eu de acolo nu mă mai mişc. Nu voiam să mai plec acasă, ci să stau până a doua zi, să văd din nou cum scapă pasărea din burta vulpii. Des­ti­nul a vrut ca, ani după aceea, împre­ună cu Miriam Răducanu, să ajungem la Ţăndărică, într-un spaţiu de li­ber­tate, în care m-am simţit ca pasărea ce a scăpat şi a putut să zboare. Probabil că viaţa se joacă cu noi, aşa cum pă­pu­şarii se joacă cu păpuşile şi cum păpuşile se joacă cu râsul sau plânsul copiilor, dar cred eu că ni­mic nu este inocent şi nimic nu este gratuit. Şi dacă am ajuns ca pe o scenă atât de mică să avem spec­tacole mari, cu acea minunată măiastră a dansului ro­mâ­nesc, Mi­riam Răducanu, este pentru că destinul ne-a tras de nişte sforicele şi ne-a adus acolo unde trebuie, când tre­buie. Mulţumesc, aşadar, Ţăndărică! Chiar dacă ai adunat ceva anişori, tot aşa de tânăr, frumos, neaoş şi de iubitor de libertate ai rămas."

Miriam Răducanu
"Un spectacol unicat"

"Eram entuziaşti şi iubeam arta, ştacheta era sus, şi nu voiam să facem concesii. Publicul era foarte variat ca vârste, dar cu toţii găseau ceva de care se ataşau. «Nocturnele» erau un spec­ta­col unicat, pe atunci nu exista ceva asemănător în Bucu­reşti, un spectacol cu artişti mari, muzicieni, dan­satori, actori. Spectacolul era compus din piese se­pa­rate, dar întregul lui era uni­tar, sudat în jurul unei idei fun­da­mentale. Era o mare bucurie. Pâ­nă în ziua de azi (mi s-a în­tâmplat şi în străinătate), mă întâl­nesc cu oameni ce erau foarte ti­neri atunci, şi care îmi spun «Doam­nă, ne-aţi marcat pe toată via­ţa cu spec­tacolele acelea, ne-aţi dat cul­tură. Ne-aţi arătat cum arată artele împreună, cum să le înţelegem şi să le iubim»".