MARIUS CONSTANTINESCU (TVR) - "Despre lucrurile mari trebuie vorbit în cuvinte simple"

- Este reporter la TVR și l-ați văzut prezentând Festivalul Enescu, într-o manieră fără cusur. Despre competență, profesionalism și alte bucurii ale vieții, cu un alergător bine antrenat -

"Mă onorează enorm ca numele meu să fie legat de Festivalul Enescu"

- Te pândesc cu o întrebare pe care se cuvenea să ți-o pun în perioada Festivalului "George Enes­cu", care a avut în tine un prezentator de excepție. De unde atâta siguranță de sine, atâta cultură, atâta dezinvoltură, față în față cu personalități uriașe ale muzicii internaționale?

- Mulțumesc frumos pentru această introducere. Sper că o merit. În ce pri­vește prestația mea, încă din 2005 mă ocup cu toate forțele de a­cest festival, la început doar cu interviurile în exclusivitate, iar din 2007, și cu prezen­tă­rile. S-au adunat niște ani. Am acumu­lat ex­pe­riență, am eliminat mare parte din emo­ții, mi-am făcut casă în acest festival și mă o­no­­rează enorm ca nu­mele meu să fie legat de el, așa cum spuneai.

- Rețeta succe­su­lui constă în teme bine făcute sau în cultura ta muzicală, care îți permite să stră­lucești?

- Temele înainte! Obligatoriu! Câteodată am im­pre­sia că nu-mi ajunge timpul să-mi fac temele, așa cum me­rită acești oameni co­losali, pe care-i in­ter­­vievez sau pe care-i prezint pe scenă. Este o ches­tiune de obli­ga­ție și conștiință profe­sio­nală să te duci cu temele foarte bine făcute. Întâl­ni­rile cu oamenii aceștia te îmbogățesc pe tine, ca per­soană, ca jur­nalist. În semn de gratitudine și res­pect pentru ei, dar și pentru mine însumi, eu trebuie să fiu în cea mai bună formă - jurnalistic vorbind - atunci când ei îmi oferă un interviu. Iar dacă vorbim de prezentări, sigur că și acolo trebuie să fii foarte bine pregătit, pentru că timpul fluctuează în acele mo­mente. Una se stabilește la început, dar pe parcurs, cele trei minute pe care le ai alocate pentru prezentare se pot transforma în zece, din varii motive. Ei, atunci trebuie să ai o bază solidă de cunoștințe pentru a umple acel timp util și plăcut. Iar pentru asta am ne­voie de echipă. Eu am una extraordinară! De-a lungul vremii, am coagulat un nucleu de oameni în care am toată încrederea, mă las pe mâna lor ori­când. Am mai spus-o la un moment dat: să nu se creadă că sunt atât de deștept pe cât par, pentru că în timp ce eu prezint frumos pe scenă, în casca mea circulă tot felul de informații primite de la echipa mea, pe care eu le folosesc și, uite așa, par mai deștept. Dar insist pe faptul că îmi fac temele, cea mai mare parte a informației pe care o ofer publicului este urmare a studiului, a dragului pentru muzică. Însă, ai dreptate, datorez enorm și educației muzicale, oferite încă din copilărie, de către părinții mei. Și mai este ceva: îți mărturisesc că mă simt foarte bine în fața camerei, cel puțin în ultima vreme. Am câștigat în dezin­vol­tură. Poate că este doar o fază, dar acum mă simt extrem de confortabil în această postură, conștien­ti­zez foarte bine acest lucru.

- An de an, Festi­valul "George Enescu" con­tra­zice, prin su­per­bia lui, imaginea unei Ro­mânii sufocate, cul­tu­ral, de vulgaritate și prost gust. Cum explici acest fenomen?

- Dincolo de publi­cul de conjunctură, de cel care vine pentru că "dă bine" să fii prezent la "Enescu", să te afișezi pe Facebook (tre­buie să fim sinceri, chiar așa este), eu văd în România o foame de evenimente mu­zicale la nivelul la care festivalul acesta îl instaurează. Pentru că ele nu prea există, este firesc ca toată lumea avidă de cultură să vină la "Enescu". Este un public elegant, informat, foarte, foarte cald și empatic. Generozitatea este o calitate pe care publicul românesc a deprins-o, mai ales în ultimii ani. Mă bucură enorm acest lucru.

"Acolo sus, pe norul meu"

- Să revenim la instrumentele muncii tale. Ești printre cei mai buni autori de interviuri din te­le­viziunile românești. Interviuri grele, cu nume unul și unul ale culturii. Nu ești intimidat de statura lor?

- Este o chestiune despre care vorbesc cu mare plăcere. Sigur că sunt intimidat! Îmi aduc aminte de primele interviuri. În 1999, aveam douăzeci de ani, și am făcut interviu cu Luciano Pavarotti. Ce emoții, ce nod în stomac! A mai fost și un moment amuzant: după ce avusesem tot felul de evenimente mai puțin plăcute, nu mergea aerul condiționat, am în­trerupt de mai multe ori..., mă rog..., la un mo­ment dat, ne-am așezat cu toții, am montat tot echi­pamentul, a venit și el și mi-a zis că dacă aveam să stau acolo unde mă așezasem, nu-mi va răspunde la nicio întrebare. "De ce?", am întrebat. "Pentru că nu aud deloc cu acea ureche", mi-a răspuns. În ciuda emo­țiilor, a acestor mici sincope, eram, totuși, bine pre­gătit, vorbeam o italiană corectă și am reușit să fac un interviu mulțumitor cu Luciano Pavarotti. În­tre timp s-au adunat sute de oameni valoroși, mu­zi­cieni, scriitori, oameni de film, artiști... Acum nu mai sunt foarte intimidat. Sunt mai degrabă... în priză. Îmi întrețin adrenalina, aceea care te ține atent la ei, și în același timp, sunt conectat permanent la fluxul interviului. Încerc să nu mă relaxez niciodată prea mult, să nu pierd coerența. Acestea sunt trăirile mele din timpul discuțiilor, restul, așa cum ți-am spus, sunt temele bine făcute.

- Pe lângă interviurile tale realizate la microfon, ai scos și câteva cărți de interviuri, la mari edituri: "Profil. Poveste. Personaj", "Cortez" și "Press Pass". Aprecierile au fost la fel de fierbinți ca pen­tru interviurile tale televizate. Literatura pare mai puțin fotogenică... Care este cel mai frumos com­pliment pe care l-ai primit în legătură cu aceste cărți?

- Ce întrebare frumoasă îmi pui... Uite, despre "Cortez" mi s-a spus că se citește pe nerăsuflate. O carte despre și cu Viorica Cortez, despre muzica clasică, o carte care știu cu certitudine că și-a câștigat un public și, cel mai important, un public tânăr. Este un mare câștig, nu numai pentru mine și cartea mea, ci pentru faptul că teatrul liric a atras în urma acestei cărți, câțiva adepți în plus. Iar acesta este cu adevărat un compliment. Cât privește interviurile, pe coperta a patra a cărții "Press Pass", există două rânduri scrise de marea pianistă Hélène Grimaud, vorbe pe care mi le-a oferit cadou, la finalul celui de-al doilea interviu pe care i l-am luat. Nu pot să reproduc eu acele vorbe, ar suna bizar, ca o laudă, și nu vreau asta...

- O fac cu plăcere, în numele tău: "Am dat mii de interviuri în ultimii ani. Nu cred că mi-a mai adresat cineva întrebări atât de fine, de interesante, de bine țintite", Hélène Grimaud.

- Mulțumesc. Ei bine, când un astfel de om îți spune așa ceva, cel puțin pentru o clipă ești în nori. Sau când scriitorul Salman Rushdie și echipa lui de la Londra m-au ales pe mine, dintre toți jurnaliștii din Europa Centrală și de Est, să-i iau singurul interviu de televiziune..., iarăși, uite-mă, acolo sus, pe norul meu. Mă voi opri, pentru că este puțin stânjenitor să vorbesc despre lucrurile astea.

"Începuturile celor mai frumoase povești se află în lucrurile mărunte"

- Marius, am găsit pe Internet niște mici eseuri scrise de tine, despre subiecte extrem de diverse, toate având însă o temă comună: frumosul care ne înconjoară. Sunt scrieri miniaturale despre arta culinară, parfumuri, modă, mersul pe jos, culorile crizantemelor de la florăria din colț. Ce le leagă de fapt?

- Ha! Ha! Ți-ai făcut și tu bine temele! Te referi la micile scrieri săptămânale de pe site-ul Catchy... Dacă ar fi să le adun într-o carte (ceea ce mi-ar plăcea), ea s-ar numi Felii de nimic. Co­nexiunea? Ea este tot una culturală. Nicio carte bună, nicio muzică bună sau un film strălucit nu stă agățat în lume așa, de unul singur. Toate lucrurile valoroase au un fundal, au o aromă, au o sursă de inspirație în lucruri aparent mărunte, care nu se văd în "produsul" în sine, dar fără de care el nu s-ar fi născut. Eu cred că tocmai în lucrurile mărunte, câteodată trecute cu vederea, stau începuturile celor mai frumoase povești.

- Un amănunt, de data asta destul de important, este felul în care te îmbraci uneori. Șocant, non­conformist, ba chiar dandy. N-ai fost ironizat pen­tru vestimentația ta?

- Ohoho! Dar ce au putut auzi urechile mele și ce au citit ochii mei!... Dar toate aceste comentarii nu au făcut decât ca eu să-mi mai cumpăr încă o cămașă roz. Povestea e veche. De când prezentam Jurnalul Cultural și purtam eșarfe, în locul cravatei, au început astfel de comentarii răutăcioase despre "feminitatea" mea. Sunt complet imun. Am depășit clipele în care mă deranjau.

- Totuși, pari foarte interesat de aspectul tău vestimentar.

- Da. Absolut. Cu atât mai mult din postura de om de televiziune sau, mai bine zis, de om care a ales să fie... vizibil. Când ai făcut această alegere, le da­torezi atât oamenilor, cât și ție însuți, să fii perceput într-un anumit fel, unul care să te reprezinte, unul care să fie confortabil personalității tale. Dar să știi că ABC-ul felului în care trebuie să arate un bărbat l-am învățat de la tatăl meu. Să nu-ți imaginezi că tata, mare bariton, un respectabil domn, de o respectabilă vârstă, poartă șosete colorate, așa cum îmi permit eu să port, în momente fericite. Nu. Dar de la el am învățat niște reguli de vestimentație și, mai ales, cum să știu să le aduc în favoarea mea. Cum să cadă un pantalon și să acopere atât cât trebuie din pantof, cum să nu existe niciodată în garderoba unui bărbat o șosetă albă, cu excepția celei pentru sport, cum să eviți cămășile cu mânecă scurtă - toate acestea le-am deprins de la tata. Faptul că este mereu mai inte­resantă o combinație sacou-pantalon de nuanțe dife­rite decât un costum este o altă nuanță stilistică în­vă­țată urmărindu-l pe tata. Având acest set de bază, am putut să mă joc, iar în urma unor întâlniri cu oameni pentru care stilul este meserie, am reușit și eu să-mi găsesc limbajul propriu. Vestimentația este pentru mine o temă pentru care mă pregătesc la fel ca pentru Festivalul Enescu. Nu îmi permit să mă înfă­țișez în public oricum. Și mai este ceva: de foarte multă vre­me mi-am promis că nu voi pretinde niciodată că sunt altcineva. Mă simt foarte bine cu această sinceritate a mea, declinată în toate zonele existenței. Foarte bine!

"Tati, care-i legenda ta?"

- Chiar și în ipostaza de tată al Mariei, fetița ta în vârstă de patru ani?

- Încerc să nu o duc de nas. În plus, ea nici nu prea poate fi dusă de nas. Încerc să-i spun adevărurile pe care eu îmi imaginez că ea le poate înțelege la vârsta asta, cu grijă să-i ofer partea frumoasă a lumii și a vieții. Îmi plac momentele când stăm de vorbă. Și mă țin de promisiuni. Ea știe asta: nu promit multe, dar nu-mi încalc niciodată cuvântul în fața ei.

- Te întrebam despre ce complimente ai primit ca jurnalist... Dar ca tată?

- Îmi place foarte mult întrebarea asta și mă bucur să am un răspuns re­cent. S-a întâm­plat chiar săptă­mâ­na trecută. O du­ceam la grădiniță și mi-a zis: "Tati, tu tot timpul când vii seara acasă, zici așa «hello!» și-ți zâm­bește toată fața. Ca­re-i legenda ta?". Iată răspunsul la în­trebare.

- Dar ca soț?

- Uaaaa. Uite, la începutul relației mele cu Ioana (Ioa­na Bâldea Constan­tinescu, jurnalist și scriitor n. n.), care durează de peste zece ani (nu doar cei cinci de căsă­to­rie), ea era mult mai vocală decât mine în exprimarea senti­mentelor. Eu, băr­bat, liber, orgolios, credeam că sen­timentele acestea ex­traordinar de pu­ternice se simt și se văd dincolo de cuvinte. Nu e chiar așa, mi-am dat sea­ma mai de cu­rând. Așa că de la o vreme, sunt și eu ceva mai articulat în exprimarea sentimentelor, și sper că îmi și iese. Iar complimentul cel mai plăcut pe care l-am primit ca soț al Ioanei este că sunt soțul Ioanei.

"O mare vibrație!"

- Când ți-am propus un nou interviu pentru "Formula AS", nimic din nenorocirile ultimelor săptămâni nu se întâmplase. Voiam să vorbim exclusiv despre frumos. Dar iată că lumea e plină de atrocități. În calitatea ta de jurnalist expe­ri­mentat, cum crezi că ar trebui abordate aceste subiecte, fără stridențe și exagerări?

- Cu decență. Dar asta e calea grea. Este mult mai ușor să fii senzaționalist, e mai ușor să forțezi o lacrimă care nu trebuie forțată, pentru că ea e deja vărsată. Voi face o analogie. Ceea ce eu consider că a fost cartea anului trecut în România e "Laur", de Evgheni Vodolazkin, un scriitor care a reînviat marea literatură rusă. O carte fabuloasă! Ea vorbește despre cele mai mari și dramatice lucruri ale vieții: iubire, singurătate, moarte. Cerându-mi-se să spun două vorbe despre această carte, într-o anume împrejurare, am spus că despre lucrurile mari ale vieții nu trebuie să vorbești în cuvinte mari. Cuvintele trebuie să fie simple. Cuvintele pompoase ar ucide însăși imen­si­tatea acestor lucruri dramatice, ar anula-o. Cu sim­plitate, respect și empatie, trebuie să vorbim și despre moartea acelor ti­neri. Dincolo de du­rerea atroce, s-a în­tâmplat și ceva ex­traordinar: s-a gene­rat o mare vibrație în societate și ar fi îngrozitor de păcat ca energia care se adună în jurul unor astfel de momente să se piardă și să nu rămână nimic în ur­ma ei. Îngrozitor de păcat! Cred că es­te aproape istorie ce trăim, ca dintr-o as­tfel de jale, să se pro­ducă o schimbare de paradigmă poli­tică. E foarte impor­tant. Cât despre ce aș pu­tea face eu, per­­sonal, pentru a ali­na su­fe­rința a­ceas­­ta inima­gi­na­bilă: la ideea unui pri­eten, voi face to­tul ca să orga­nizez, nu mai târziu de lu­na ianuarie, un con­cert mare, pentru tinerii în suferință și fa­mi­liile în doliu.

- Afară e o toam­nă superbă. La ce visezi privind splen­doa­rea culorilor?

- Îți răspund pe mai multe niveluri. În primul rând, visez la week-end. De un an de zile am început să alerg. Alerg în fiecare sâmbătă și duminică, când sunt în București. Toată săptămâna visez la asta, nu pentru că mă ține în formă, nu din motivul acesta alerg, ci pentru că găsesc alergarea ca fiind metoda cea mai bună de a-mi pune ordine în gânduri. În al doilea rând, visez la o călătorie în America. Mi-am luat viza de Statele Unite, strict din interes profe­sional, și sper ca la anul să ajung acolo și să-mi îm­pli­nesc un vis pe care îl am din copilărie. Dar dacă merg, va fi ca să-mi împlinesc în primul rând un vis profesional. Visez și la alte călătorii: la Uzbekistan și uimitorul său Samarkand, la India, la Islanda. Mai visez să rămân un tată și un soț bun. Visez să fiu un prieten bun pentru cei care consideră că merit să-mi ofere prietenia lor. Iar la un ultim nivel, visez să cresc în continuare. Și visez să nu-mi stau eu însumi în drum.