- Toamna, când lumea se pregăteşte de melancolii şi suspine, dvs. faceţi exact pe dos. În loc să vă puneţi la gura sobei, pregătit pentru amintiri, o luaţi la drum, dând ocol sălilor de spectacol, unde, de ani de zile, vă aşteaptă acelaşi public fidel. N-aţi obosit? Mai există emoţie în ce faceţi sau la mijloc e doar rutină şi performanţă?
- Am bănuit că întrebările dvs. vor avea un caracter deosebit, vor face contact cu partea vie, în mişcare, a sufletului, şi m-am pregătit temeinic (printre altele, urmând şi un curs - prin corespondenţă - de medicină la domiciliu) şi astfel, pot să vă spun că emoţia nu are vârstă. Ea este o duminică a sufletului, o stare care creează acel tremur interior, care în cazul actorilor se repetă, se multiplică, ori de câte ori se află pe scenă, sub luminile reflectoarelor, străduindu-se să înfrunte întunericul sălii, de unde ochii spectatorilor urmăresc fiecare mişcare, le ascultă fiecare cuvânt rostit. Sigur, sunt multe lucruri care prin repetiţie se tocesc, îşi pierd relieful, culoarea iniţială, dar emoţia actorilor e ferită de acest fenomen, pentru că fiecare spectacol, fiecare apariţie pe "scândură" este un debut, pentru că în sală nu se află niciodată aceiaşi oameni, aceleaşi sentimente. Atunci când cortina se dă deoparte, dezvelind scena, actorul se află, aidoma lui Iona - eroul lui Sorescu - într-o situaţie unică, irepetabilă, toată gimnastica emotivă participă la reuşită, la succes, pentru ca la urmă, de undeva, dintr-o depărtare uriaşă, să se apropie, ca o furtună, aplauzele, recunoaşterea spectatorilor.
- Contactul dvs. cu publicul e de lungă durată. Aveţi o experienţă care vă îndreptăţeşte să-l simţiţi şi să-l judecaţi. S-a schimbat ceva în atitudinea lui, îl simţiţi mai rece ca altădată?
- În mare, publicul de azi este diferit de cel de acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani. Oamenii s-au schimbat. S-au petrecut mutaţii care le-au pervertit gustul pentru frumos. Dar ceea ce îmi pare trist, cu adevărat, este dezinteresul tineretului faţă de teatru, faţă de spectacolul de calitate, în general. Tinerii preferă acum manifestările mai zgomotoase, uşurele, în care valoarea e subsumată distracţiei. Din păcate, noi nu putem aştepta, biologic, maturizarea lor, trecerea lor prin nişte experienţe care să faciliteze acel dorit dialog dintre actor şi spectator. Tinerii sunt acum cocoşaţi peste telefoanele lor mobile, prin care "discută" cu lumea, pierduţi în semnificaţii prescurtate, trunchiate. Este foarte greu să le iei din mâini tastatura calculatorului sau telefonul şi să-i faci să înţeleagă că adevărata relaţie omenească nu se poate închega virtual, la distanţă. Totuşi, dincolo de această realitate, în ceea ce mă priveşte, mă pot declara norocos. Publicul prezent la spectacolele pe al căror afiş mă aflu a fost întotdeauna generos, şi în înţelegere, şi în manifestare şi, nu de puţine ori, aplauzele - măsura reuşitei noastre, a actorilor - au fost nesfârşite. Asta îmi dă speranţă şi energia de a merge înainte.
Scările gloriei
La inaugurarea cinematografului "Florin Piersic" din Cluj, actorul a venit călare pe un cal şi îmbrăcat în personajul Mărgelatul
Cu Florin Jr., fiul său, actor şi regizor de vârf
- Privind în urmă, la cariera dvs. prodigioasă, dar şi în prezent, la schimbarea aşa de radicală a lumii, nu regretaţi că v-aţi ales meseria de actor?
- Îmi amintesc cu claritate şi astăzi cum, încă de la o vârstă fragedă, îmi povesteam mie şi celor din jur basme, interpretându-le, adaptându-le la sufletul meu. Apoi am învăţat să recit, să respect cuvintele şi să le spun "sărut mâna". Odată ajuns în adolescenţă, fiind deseori prezent în figuraţia Operei Naţionale din Cluj, m-a prins "microbul" scenei şi, încet, încet, a încolţit în mine ideea de a deveni actor. Acum, folosind lentila retrospecţiei, îmi dau seama că viaţa mea fără teatru ar fi fost fadă, comună. Privind peste umăr, mă revăd alături de mari regizori şi actori, nume importante ale scenei româneşti, care au făcut din mine ceea ce sunt. Şi i-aş pomeni, mai întâi de toate, pe doamna Marietta Sadova, minunata mea profesoară din Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, şi pe părintele meu artistic şi spiritual, regizorul Alexandru Finţi, cel care mi-a oferit cele mai importante roluri în teatru, roluri de compoziţie, care mi-au schimbat iremediabil destinul artistic. Vedeţi, scena şi filmul sunt scări spre glorie, dar, până să ajungi la urcatul lor, trebuie să parcurgi cărări de munte, drumuri dificile. Nimeni nu-ţi întinde, în palmă, succesul, îmbiindu-te să-ţi iei din el cât doreşti. Asta e una dintre cele mai valoroase lecţii pe care, în mod indirect, mi le-au dat aceşti doi profesori ai mei. În orice început de drum, greutăţile sunt inerente, dar cel care-şi iubeşte profesia şi îşi ştie menirea trece peste ele, fără să aştepte vreo recompensă.
- Există vreun rol, din cele pe care le-aţi interpretat până acum, atât în teatru, cât şi în cinema, care să consideraţi că vă defineşte ca actor?
- A defini actorul înseamnă să defineşti omul care şi-a asumat această nobilă profesie, veche de pe vremea când şarpele i-a oferit Evei mărul. Cu toate rolurile pe care le-am jucat m-am identificat, într-o măsură mai mică sau mai mare. Acolo unde actorul nu găseşte, mental şi sufleteşte, nicio asemănare cu personajul, îşi foloseşte imaginaţia şi talentul, şi tot izbuteşte să creeze o cale de comunicare cu el. De pildă, în rolul Otto von Scorzeny, din filmul ruso-americano-italiano-englez "Eliberarea Europei", nu m-am regăsit aproape deloc. La polul opus, personajele pe care le-am simţit cel mai aproape au fost Lennie, din piesa "Oameni şi şoareci", Prinţul Mâşkin, din piesa "Idiotul", şi Colonelul Luncan, din filmul "Paraşutiştii". Dar mult m-am ataşat şi de Val Xavier, din "Orfeu în Infern". O haină din piele de şarpe, o chitară, tovarăşa vieţii lui, şi tristeţea, sunt singurii însoţitori ai lui Val, un vagabond cu înfăţişare serafică, care colindă lumea sperând că undeva, cândva, lângă cineva, se va regăsi în toată bunătatea sufletului său, pe care stricăciunea n-ar vrea să-l atingă. M-am ataşat de el pentru că l-am simţit, emoţional, şi l-am înţeles, mental, pentru că am "văzut" cum îşi duce existenţa, asemenea unei păsări care nu are picioare şi care coboară pe pământ doar o singură dată, atunci când îi vine sfârşitul. Din fericire, memoria publicului poate să fie ajutată de cinematecă şi de alte născociri ale tehnicii, astfel încât trecutul să fie mereu prezent şi prezentul să se apropie de viitor. Atât, doar, că multe din spectacolele de teatru cărora publicul şi criticii le-au pus eticheta de "memorabile" nu au fost filmate sau peliculele nu au fost păstrate. Mare păcat! O spun şi din perspectiva publicului, şi din a noastră, a interpreţilor.
Clepsidra cu anotimpuri
Tinereţe fără bătrâneţe
- Vă propun să ne întoarcem la toamnă. Chiar dacă pentru actorii de teatru ea înseamnă o perioadă dinamică, de ridicare a cortinei, nu se poate, totuşi, să nu existe loc şi pentru melancolii. Imaginea dvs. publică exprimă, uneori, şi această stare. Iar trecerea timpului...
- Cred că melancolia de toamnă este mai mult o metaforă strecurată în romanţe. În ce mă priveşte, eu nu vreau să am nostalgii legate de anotimp, pentru că asta ar însemna să renunţ la teatru şi scenă, să mă mulţumesc să trăiesc din trecut, să renunţ la mersul pe nori şi la zborul pe ape. Mie, unuia, mi se potrivesc toate anotimpurile. Uneori, ele mi se par prea lungi, alteori prea scurte, dar toate încap într-o clepsidră al cărui stăpân sunt eu, şi în care, din când în când, schimb nisipul care se leneveşte.
- Cum arătau toamnele copilăriei dvs.?
- Toamnele copilăriei? Sunt sigur că aşteptaţi să vă povestesc basme înduioşătoare, despre cum mergeam eu pe drum acolo, în Bucovina, îmbătat de splendoarea galbenului atotstăpânitor, pe care parcă l-am regăsit, apoi, în toate tablourile lui Van Gogh, un pictor pe care îl ador. Dar adevărul e că, pentru mine, la anii aceia, toamna era avanpremiera iernii şi toate anotimpurile îmi păreau fericite şi aromate, fiindcă eram un copil naiv şi curat, neîncercat de lupta cu viaţa. În vremea aceea şi chiar şi în restul vieţii, eu am trăit poezia atunci când a dorit-o sufletul şi nu m-am uitat spre cer, să văd dacă e înnorat sau nu. Am binecuvântat ploaia venită la timp şi ninsorile generoase. Şi, tot din copilărie, păstrez, ca pe o limpede icoană, imaginea minunaţilor mei părinţi. Şi dorul de mama, pe care inima mea o "vede" ca pe o sfântă.
De două ori douăzeci
Vorbăreţ şi sentimental - rolul său preferat de public
- "Niciodată toamna nu fu mai frumoasă", spune Arghezi. Dvs. aveţi o toamnă de neuitat?
- O toamnă de neuitat poate fi toamna anului viitor, când voi fi sărit peste pragul unei vârste. De la o vreme, prefer să privesc trecutul într-un mod din ce în ce mai abstract, căci trecutul poate însemna şi momente când întind mâna şi cred că mângâi obrazul bucuriei, dar dau, de fapt, de faţa aspră, nerasă, a dezamăgirii. Prefer să mă las fascinat de prezent, căci prezentul mă obligă la a crede în fericire. În fond, numele meu e Florin. Cu F de la "fericire". Fericirea simplă, neostentativă, venită dinspre lucrurile mici şi oamenii mari la suflet, care mă înconjoară. Şi fericirea de a dărui. De a le dărui spectatorilor un zâmbet pe faţă, o stare de bine care, măcar pentru câteva clipe, să-i facă să uite de greutăţi, şi de a le face daruri celor apropiaţi. Nimic nu mă încântă mai tare decât să-i văd cum se bucură. Ştiţi, când omul vrea să fie fericit, nu-i trebuie prea multe, găseşte motive de bucurie în cele mai mărunte lucruri. Şi de ce n-ar vrea cineva să fie fericit, când omul fericit are poftă de viaţă, când omul fericit iubeşte, când omul fericit nu-şi pierde speranţa?!
- ...Şi când munceşte, în loc să trăiască din amintiri. Vă pun o întrebare de final de interviu, care sper să vă placă: cum arată agenda dvs. de toamnă, dar, mai ales, în ce culori vă e zugrăvit sufletul ?
Destinat rolurilor de june-prim, a excelat în "duri"
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
