FLORIN PIERSIC - "Numele meu e Florin. Cu «F» de la fericire"

Ines Hristea
Duminica sufletului

- Toamna, când lumea se pregătește de me­lan­colii și suspine, dvs. faceți exact pe dos. În loc să vă puneți la gura sobei, pregătit pentru amintiri, o luați la drum, dând ocol sălilor de spectacol, unde, de ani de zile, vă așteaptă același public fidel. N-ați obo­sit? Mai există emoție în ce faceți sau la mijloc e doar ru­tină și performanță?

- Am bănuit că întrebările dvs. vor avea un ca­rac­ter deosebit, vor face contact cu partea vie, în mișca­re, a sufletului, și m-am pregătit temeinic (prin­tre al­tele, urmând și un curs - prin cores­pondență - de medicină la domiciliu) și astfel, pot să vă spun că emoția nu are vârstă. Ea este o du­minică a sufletului, o stare care creează acel tremur in­terior, care în cazul actorilor se repetă, se mul­tiplică, ori de câte ori se află pe scenă, sub luminile reflectoarelor, străduin­du-se să înfrunte întunericul sălii, de unde ochii spec­ta­torilor urmăresc fiecare mișcare, le ascultă fiecare cuvânt rostit. Sigur, sunt multe lucruri care prin repetiție se tocesc, își pierd relieful, culoarea inițială, dar emoția actorilor e ferită de acest feno­men, pentru că fiecare spectacol, fiecare apariție pe "scândură" este un debut, pentru că în sală nu se află niciodată aceiași oameni, ace­leași sentimente. Atunci când cortina se dă deoparte, dezvelind scena, acto­rul se află, aidoma lui Iona - eroul lui Sorescu - în­tr-o si­tuație unică, irepetabilă, toată gimnastica emo­tivă participă la reușită, la suc­ces, pentru ca la urmă, de undeva, dintr-o depărtare uriașă, să se apropie, ca o furtună, aplau­zele, recu­noașterea spectatorilor.

- Contactul dvs. cu publicul e de lungă durată. Aveți o experiență care vă îndreptățește să-l simțiți și să-l judecați. S-a schimbat ceva în atitudinea lui, îl simțiți mai rece ca altădată?

- În mare, publicul de azi este diferit de cel de acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani. Oamenii s-au schimbat. S-au petrecut mutații care le-au per­vertit gustul pentru frumos. Dar ceea ce îmi pare trist, cu adevărat, este dezinteresul tineretului față de teatru, față de spectacolul de calitate, în ge­ne­ral. Tinerii preferă acum ma­ni­fes­tările mai zgo­motoase, ușurele, în care va­loarea e subsumată dis­trac­ției. Din păcate, noi nu putem aștepta, biologic, matu­rizarea lor, trecerea lor prin niște experiențe care să faciliteze acel dorit dialog dintre actor și spectator. Tinerii sunt acum cocoșați peste tele­foa­nele lor mobile, prin care "dis­cu­tă" cu lumea, pier­duți în semni­fi­cații prescurtate, trun­chiate. Este foar­te greu să le iei din mâini tas­tatura calcu­la­torului sau tele­fonul și să-i faci să înțeleagă că ade­vărata relație omenească nu se poate închega virtual, la dis­tanță. Totuși, dincolo de această rea­li­tate, în ceea ce mă privește, mă pot declara no­rocos. Publicul pre­zent la spectacolele pe al căror afiș mă aflu a fost întotdeauna generos, și în în­țelegere, și în manifestare și, nu de puține ori, aplauzele - mă­sura reușitei noastre, a actorilor - au fost ne­sfâr­șite. Asta îmi dă speranță și energia de a merge înainte.

Scările gloriei

- Privind în urmă, la cariera dvs. pro­di­gioasă, dar și în prezent, la schimbarea așa de ra­dicală a lumii, nu regretați că v-ați ales me­se­ria de actor?

- Îmi amintesc cu claritate și astăzi cum, încă de la o vârstă fragedă, îmi povesteam mie și celor din jur basme, interpretându-le, adaptându-le la sufletul meu. Apoi am învățat să recit, să respect cuvintele și să le spun "sărut mâna". Odată ajuns în adoles­cență, fiind deseori prezent în figurația Operei Naționale din Cluj, m-a prins "microbul" scenei și, încet, încet, a încolțit în mine ideea de a deveni actor. Acum, folosind lentila retrospecției, îmi dau seama că viața mea fără teatru ar fi fost fadă, comună. Privind peste umăr, mă revăd alături de mari regizori și actori, nume importante ale scenei românești, care au făcut din mine ceea ce sunt. Și i-aș pomeni, mai întâi de toate, pe doamna Marietta Sadova, minunata mea profesoară din Institutul de Artă Teatrală și Cine­ma­to­grafică, și pe părintele meu artistic și spiritual, re­gizorul Alexandru Finți, cel care mi-a oferit cele mai importante roluri în teatru, roluri de com­po­ziție, care mi-au schimbat iremediabil destinul ar­tistic. Vedeți, scena și fil­mul sunt scări spre glorie, dar, până să ajungi la ur­catul lor, trebuie să par­curgi cărări de mun­te, dru­muri dificile. Nimeni nu-ți întinde, în pal­mă, suc­ce­sul, îmbiindu-te să-ți iei din el cât dorești. Asta e una dintre cele mai valo­roase lecții pe care, în mod indirect, mi le-au dat acești doi profesori ai mei. În orice început de drum, greutățile sunt inerente, dar cel care-și iubește pro­fesia și își știe menirea tre­ce peste ele, fără să aș­tepte vreo recompensă.

- Există vreun rol, din cele pe care le-ați in­ter­pretat până acum, atât în teatru, cât și în cinema, care să considerați că vă definește ca actor?

- A defini actorul în­seamnă să definești omul care și-a asumat această nobilă profesie, veche de pe vre­mea când șarpele i-a oferit Evei mărul. Cu toate ro­lurile pe care le-am jucat m-am identificat, într-o mă­sură mai mică sau mai mare. Acolo unde actorul nu găsește, mental și sufletește, nicio asemănare cu per­sonajul, își folosește imaginația și talentul, și tot iz­butește să creeze o cale de comu­nicare cu el. De pil­dă, în rolul Otto von Scorzeny, din filmul ruso-ame­ricano-italiano-englez "Eli­be­rarea Europei", nu m-am regăsit aproape deloc. La polul opus, per­so­na­jele pe care le-am simțit cel mai aproape au fost Lennie, din piesa "Oameni și șoa­reci", Prințul Mâșkin, din piesa "Idiotul", și Co­lonelul Luncan, din filmul "Parașutiștii". Dar mult m-am atașat și de Val Xavier, din "Orfeu în Infern". O haină din piele de șarpe, o chitară, tovarășa vieții lui, și tristețea, sunt singurii însoțitori ai lui Val, un vagabond cu înfățișare serafică, care colindă lumea sperând că undeva, când­va, lângă cineva, se va regăsi în toată bunătatea sufletului său, pe care stricăciunea n-ar vrea să-l atingă. M-am atașat de el pentru că l-am simțit, emo­țional, și l-am înțeles, mental, pentru că am "văzut" cum își duce exis­ten­ța, asemenea unei păsări care nu are picioare și care coboară pe pământ doar o singură dată, atunci când îi vine sfârșitul. Din fericire, me­moria publicului poate să fie ajutată de cinematecă și de alte năs­cociri ale tehnicii, astfel încât trecutul să fie mereu prezent și prezentul să se apropie de viitor. Atât, doar, că multe din spectacolele de teatru cărora publicul și criticii le-au pus eticheta de "me­mo­rabile" nu au fost filmate sau peliculele nu au fost păstrate. Mare păcat! O spun și din perspectiva pu­bli­cului, și din a noastră, a interpreților.

Clepsidra cu anotimpuri

- Vă propun să ne în­toarcem la toamnă. Chiar dacă pentru actorii de tea­tru ea înseamnă o pe­rioadă dinamică, de ri­di­care a cortinei, nu se poate, totuși, să nu existe loc și pentru melancolii. Imaginea dvs. publică ex­pri­mă, uneori, și această stare. Iar trecerea tim­pu­lui...

- Cred că melancolia de toamnă este mai mult o metaforă strecurată în romanțe. În ce mă privește, eu nu vreau să am nostalgii legate de anotimp, pen­tru că asta ar în­semna să renunț la teatru și scenă, să mă mulțumesc să trăiesc din trecut, să renunț la mersul pe nori și la zborul pe ape. Mie, unuia, mi se potrivesc toate anotimpurile. Uneori, ele mi se par prea lungi, al­teori prea scurte, dar toate în­cap într-o clepsidră al cărui stă­pân sunt eu, și în care, din când în când, schimb nisipul care se lene­veș­te.

- Cum arătau toamnele co­pilăriei dvs.?

- Toamnele copilăriei? Sunt sigur că așteptați să vă po­ves­tesc basme înduioșătoare, des­pre cum mergeam eu pe drum acolo, în Bucovina, îmbătat de splendoarea galbenului atotstă­pâ­nitor, pe care parcă l-am re­găsit, apoi, în toate tablourile lui Van Gogh, un pictor pe care îl ador. Dar adevărul e că, pen­tru mine, la anii aceia, toamna era avanpremiera iernii și toate ano­tim­purile îmi păreau fericite și aromate, fiindcă eram un copil naiv și curat, neîncercat de lupta cu viața. În vremea aceea și chiar și în restul vieții, eu am trăit poezia atunci când a dorit-o sufletul și nu m-am uitat spre cer, să văd dacă e înnorat sau nu. Am bine­cu­vântat ploaia venită la timp și ninsorile generoase. Și, tot din copilărie, păstrez, ca pe o lim­pede icoană, imaginea mi­nunaților mei părinți. Și do­rul de mama, pe care inima mea o "vede" ca pe o sfântă.

De două ori douăzeci

- "Niciodată toamna nu fu mai fru­moa­să", spune Ar­ghezi. Dvs. aveți o toamnă de neuitat?

- O toamnă de neuitat poate fi toamna anului viitor, când voi fi sărit peste pragul unei vârste. De la o vreme, pre­fer să privesc trecu­tul într-un mod din ce în ce mai abstract, căci trecutul poate însemna și momente când întind mâna și cred că mângâi obrazul bucu­riei, dar dau, de fapt, de fața aspră, nerasă, a deza­mă­girii. Prefer să mă las fascinat de prezent, căci pre­zentul mă obligă la a crede în fericire. În fond, numele meu e Florin. Cu F de la "fe­ri­cire". Fericirea simplă, neostentativă, venită dinspre lucrurile mici și oamenii mari la suflet, care mă înconjoară. Și fe­ri­cirea de a dărui. De a le dărui spectatorilor un zâmbet pe față, o stare de bine care, măcar pentru câteva clipe, să-i facă să uite de greutăți, și de a le face da­ruri celor apropiați. Nimic nu mă încântă mai tare decât să-i văd cum se bucură. Știți, când omul vrea să fie fericit, nu-i trebuie prea mul­te, găsește motive de bucurie în cele mai mă­runte lucruri. Și de ce n-ar vrea cineva să fie fe­ricit, când omul fericit are poftă de viață, când omul fericit iubește, când omul fericit nu-și pierde speranța?!

- ...Și când muncește, în loc să trăiască din amintiri. Vă pun o în­trebare de final de in­terviu, care sper să vă placă: cum arată agenda dvs. de toamnă, dar, mai ales, în ce culori vă e zu­grăvit su­fle­tul ?

- N-aș putea să precizez, arit­metic, unde și când mă voi afla în această toam­nă. Pentru că nu vreau să greșesc datele, mă limitez la a vă spune că pro­gra­mul meu înseamnă trei spectacole: "Străini în noap­te", piesa lui Eric Assous, cu care am depășit o mie de reprezentații și care se joacă, adesea, cu casa închisă, re­ci­talul meu, "Florin Piersic... Pur și simplu!", pe care l-am prezentat pe multe scene din țară, dar și din afară, și concertul "Peer Gynt", pe divina muzică a lui Grieg, în care eu, împreună cu or­ches­trele filar­monice de care am fost invitat, povestesc publi­cului istoria eroului nor­ve­gian, recitând și principalele monoloage din poemul dra­matic al lui Ibsen. Acesta a fost rolul pe care l-am in­ter­pretat pentru examenul de ab­solvire al Institutului de Teatru, în regia lui Dinu Cernescu, partitura datorită căreia am intrat victo­rios pe prima scenă a țării: Teatrul Național din București. Așadar, și azi, ca și ieri, culorile în care mi-e zugrăvit sufletul sunt luminoase. Din fericire, nici circumstanțele și nici vârsta, pe care nu mi-am ascuns-o niciodată, nu le-au schimbat. Sincer, deși mai sunt mai puțin de o sută de zile până voi împlini de patru ori douăzeci de... speranțe, nu mă simt decât de doi ori douăzeci de ani.