- Toamna, când lumea se pregătește de melancolii și suspine, dvs. faceți exact pe dos. În loc să vă puneți la gura sobei, pregătit pentru amintiri, o luați la drum, dând ocol sălilor de spectacol, unde, de ani de zile, vă așteaptă același public fidel. N-ați obosit? Mai există emoție în ce faceți sau la mijloc e doar rutină și performanță?
- Am bănuit că întrebările dvs. vor avea un caracter deosebit, vor face contact cu partea vie, în mișcare, a sufletului, și m-am pregătit temeinic (printre altele, urmând și un curs - prin corespondență - de medicină la domiciliu) și astfel, pot să vă spun că emoția nu are vârstă. Ea este o duminică a sufletului, o stare care creează acel tremur interior, care în cazul actorilor se repetă, se multiplică, ori de câte ori se află pe scenă, sub luminile reflectoarelor, străduindu-se să înfrunte întunericul sălii, de unde ochii spectatorilor urmăresc fiecare mișcare, le ascultă fiecare cuvânt rostit. Sigur, sunt multe lucruri care prin repetiție se tocesc, își pierd relieful, culoarea inițială, dar emoția actorilor e ferită de acest fenomen, pentru că fiecare spectacol, fiecare apariție pe "scândură" este un debut, pentru că în sală nu se află niciodată aceiași oameni, aceleași sentimente. Atunci când cortina se dă deoparte, dezvelind scena, actorul se află, aidoma lui Iona - eroul lui Sorescu - într-o situație unică, irepetabilă, toată gimnastica emotivă participă la reușită, la succes, pentru ca la urmă, de undeva, dintr-o depărtare uriașă, să se apropie, ca o furtună, aplauzele, recunoașterea spectatorilor.
- Contactul dvs. cu publicul e de lungă durată. Aveți o experiență care vă îndreptățește să-l simțiți și să-l judecați. S-a schimbat ceva în atitudinea lui, îl simțiți mai rece ca altădată?
- În mare, publicul de azi este diferit de cel de acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani. Oamenii s-au schimbat. S-au petrecut mutații care le-au pervertit gustul pentru frumos. Dar ceea ce îmi pare trist, cu adevărat, este dezinteresul tineretului față de teatru, față de spectacolul de calitate, în general. Tinerii preferă acum manifestările mai zgomotoase, ușurele, în care valoarea e subsumată distracției. Din păcate, noi nu putem aștepta, biologic, maturizarea lor, trecerea lor prin niște experiențe care să faciliteze acel dorit dialog dintre actor și spectator. Tinerii sunt acum cocoșați peste telefoanele lor mobile, prin care "discută" cu lumea, pierduți în semnificații prescurtate, trunchiate. Este foarte greu să le iei din mâini tastatura calculatorului sau telefonul și să-i faci să înțeleagă că adevărata relație omenească nu se poate închega virtual, la distanță. Totuși, dincolo de această realitate, în ceea ce mă privește, mă pot declara norocos. Publicul prezent la spectacolele pe al căror afiș mă aflu a fost întotdeauna generos, și în înțelegere, și în manifestare și, nu de puține ori, aplauzele - măsura reușitei noastre, a actorilor - au fost nesfârșite. Asta îmi dă speranță și energia de a merge înainte.
Scările gloriei
- Privind în urmă, la cariera dvs. prodigioasă, dar și în prezent, la schimbarea așa de radicală a lumii, nu regretați că v-ați ales meseria de actor?
- Îmi amintesc cu claritate și astăzi cum, încă de la o vârstă fragedă, îmi povesteam mie și celor din jur basme, interpretându-le, adaptându-le la sufletul meu. Apoi am învățat să recit, să respect cuvintele și să le spun "sărut mâna". Odată ajuns în adolescență, fiind deseori prezent în figurația Operei Naționale din Cluj, m-a prins "microbul" scenei și, încet, încet, a încolțit în mine ideea de a deveni actor. Acum, folosind lentila retrospecției, îmi dau seama că viața mea fără teatru ar fi fost fadă, comună. Privind peste umăr, mă revăd alături de mari regizori și actori, nume importante ale scenei românești, care au făcut din mine ceea ce sunt. Și i-aș pomeni, mai întâi de toate, pe doamna Marietta Sadova, minunata mea profesoară din Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, și pe părintele meu artistic și spiritual, regizorul Alexandru Finți, cel care mi-a oferit cele mai importante roluri în teatru, roluri de compoziție, care mi-au schimbat iremediabil destinul artistic. Vedeți, scena și filmul sunt scări spre glorie, dar, până să ajungi la urcatul lor, trebuie să parcurgi cărări de munte, drumuri dificile. Nimeni nu-ți întinde, în palmă, succesul, îmbiindu-te să-ți iei din el cât dorești. Asta e una dintre cele mai valoroase lecții pe care, în mod indirect, mi le-au dat acești doi profesori ai mei. În orice început de drum, greutățile sunt inerente, dar cel care-și iubește profesia și își știe menirea trece peste ele, fără să aștepte vreo recompensă.
- Există vreun rol, din cele pe care le-ați interpretat până acum, atât în teatru, cât și în cinema, care să considerați că vă definește ca actor?
- A defini actorul înseamnă să definești omul care și-a asumat această nobilă profesie, veche de pe vremea când șarpele i-a oferit Evei mărul. Cu toate rolurile pe care le-am jucat m-am identificat, într-o măsură mai mică sau mai mare. Acolo unde actorul nu găsește, mental și sufletește, nicio asemănare cu personajul, își folosește imaginația și talentul, și tot izbutește să creeze o cale de comunicare cu el. De pildă, în rolul Otto von Scorzeny, din filmul ruso-americano-italiano-englez "Eliberarea Europei", nu m-am regăsit aproape deloc. La polul opus, personajele pe care le-am simțit cel mai aproape au fost Lennie, din piesa "Oameni și șoareci", Prințul Mâșkin, din piesa "Idiotul", și Colonelul Luncan, din filmul "Parașutiștii". Dar mult m-am atașat și de Val Xavier, din "Orfeu în Infern". O haină din piele de șarpe, o chitară, tovarășa vieții lui, și tristețea, sunt singurii însoțitori ai lui Val, un vagabond cu înfățișare serafică, care colindă lumea sperând că undeva, cândva, lângă cineva, se va regăsi în toată bunătatea sufletului său, pe care stricăciunea n-ar vrea să-l atingă. M-am atașat de el pentru că l-am simțit, emoțional, și l-am înțeles, mental, pentru că am "văzut" cum își duce existența, asemenea unei păsări care nu are picioare și care coboară pe pământ doar o singură dată, atunci când îi vine sfârșitul. Din fericire, memoria publicului poate să fie ajutată de cinematecă și de alte născociri ale tehnicii, astfel încât trecutul să fie mereu prezent și prezentul să se apropie de viitor. Atât, doar, că multe din spectacolele de teatru cărora publicul și criticii le-au pus eticheta de "memorabile" nu au fost filmate sau peliculele nu au fost păstrate. Mare păcat! O spun și din perspectiva publicului, și din a noastră, a interpreților.
Clepsidra cu anotimpuri
- Vă propun să ne întoarcem la toamnă. Chiar dacă pentru actorii de teatru ea înseamnă o perioadă dinamică, de ridicare a cortinei, nu se poate, totuși, să nu existe loc și pentru melancolii. Imaginea dvs. publică exprimă, uneori, și această stare. Iar trecerea timpului...
- Cred că melancolia de toamnă este mai mult o metaforă strecurată în romanțe. În ce mă privește, eu nu vreau să am nostalgii legate de anotimp, pentru că asta ar însemna să renunț la teatru și scenă, să mă mulțumesc să trăiesc din trecut, să renunț la mersul pe nori și la zborul pe ape. Mie, unuia, mi se potrivesc toate anotimpurile. Uneori, ele mi se par prea lungi, alteori prea scurte, dar toate încap într-o clepsidră al cărui stăpân sunt eu, și în care, din când în când, schimb nisipul care se lenevește.
- Cum arătau toamnele copilăriei dvs.?
- Toamnele copilăriei? Sunt sigur că așteptați să vă povestesc basme înduioșătoare, despre cum mergeam eu pe drum acolo, în Bucovina, îmbătat de splendoarea galbenului atotstăpânitor, pe care parcă l-am regăsit, apoi, în toate tablourile lui Van Gogh, un pictor pe care îl ador. Dar adevărul e că, pentru mine, la anii aceia, toamna era avanpremiera iernii și toate anotimpurile îmi păreau fericite și aromate, fiindcă eram un copil naiv și curat, neîncercat de lupta cu viața. În vremea aceea și chiar și în restul vieții, eu am trăit poezia atunci când a dorit-o sufletul și nu m-am uitat spre cer, să văd dacă e înnorat sau nu. Am binecuvântat ploaia venită la timp și ninsorile generoase. Și, tot din copilărie, păstrez, ca pe o limpede icoană, imaginea minunaților mei părinți. Și dorul de mama, pe care inima mea o "vede" ca pe o sfântă.
De două ori douăzeci
- "Niciodată toamna nu fu mai frumoasă", spune Arghezi. Dvs. aveți o toamnă de neuitat?
- O toamnă de neuitat poate fi toamna anului viitor, când voi fi sărit peste pragul unei vârste. De la o vreme, prefer să privesc trecutul într-un mod din ce în ce mai abstract, căci trecutul poate însemna și momente când întind mâna și cred că mângâi obrazul bucuriei, dar dau, de fapt, de fața aspră, nerasă, a dezamăgirii. Prefer să mă las fascinat de prezent, căci prezentul mă obligă la a crede în fericire. În fond, numele meu e Florin. Cu F de la "fericire". Fericirea simplă, neostentativă, venită dinspre lucrurile mici și oamenii mari la suflet, care mă înconjoară. Și fericirea de a dărui. De a le dărui spectatorilor un zâmbet pe față, o stare de bine care, măcar pentru câteva clipe, să-i facă să uite de greutăți, și de a le face daruri celor apropiați. Nimic nu mă încântă mai tare decât să-i văd cum se bucură. Știți, când omul vrea să fie fericit, nu-i trebuie prea multe, găsește motive de bucurie în cele mai mărunte lucruri. Și de ce n-ar vrea cineva să fie fericit, când omul fericit are poftă de viață, când omul fericit iubește, când omul fericit nu-și pierde speranța?!
- ...Și când muncește, în loc să trăiască din amintiri. Vă pun o întrebare de final de interviu, care sper să vă placă: cum arată agenda dvs. de toamnă, dar, mai ales, în ce culori vă e zugrăvit sufletul ?
- N-aș putea să precizez, aritmetic, unde și când mă voi afla în această toamnă. Pentru că nu vreau să greșesc datele, mă limitez la a vă spune că programul meu înseamnă trei spectacole: "Străini în noapte", piesa lui Eric Assous, cu care am depășit o mie de reprezentații și care se joacă, adesea, cu casa închisă, recitalul meu, "Florin Piersic... Pur și simplu!", pe care l-am prezentat pe multe scene din țară, dar și din afară, și concertul "Peer Gynt", pe divina muzică a lui Grieg, în care eu, împreună cu orchestrele filarmonice de care am fost invitat, povestesc publicului istoria eroului norvegian, recitând și principalele monoloage din poemul dramatic al lui Ibsen. Acesta a fost rolul pe care l-am interpretat pentru examenul de absolvire al Institutului de Teatru, în regia lui Dinu Cernescu, partitura datorită căreia am intrat victorios pe prima scenă a țării: Teatrul Național din București. Așadar, și azi, ca și ieri, culorile în care mi-e zugrăvit sufletul sunt luminoase. Din fericire, nici circumstanțele și nici vârsta, pe care nu mi-am ascuns-o niciodată, nu le-au schimbat. Sincer, deși mai sunt mai puțin de o sută de zile până voi împlini de patru ori douăzeci de... speranțe, nu mă simt decât de doi ori douăzeci de ani.