Cred că am mai scris cândva aici despre una dintre cele mai bucuroase întâmplări din viaţa de cititor: când deschizi cartea unui autor ţie necunoscut şi, după primele zeci de pagini, ai revelaţia unui talent cu totul ieşit din comun. Aşa am păţit şi cu David Foster Wallace, un novator ce ne contrariază obişnuinţele de lectură, experimentând tot felul de jocuri narative, ba etalând, ba păstrând asul în mânecă, cu un amestec de cerebralitate, extravaganţă şi pulsiuni pasionale care te seduc. Romanul pe care vi-l recomand azi l-a scris la 24 de ani, ca lucrare de licenţă în Literatura Engleză. Născut în 1962, fiul unor universitari americani, David s-a luptat decenii la rând cu o depresie gravă, a fost dependent de medicamente, iar la 46 de ani, în 2008, s-a sinucis. Era deja un scriitor foarte apreciat pentru volumele de proză scurtă, de eseuri, pentru publicistica din cele mai renumite reviste din SUA şi mai ales pentru celălalt roman al lui, Infinite Jest, apărut în 1996 şi intrat în topul celor mai bune romane de limbă engleză din secolul XX. Succesul, popularitatea nu au contat în decizia fatală. (Se pare că tensiunile mentale, tumultul interior, sensibilitatea excesivă a marilor artişti le fac unora viaţa insuportabilă). La noi, unde în ultimele două decenii se traduc atât de prompt cărţile scriitorilor contemporani occidentali, David Foster Wallace a fost ocolit până acum fiindcă e teribil de greu de tradus. Combină atâtea moduri diferite de a scrie, explorează posibilităţile limbajului de a comunica (sau nu) toată gama trăirilor, caracterizează personajele prin jargoane şi sintagme corespunzând variatelor medii profesionale şi sociale americane, ba chiar, atunci când nu găseşte termeni care să-i acopere nevoia frenetică de exprimare, inventează cuvinte şi alăturări paradoxale.
Vă daţi seama câtă bătaie de cap presupune transpunerea în româneşte, în litera şi spiritul originalului, a unui asemenea roman. Un pariu greu de câştigat. S-a încumetat un scriitor curajos, Adrian Buz (romanul lui, "1989", Editura Polirom, a fost considerat "cartea anului 2015" la Gala "Bun de Tipar"), iar performanţa ar merita o medalie de aur, sau oricum ceva mult mai substanţial decât admiraţia cunoscătorilor. (E drept că l-am văzut în caseta redacţională şi pe Răzvan Petrescu - un prozator afin cu umorul absurd, nevrozele şi entuziasmele lui D.F. Wallace şi bănuiesc că ceva-ceva din firescul versiunii româneşti s-ar datora şi creionului său de redactor.) Romanul are o structură derutantă, ce reflectă percepţia scriitorului asupra realităţii americane, cu multicolore faţete. "Povestea" e mereu ruptă cu tot soiul de alte poveşti, cu legături invizibile între ele, şi care conjugă cu o vervă îndrăcită problemele americanului de azi, într-o mixtură de bun şi rău, clocot fierbinte şi calcul rece, frumos şi hidoşenie. Inventivitatea, geniul gramatical, exuberanţa pe care o degajă textul sunt ale unui tânăr care poate fi cu egală uşurinţă haios, patetic, candid, cinic, absurd. Firul narativ porneşte de la tânăra Lenore Breadsman, fiica rebelă a proprietarului unui mare concern, şi se spiralează până la încâlceală, prin fragmente narative scurte, parodiind genuri, specii şi strategii tradiţionale, pentru a surprinde o Americă pierdută în ceţuri de sens. Din toată familia, Lenore nu ţine decât la străbunica-tiză, care dispare fără urmă, împreună cu alţi rezidenţi, din casa de bătrâni elegantă (şi ea proprietate a familiei). Ceea ce porneşte ca o anchetă a tinerei pentru găsirea fugarilor devine un şir de aventuri printre vocile de sirenă ale societăţii şi culturii americane de la sfârşitul sec. XX, de fapt o căutare de sine şi de sens al vieţii într-o lume care a luat-o razna. Confuzie între realitate şi artificii consumeriste, între sentimente adevărate şi surogate inculcate de mass-media, nevoia de evadare în fantezisme - nimic nu lipseşte din această operă de virtuoz. Mi-ar plăcea ca Adrian Buz & Răzvan Petrescu să traducă şi proza scurtă a lui D.F. Wallace, fiindcă e unul din scriitorii de care te îndrăgosteşti.