ANA ASLAN - Geniul care a oprit timpul

- Ce-au avut în comun Charles de Gaulle cu Marlene Dietrich, Nikita Hrusciov cu Claudia Cardinale, Indira Gandhi cu mareşalul Franco? Geniul unei românce care a demonstrat cu dovezi ştiinţifice că timpul poate fi oprit. Sau, cel puţin, întârziat -

Avionul lui Onassis

În anii '60-'70 ai secolului trecut, aterizarea unui avion privat pe un aeroport românesc reprezenta un adevărat eveniment. Chiar da­că presa acelor vre­muri, prinsă cu planuri cincinale şi discursuri ne­sfâr­şite nu relata nimic despre ase­menea întâmplări, când avionul personal al lui Aris­totel Onassis a ajuns la Bucureşti, informaţia s-a răspândit rapid în lumea celor care aveau acces la ştiri "pe sub mână". Un fost angajat al aeroportului îşi aminteşte şi astăzi cum toţi lucrătorii comerciali de pe Otopeni se uitau la aparatul de mici dimen­siuni care tocmai ateri­zase, aşteptând, cu sufletul la gură, să vadă cine co­boară din el. "Auzisem, pe surse, că tre' să vină Onassis. Îmi terminasem tura, da' n-am vrut să plec acasă... nu mă interesa grecu', văzusem o dată o foto­grafie... avea o burtă mai mare ca a lu' bu­nicu'... da' speram că n-a venit singur, c-a luat-o şi pe Jackie... nevasta lu' Kenne­dy... Văzusem câ­teva fotografii de-ale ei, o femeie de milioane". Însă, spre dezamăgirea celor prezenţi, nicio pasageră cele­bră n-a coborât din avionul lui Onassis. S-a urcat, în schimb, cineva: o doamnă elegantă, fru­moasă, sigură pe ţinuta ei marţială - Ana Aslan. Aero­nava miliar­darului grec venise special la Bucu­reşti, pentru cel mai celebru medic al plane­tei în acel moment, Ana Aslan, doctor şi om de ştiin­ţă, care prin invenţiile sale asigura statului român, în acea perioadă, profituri de zeci de milioane de do­lari, anual.
Creatoarea geriatriei n-a fost deloc copleşită de extravaganţa gestului domnului Onassis, care îşi trimisese în România propriul avion special pentru ea. A primit invitaţia fără mari emoţii şi a acceptat că­lătoria, ca pe o solicitare de vizită medicală la do­mi­ciliu. Fireşte, era o solicitare mai puţin obişnuită şi un domiciliu ceva mai îndepărtat, doar doamna Aslan ştia, la fel ca restul mapamondului, cine este şi ce reprezintă armatorul grec. Dar după ce cunos­cuse zeci de şefi de stat şi personalităţi politice, eco­nomice şi culturale, de pe toate meridianele şi care îi urmaseră tra­ta­men­tele, devenise imu­nă la cele­britate. Iar un pro­prietar de vapoa­re, fie el şi cel mai bo­gat om din lume, putea cu atât mai puţin s-o inti­mi­deze pe Ana, care îşi pe­trecuse copilăria în portul Brăilei, pri­vind fascinată la zecile de na­ve care veneau şi ple­cau încărcate şi des­căr­cate continuu, um­plând Dunărea şi bătrâ­nul oraş de larmă şi for­fotă. Onassis era doar un viitor pacient.

Brăila, oraşul copilăriei

Aşa cum confirmă nu­me­roasele scrieri biogra­fice care i-au fost dedicate, Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, mezina unei familii înstărite care mai avea trei co­pii. Tatăl său, un om instruit, de ori­gine armeană, făcea comerţ cu cereale, iar mama, care vorbea fluent mai multe limbi străine, se ocupa de educaţia copiilor. Trăiau într-o casă frumoasă şi luminoasă care, fără a fi prea mare, le devenise un cămin drag şi primitor.
Brăila începutului de secol 20 era un oraş foarte cosmopolit. Totuşi, dacă Ana ar fi urmat des­tinul obişnuit al unei tinere de familie înstă­rită, încheindu-şi via­ţa printr-o căsătorie avan­ta­joasă la doar douăzeci şi ceva de ani, poate că n-ar fi con­tat prea mult locul în care s-a născut. Dar dru­mul pe care şi l-a ales a făcut ca fiecare detaliu al biografiei ei să con­teze.
Începând cu anul 1836, Brăila devenise port-liber (porto-franco), şi la începutul secolului XX era un oraş foarte prosper, recunos­cut drept un important reper co­mercial pe har­ta Euro­pei. Spre exem­plu, la Bursa locală, în­fiinţată în 1882, se sta­bilea pre­ţul cereale­lor pentru întreg conti­nen­tul european, iar activi­tatea economică des­fă­şurată în portul dună­rean acoperea a­proa­pe un sfert din în­tregul co­merţ româ­nesc. Era un loc dinamic, în care se întâlneau oameni din toa­te colţurile pământu­lui, se construia intens (primul oraş românesc în care s-a folosit be­to­nul armat), se făceau afaceri, se investea în infra­structură modernă (tramvai, pa­vaj, iluminat public), se credea în progres, în posibi­litatea fiecăruia de a-şi construi destinul cu multă muncă şi ceva noroc. Şi încă un detaliu relevant pentru des­­tinul Anei, o ştire de ziar din anul 1893: "D-l Nicolae Jaja, far­ma­cist în Brăila, de origine din Ardeal, a instalat pe lângă far­ma­cia sa un laborator de chimie, sub con­ducerea d-lui Iorgu Bog­dan, care până acuma a fost şef de lucrări în laboratorul facul­tă­ţii de medicină din Bucureşti şi are, în ştiinţele chimice, cele mai fru­moase pregătiri". Laborator de chimie, la Brăila, în 1893! Aşa­­dar, era o vreme când, să te naşti în Ro­mânia, la Brăila, era un avan­­taj pentru cei visători şi în­drăz­­neţi. În asemenea condiţii, nu mai e de mirare că cei doi bă­ieţi ai familiei As­lan, fraţii mai mari ai Anei, şi-au luat licenţa în chi­mie, la Poli­tehnica din Dresda. Aşa se poate în­ţelege mai uşor şi de ce viitoarea in­ven­ta­­toare a Ge­ro­vitalu­lui n-a fost de­loc intere­sa­tă de o "ca­rieră" de so­ţie-mo­­del, ci a decis să-şi con­­tinue edu­­caţia pri­mi­tă la şcoală şi în familie, într-un domeniu conec­tat organic de chimie, dar total atipic pentru o fată din România de a­cum o sută de ani: medi­cina.

Anii de ucenicie

Dar până să ajungă la medicină, Ana a mai avut un vis: a vrut să zboare. Nici nu se putea altfel pen­tru o tânără cu o inte­ligenţă străluci­toa­re şi-o voinţă de fier, con­­temporană cu ma­re­le pionier al aviaţiei, Aurel Vlaicu. Deloc surprin­ză­tor pentru o fire ca a ei, şi în ciuda rezervei celor apro­piaţi, în 1913, când încă era elevă a Şcolii Cen­trale din Bucu­reşti, dom­nişoara As­lan a zburat ală­turi de un celebru pilot al vre­mii, Andrei Popovici. Acel zbor de la 16 ani, de care îşi va aminti cu emo­ţie întreaga viaţă, a re­pre­zentat o bornă im­por­tantă în biografia Anei. Îşi în­cer­case curajul şi putea să îndrăznească şi pe drumul greu al meseriei pentru care optase. Mama ei nu a fost deloc fericită cu a­ceas­tă opţiune, care îi ţi­nea fiica departe de casă, dar, refuzând să mănânce timp de trei zile, Ana a "con­vins-o" să accepte. Cu acordul fami­liei a con­tinuat să se pregătească şi, pe 13 octombrie 1915, a fost admisă la Facultatea de Medicină din Bucu­reşti. Un an mai târziu, studentă într-o Românie par­ţial ocupată de trupele germane, Ana îşi făcea deja practica de specialitate în spitalele militare din Iaşi, alături de mari personalităţi ale medicinei româ­neşti, fiind re­marcată inclusiv de membri ai Casei Regale a Ro­mâ­niei. La nici două­zeci de ani, a deve­nit o prezenţă obişnuită în saloanele răniţilor şi în sălile de ope­raţie, unde diferenţa dintre viaţă şi moar­te era fă­cută, adeseori, de un fir de aţă, sau de inspiraţia de ultim moment a unui doctor. A trebuit să lucreze mereu contratimp şi să înveţe într-o zi de război, cât ar fi învăţat la şcoală, pe timp de pace, într-un an. A înţeles că lipsa resurselor sanitare poate fi uneori acoperită de entuziasm şi creativi­tate. A acumulat experienţă, a câştigat încredere, s-a de­prins să-şi asculte instinctul profesional. A simţit, pe viu, ce înseamnă să te sufoce suferinţa şi cât de im­portant este să respiri şi s-o iei de la capăt.
După război, în 1919, a revenit la Bucureşti. În anul III de facultate, a început să lucreze alături de reputatul neurolog Gheorghe Marinescu. A fost una dintre marile întâlniri din viaţa Anei Aslan, profeso­rul Marinescu, precursor al şcolii româneşti de geron­tologie fiind, printre altele, autorul lucrării ştiinţifice "Bătrâneţe şi întine­rire", care avea să de­vină un reper necesar pentru studiile în dome­niul "întineririi ştiinţifice". După încă doi ani, în 1921, a trecut cu succes concursul de medicină in­ternă, fiind prima din­tre cei 32 de stu­denţi care au par­ticipat la exa­men. Şeful comisiei de examinare, aca­demicianul Da­niel Danielo­polou, i-a transmis încântat: "Vă fe­licit, domnişoară, că sunteţi pri­ma... re­gret că niciun domn n-a putut fi pe aceeaşi po­ziţie." Sus­ţinută de atâ­tea confir­mări, remar­cată şi încu­ra­jată de titani ai me­dicinei româ­neşti, prin­tre care şi fondatorul şco­lii de en­docri­nolo­gie, I.C. Par­hon, Ana Aslan a ter­mi­nat, "zbu­rând", facul­tatea, în 1922, şi şi-a în­ceput, în forţă, pro­digi­oasa carieră de medic specialist, profesor şi, la un mo­ment dat... "creator de mi­racole", solicitate cu insistenţă în în­treaga lume.

Un accident providenţial

Timpul s-a scurs repede şi cu folos pentru doam­na doctor Aslan şi, în 1949, pe când devenise titu­lara catedrei de medicină clinică din cadrul Facul­tăţii de profil din Timişoara, avea deja 25 de ani de carieră didactică, o vastă experienţă în cele mai importante spitale din ţară, cercetări ştiinţifice con­stante şi numeroase articole şi studii de specialitate publicate. Mai avea, ca orice profesor universitar, ore în care preda la facultatea bănăţeană şi, inerent, studenţi entuziaşti, dar şi delăsători, care nu se pre­zentau la prelegerile sale. Deşi era recunoscută pen­tru rigoare, doamna profesor alegea, totuşi, să ac­cep­te absenţele accidentale, interesându-se de cauza lor. Aşa se face că, în momentul în care a aflat de cazul unui student care absenta de mai multe săptă­mâni, fiind imobilizat la pat, a decis sa-l examineze personal. În urma consultului, a descoperit ca stu­dentul în cauză suferea de o artroză acută şi a decis să îi propună un tratament alternativ cu... procaină, o sub­stanţă ale cărei efecte terapeutice le cerceta de multă vreme. Mă­gulit de interesul per­sonal al doam­nei pro­fesor, tânărul a acceptat tratametul, fără a avea însă mari aşteptări. Dar efectele au fost ime­diate: "I-am cerut permisiunea tânărului de a-i administra zece cc soluţie procaină, unu la sută, în artera femurală. După câteva minute, bolnavul a putut îndoi piciorul. Am continuat să-i administrez procaină, iar după câteva zile a putut părăsi spi­talul", mărturisea, bucuroasă, autoarea "experi­men­tului".
Aşa a început po­vestea Gerovitalului, consi­de­rat, multă vre­me, un adevărat elixir al tinereţii. Având pro­ba directă şi imediată a efectelor sub­stanţei care o preocupa de atâţia ani, Ana Aslan, ajunsă la vârsta de 52 de ani, a decis din acel moment să se dedice exclu­siv fina­lizării studiilor asupra procainei. Şi-a sus­pendat cariera didac­tică, şi în următoarele 24 de luni, a făcut mai mul­te experi­mente pe animale şi, ulterior, pe un lot de pacienţi vârstnici. Rezultatele consemnate în urma injecţiilor cu soluţie de procaină se dove­deau revoluţionare, mai aproape de limitele mi­racolului decât de posibilităţile medicinei de la acel moment. Concret, se observau, la per­soane de vârsta a treia, evoluţii spectacu­loase, precum repigmentarea părului, ate­nua­­rea simptomelor depresiei, re­facerea to­nusului fizic general. Prac­tic, se reuşise sto­parea şi chiar inversarea unor procese de îmbătrânire, considerate până atunci irever­sibile. Cum era de aşteptat, ecourile n-au întârziat să apară. Deşi întreaga activitate de cer­cetare se des­făşura într-o lume în care in­formaţia circula cu mare difi­cultate, magni­tu­dinea efec­telor tratamentului descoperit de "cercetătorul Aslan, din Româ­nia" a generat un amplu inte­res internaţional. Sub presiu­nea evenimentelor şi cu im­plicarea lui I.C. Parhon, autorităţile naţionale au decis să sprijine în mod concret eforturile doamnei profesor, iar din acel moment, a început să se scrie istorie. În 1952, s-a înfiinţat Institutul de Geriatrie din Bucureşti - premieră mon­dială, model univer­sal, co­piat ulterior în majo­ri­tatea ţărilor dezvol­tate. Tot în 1952, s-a pre­pa­rat oficial Ge­rovi­talul (vitamina H3) "cu acţiune în trata­men­tul fenome­nului de îmbătrânire, pre­cum şi în bolile bă­trâ­­neţii, în atero­scle­­roză, viti­ligo, scle­­ro­dermie". Din 1958, Gerovita­lul a in­trat în circuitul far­maceutic, fiind con­siderat un "me­di­ca­ment mira­cu­los", bre­vetat ulte­rior în peste 30 de ţări. După încă 22 de ani, în 1980, este in­ven­tat un nou produs dedi­cat combaterii îm­bătrânirii, Aslavital.

Glorie şi pacienţi celebri

În anii '50-'60, după ce urmările şocului eco­nomic produs de cel de-al doilea război mondial au început să dispară, se resimţea un val general de opti­mism în întreaga lume. Se investea masiv în lo­cuinţe şi infrastructură, optimismul lua locul neîn­crederii, divertismentul se im­punea ca o industrie foarte rentabilă, iar "starea de bine a oamenilor" de­venise o preocupare majoră la nivel global. Deloc întâmplător, în această perioadă au apărut şi veri­tabile staruri mon­diale. America îl avea pe Elvis, Ma­rea Brita­nie se mândrea cu Beatles, iar Româ­nia... nu stătea deloc rău, o descoperise pe Ana Aslan.
În a doua jumătate a anilor '50, după ce rezulta­tele testelor şi experimentelor au fost confirmate oficial de lumea ştiinţifică, "eli­xirul românesc al tine­reţii" a trezit un interes ge­neral. Fotografiile cu "bătrâ­nii întineriţi" la In­sti­tutul de Geriatrie din Bucu­reşti au fost publicate din Germania până în Statele Unite, şi din Rusia până în Brazilia, iar doamna profe­sor Aslan - in­vi­tată la cele mai importante congrese ştiinţifice din în­trea­ga lume - era conside­rată un geniu medical, de­ve­nind, fără voie, o adevărată vedetă interna­ţională. În mod firesc, n-au întârziat să apară nici recu­noaş­terile şi premiile ofi­ciale. Printre aces­tea, meda­lia "Leon Ber­nard" acordată de Organi­za­ţia Mondială a Sănătăţii, ordinul "Meritto della Republica" din partea guvernului italian, sau sta­tutul de "Cavaler al Or­dinului Palmas Aca­de­mica", distincţie acor­da­tă de Franţa. Toto­dată, a fost cooptată în foruri ştiinţifice presti­gi­oase, precum Uniunea Mon­dială de Medicină Pro­filactică sau Aca­demia de Ştiinţe din New York.
Ana Aslan devenise un fenomen mondial. Într-o lume care îşi do­rea să fie fericită, sană­toasă, fru­moasă şi tâ­nă­ră, rezultatele cercetă­ri­lor Profesoarei răspun­deau exact acestor aş­tep­tări. În scurt timp, oameni de pe toate con­ti­nentele au început să solicite tratamentul miracu­los din Româ­nia. Spaţiile de cazare şi tratament ale Institutului de Geriatrie se dovedeau neîncăpătoare în raport cu cererile. De la oameni simpli, la capete încoronate, toţi îşi do­reau să beneficieze de "elixir". Printre pacienţii celebri s-au numărat preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, primul ministru al Indiei, Indira Gandhi, cancelarul german Konrad Adenauer, liderul URSS Nikita Hrusciov, actriţele Marlene Dietrich şi Claudia Cardinale, actorii Charlie Chaplin şi Kirk Douglas, pictorii Pablo Picasso şi Salvador Dali, mareşalul Tito, mareşalul Franco şi foarte mulţi alţii.
Lista cu personalităţile interesate de "terapia Aslan" este impresionantă şi, foarte probabil, niciun medic din lume nu mai are un "portofoliu" similar de pacienţi celebri, care, fie veneau personal la Bu­cu­reşti, fie so­licitau un tra­tament de la distanţă, fie fă­ceau toate e­forturile să obţină o vizită la domiciliu. Iar Profesoara îşi făcea me­se­ria cu ace­eaşi rigoare, indiferent că se afla pe insula Scorpio, în reşedinţa lui Aristotel Onassis, sau în Bucureşti, la Institut, în faţa unui bătrân din Călăraşi, venit să-şi trateze durerile. În toată cariera sa, Ana Aslan a ţinut foarte mult să ofere o şansă la tratament şi celor fără posibilităţi. Dacă celebrii pacienţi străini plăteau sume consi­derabile statului român, ea s-a luptat mereu ca bătrânii din România să beneficieze de cure anuale gratuite. Acestea includeau, pe lângă sub­stanţele far­maceutice propriu-zise, o serie întreagă de proce­duri, fiecare schemă terapeutică fiind perso­nalizată în funcţie de particularităţile pacientului. De altfel, pe parcursul întregii sale activităţi în fruntea Insti­tutului de Geriatrie, Profesoara şi-a comunicat con­stant convingerea că fiecare om este diferit, are probleme, aşteptări şi nevoi diferite şi, de aceea, o intervenţie medicală eficientă trebuie să ţină seama de toate aceste diferenţe. Din păcate, în entuziasmul general, foarte multă lume a ignorat acest principiu, s-a mulţumit să aplice o cremă şi să aştepte minuni. Iar în asemenea cazuri, rezultatele n-au fost cele scontate. Astfel, cei care n-au înţeles că Ana Aslan nu era un vraci, ci un om de ştiinţă, iar tratamentul său nu conţinea o "pilulă miraculoasă", ci era o for­mulă medicală complexă, au căzut victima pro­priilor fantasme, pe care directoarea Institutului de Geriatrie a încercat mereu să le descurajeze, expli­când că "să fii veşnic tânăr nu înseamnă să ai 20 de ani, ci să fii optimist, să te simţi bine, să ai un ideal în viaţă şi să lupţi pentru el".

Omul din spatele mitului

Ana Aslan a trăit 91 de ani şi mai multe vieţi: copilăria la Brăi­la, într-o familie fru­moasă şi într-o lume care înflorea; adoles­cenţa la Bucureşti, în­tre cursurile la Şcoala Centrală, zborul cu avionul şi visul de a intra la medicină; pri­ma tinereţe, marcată de război, salvată de pasiunea pentru medicină; a doua tinereţe şi maturitatea, cu o carieră didactică im­presionantă şi experienţa activităţii în spital; saltul curajos de la 52 de ani, când a renunţat la tot ce construise până atunci, pentru a încerca să facă o mare descoperire; confirmarea geniului său medi­cal, la 55 de ani, prin succesul muncii de cercetare, înfiinţarea Institutului de Geriatrie şi brevetarea Ge­rovitalului. Performanţele sale medicale au fost atât de mari, încât omul care le-a realizat a rămas uneori uitat în spatele mitului ştiinţific. Dar deşi şi-a dedi­cat întreaga viaţă profesiei, locuind, efectiv, într-un spaţiu care aparţinea de Institutul de Geriatrie şi renunţând la posibilitatea întemeierii unei familii, Ana Aslan n-a fost un "robot medical", ci un om cu dorinţe şi pasiuni omeneşti, cu dezamăgiri şi împli­niri, cu momente de suferinţă, dar şi de fericire. Pe lângă cercetare, experimente, congrese şi trata­men­te, cei care au avut norocul să îi fie aproape poves­teau că îi plăcea să citească, să asculte muzică cla­sică, să urmărească concursuri de patinaj artistic, spectacole de balet. Îşi dorea să fie la zi cu eveni­mentele din întreaga lume. Simţea nevoia să fie conectată la ritmul timpului său, poate pentru a i-o lua mereu înainte. Încă din tinereţe, a fost atentă la propria ţinută, preferând să-şi cumpere doar haine de calitate. Avea o eleganţă discretă, inclusiv în rela­ţiile cu oamenii. Nu-şi făcea uşor prieteni, îi plăceau persoanele inteli­gente şi directe, aprecia umorul, calitate care nu-i era deloc străină. În afara muncii, nu-şi tolera niciun alt exces. Dormea, mânca, se relaxa cu măsură. Şi iubea... aşa cum iubesc oa­menii profunzi şi uşor introvertiţi, în linişte, cu mult consum interior şi fără prea multe manifestări vizi­bile pentru ceilalţi. Una dintre marile sale iubiri a fost profesorul şi academicianul Daniel Danielo­polou, care i-a fost model şi mentor, şi pe care a con­tinuat să-l admire până la sfârşitul vieţii.
Ana Aslan s-a stins din viaţă la 20 mai 1988. Ca răsplată pentru toate beneficiile aduse statului ro­mân, regimul comunist i-a refuzat dorinţa de a fi înmormântată după ritualul creştin-or­to­dox, fiind înhu­ma­tă laic la cimiti­rul Bellu. Se spune că această sfidare a ultimei do­rin­ţe a unui om cre­din­­cios a fost o conse­cinţă a invidiei pe care Elena Ceau­şescu a sim­ţit-o întotdeauna faţă de "Profesoară", cea care şi-a câştigat pe merit toate titlurile, distincţiile şi renu­mele internaţional.

Moştenirea

După dispariţia Anei Aslan, nimeni nu a putut să-i continue misiunea. Treptat, Institutul de Geria­trie şi-a pierdut renumele şi clienţii, pe fondul unor grave erori manageriale produse în anii nouăzeci. În prezent, o plim­ba­re în curtea vastă a sanato­riului din Otopeni în care, cândva, era greu să întorci capul fără să vezi o "al­teţă", o "divă" sau un geniu artistic, te convinge că tim­pul a vrut cu tot dinadinsul să-şi ia revanşa îm­po­tri­va celei care, mă­car pentru o vre­me, l-a dat îna­poi. Chiar dacă au mai existat şi încă mai există per­soane care s-au zbătut şi se zbat să ţină viu acel loc, să facă mult cu pu­ţin, să con­ti­nue munca unei vi­zio­nare, a de­venit tot mai evident că străluci­rea de altădată a apus şi nu se pregăteşte să se întoarcă.
În egală măsură, "terapia As­lan", cu cele două produse farma­ceu­tice Gerovital şi Aslavital (co­laborare cu farma­cis­ta Elena Po­lovrăgeanu), consi­derate revolu­ţio­na­re la timpul lor, căutate în toate col­ţurile lumii, şi-au pier­dut, astăzi, o parte din renu­mele de odini­oară. Oamenii le folosesc mai rar şi după ureche, în for­mu­le mai curând cos­metice, decât medicale, şi se declară dezamăgiţi că nu înti­neresc! Şi, ast­fel, în­cet, încet, bruma dezamăgirii se întăreşte, se soli­difică şi ameninţă să îngroape o moştenire cu care, în loc să ne mândrim, parcă înce­pem să ne simţim din ce în ce mai inconfortabil.
Până acum câţiva ani, contestatarii muncii Anei Aslan veneau, în principal, din afara ţării, animaţi pro­babil de interese mai curând economice. Însă în ultima vreme, pe lângă uitarea generalizată, se ma­nifestă şi o ostilitate la noi acasă. Pe de o parte, se de­plânge starea Institutului, "din care nu se mai poate face nimic", fără a se propune ceva în loc, pe de altă parte, se iau de bune poveştile inventate pe alte meleaguri, referitoare la lipsa totală de efect a produ­selor brevetate de fondatoarea geriatriei mon­diale. În ambele cazuri, parcă ne pregătim să dărâ­măm trecu­tul, de ciudă că nu ne putem construi un prezent pe măsură.
Institutul creat de Ana Aslan nu trebuia să fie etern. A avut o perioadă de glorie, într-un context politic şi economic foarte particular, dar, într-un fel, e firesc ca astăzi, în altă lume, să traverseze o criză. În egală măsură, produsele farmaceutice inventate în anii '50 sau '70 ai secolului trecut e natural să fie, o jumătate de secol mai târziu, întrecute de al­tele mai... moderne. Dar ar fi corect să nu uitam că acest tip de produse, cu adevărat eficiente împotriva îmbătrânirii, au fost create pentru prima dată în lume de românca Ana Aslan. Şi aşa cum nu le pu­tem reproşa lui Graham Bell că n-a inventat direct telefonul mobil, fraţilor Lumière că n-au făcut direct filmul 3D sau lui Traian Vuia că n-a construit direct un avion su­personic, nici realizările excepţionale ale profesoarei Aslan nu pot fi umbrite de evoluţiile ulterioare. Poate că Gerovitalul, inventat în anul 1952, este astăzi o soluţie relativ ba­nală. La fel de banală ca telefonul cu fir, filmul pe peliculă sau mătura. Fie­care creaţie are timpul său. Revoluţia de ieri este normalitate astăzi şi poate fi depăşită mâi­ne. Dar sunt decisive saltul, desprinderea care des­chid o nouă lume şi fac posibilă evoluţia. Iar cheia evoluţiei, lăsată moştenire de Ana Aslan, în princi­piile muncii sale, este regene­rarea. Forţa internă care te ajută să faci mereu ceva în plus. Să faci din bătrân, tânăr. Din puţin, mult. S-o iei de la capăt. Cum a făcut "Pro­fesoara" la 52 de ani. Să ai curajul de a încerca să creezi ceva nou. Să nu te mulţumeşti cu doar o realizare, un vârf, un mo­­ment bun. Să lupţi pentru o idee. Să încarci şi să descarci, de 40 de ori pe zi, ca pe vremuri, în portul Brăi­lei. Să pui cărămidă peste cără­midă. Doar aşa poţi face dife­renţa.De aceea, poate cea mai im­portantă moş­tenire lăsată de Ana Aslan ră­mâne credinţa ei fermă, deplină şi definitivă, în capacitatea de rege­nerare a fiinţei umane.
Iar când se întâmplă, o dată într-o generaţie, să rea­lizezi saltul, să creezi ceva ce, până la tine, nu exista... nu te mai intimidează ni­mic. Nici măcar dacă Bill Gates sau un alt Onassis modern îşi tri­mi­te avio­nul personal după tine...

DUCU POPA

Foto: AGERPRES (4),
Ana ASLAN - in memo­riam, Ed. Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 1997; Wikipedia;
http://www.ana-aslan.ro