Avionul lui Onassis
În anii '60-'70 ai secolului trecut, aterizarea unui avion privat pe un aeroport românesc reprezenta un adevărat eveniment. Chiar dacă presa acelor vremuri, prinsă cu planuri cincinale și discursuri nesfârșite nu relata nimic despre asemenea întâmplări, când avionul personal al lui Aristotel Onassis a ajuns la București, informația s-a răspândit rapid în lumea celor care aveau acces la știri "pe sub mână". Un fost angajat al aeroportului își amintește și astăzi cum toți lucrătorii comerciali de pe Otopeni se uitau la aparatul de mici dimensiuni care tocmai aterizase, așteptând, cu sufletul la gură, să vadă cine coboară din el. "Auzisem, pe surse, că tre' să vină Onassis. Îmi terminasem tura, da' n-am vrut să plec acasă... nu mă interesa grecu', văzusem o dată o fotografie... avea o burtă mai mare ca a lu' bunicu'... da' speram că n-a venit singur, c-a luat-o și pe Jackie... nevasta lu' Kennedy... Văzusem câteva fotografii de-ale ei, o femeie de milioane". Însă, spre dezamăgirea celor prezenți, nicio pasageră celebră n-a coborât din avionul lui Onassis. S-a urcat, în schimb, cineva: o doamnă elegantă, frumoasă, sigură pe ținuta ei marțială - Ana Aslan. Aeronava miliardarului grec venise special la București, pentru cel mai celebru medic al planetei în acel moment, Ana Aslan, doctor și om de știință, care prin invențiile sale asigura statului român, în acea perioadă, profituri de zeci de milioane de dolari, anual.
Creatoarea geriatriei n-a fost deloc copleșită de extravaganța gestului domnului Onassis, care își trimisese în România propriul avion special pentru ea. A primit invitația fără mari emoții și a acceptat călătoria, ca pe o solicitare de vizită medicală la domiciliu. Firește, era o solicitare mai puțin obișnuită și un domiciliu ceva mai îndepărtat, doar doamna Aslan știa, la fel ca restul mapamondului, cine este și ce reprezintă armatorul grec. Dar după ce cunoscuse zeci de șefi de stat și personalități politice, economice și culturale, de pe toate meridianele și care îi urmaseră tratamentele, devenise imună la celebritate. Iar un proprietar de vapoare, fie el și cel mai bogat om din lume, putea cu atât mai puțin s-o intimideze pe Ana, care își petrecuse copilăria în portul Brăilei, privind fascinată la zecile de nave care veneau și plecau încărcate și descărcate continuu, umplând Dunărea și bătrânul oraș de larmă și forfotă. Onassis era doar un viitor pacient.
Brăila, orașul copilăriei
Așa cum confirmă numeroasele scrieri biografice care i-au fost dedicate, Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, mezina unei familii înstărite care mai avea trei copii. Tatăl său, un om instruit, de origine armeană, făcea comerț cu cereale, iar mama, care vorbea fluent mai multe limbi străine, se ocupa de educația copiilor. Trăiau într-o casă frumoasă și luminoasă care, fără a fi prea mare, le devenise un cămin drag și primitor.
Brăila începutului de secol 20 era un oraș foarte cosmopolit. Totuși, dacă Ana ar fi urmat destinul obișnuit al unei tinere de familie înstărită, încheindu-și viața printr-o căsătorie avantajoasă la doar douăzeci și ceva de ani, poate că n-ar fi contat prea mult locul în care s-a născut. Dar drumul pe care și l-a ales a făcut ca fiecare detaliu al biografiei ei să conteze.
Începând cu anul 1836, Brăila devenise port-liber (porto-franco), și la începutul secolului XX era un oraș foarte prosper, recunoscut drept un important reper comercial pe harta Europei. Spre exemplu, la Bursa locală, înființată în 1882, se stabilea prețul cerealelor pentru întreg continentul european, iar activitatea economică desfășurată în portul dunărean acoperea aproape un sfert din întregul comerț românesc. Era un loc dinamic, în care se întâlneau oameni din toate colțurile pământului, se construia intens (primul oraș românesc în care s-a folosit betonul armat), se făceau afaceri, se investea în infrastructură modernă (tramvai, pavaj, iluminat public), se credea în progres, în posibilitatea fiecăruia de a-și construi destinul cu multă muncă și ceva noroc. Și încă un detaliu relevant pentru destinul Anei, o știre de ziar din anul 1893: "D-l Nicolae Jaja, farmacist în Brăila, de origine din Ardeal, a instalat pe lângă farmacia sa un laborator de chimie, sub conducerea d-lui Iorgu Bogdan, care până acuma a fost șef de lucrări în laboratorul facultății de medicină din București și are, în științele chimice, cele mai frumoase pregătiri". Laborator de chimie, la Brăila, în 1893! Așadar, era o vreme când, să te naști în România, la Brăila, era un avantaj pentru cei visători și îndrăzneți. În asemenea condiții, nu mai e de mirare că cei doi băieți ai familiei Aslan, frații mai mari ai Anei, și-au luat licența în chimie, la Politehnica din Dresda. Așa se poate înțelege mai ușor și de ce viitoarea inventatoare a Gerovitalului n-a fost deloc interesată de o "carieră" de soție-model, ci a decis să-și continue educația primită la școală și în familie, într-un domeniu conectat organic de chimie, dar total atipic pentru o fată din România de acum o sută de ani: medicina.
Anii de ucenicie
Dar până să ajungă la medicină, Ana a mai avut un vis: a vrut să zboare. Nici nu se putea altfel pentru o tânără cu o inteligență strălucitoare și-o voință de fier, contemporană cu marele pionier al aviației, Aurel Vlaicu. Deloc surprinzător pentru o fire ca a ei, și în ciuda rezervei celor apropiați, în 1913, când încă era elevă a Școlii Centrale din București, domnișoara Aslan a zburat alături de un celebru pilot al vremii, Andrei Popovici. Acel zbor de la 16 ani, de care își va aminti cu emoție întreaga viață, a reprezentat o bornă importantă în biografia Anei. Își încercase curajul și putea să îndrăznească și pe drumul greu al meseriei pentru care optase. Mama ei nu a fost deloc fericită cu această opțiune, care îi ținea fiica departe de casă, dar, refuzând să mănânce timp de trei zile, Ana a "convins-o" să accepte. Cu acordul familiei a continuat să se pregătească și, pe 13 octombrie 1915, a fost admisă la Facultatea de Medicină din București. Un an mai târziu, studentă într-o Românie parțial ocupată de trupele germane, Ana își făcea deja practica de specialitate în spitalele militare din Iași, alături de mari personalități ale medicinei românești, fiind remarcată inclusiv de membri ai Casei Regale a României. La nici douăzeci de ani, a devenit o prezență obișnuită în saloanele răniților și în sălile de operație, unde diferența dintre viață și moarte era făcută, adeseori, de un fir de ață, sau de inspirația de ultim moment a unui doctor. A trebuit să lucreze mereu contratimp și să învețe într-o zi de război, cât ar fi învățat la școală, pe timp de pace, într-un an. A înțeles că lipsa resurselor sanitare poate fi uneori acoperită de entuziasm și creativitate. A acumulat experiență, a câștigat încredere, s-a deprins să-și asculte instinctul profesional. A simțit, pe viu, ce înseamnă să te sufoce suferința și cât de important este să respiri și s-o iei de la capăt.
După război, în 1919, a revenit la București. În anul III de facultate, a început să lucreze alături de reputatul neurolog Gheorghe Marinescu. A fost una dintre marile întâlniri din viața Anei Aslan, profesorul Marinescu, precursor al școlii românești de gerontologie fiind, printre altele, autorul lucrării științifice "Bătrânețe și întinerire", care avea să devină un reper necesar pentru studiile în domeniul "întineririi științifice". După încă doi ani, în 1921, a trecut cu succes concursul de medicină internă, fiind prima dintre cei 32 de studenți care au participat la examen. Șeful comisiei de examinare, academicianul Daniel Danielopolou, i-a transmis încântat: "Vă felicit, domnișoară, că sunteți prima... regret că niciun domn n-a putut fi pe aceeași poziție." Susținută de atâtea confirmări, remarcată și încurajată de titani ai medicinei românești, printre care și fondatorul școlii de endocrinologie, I.C. Parhon, Ana Aslan a terminat, "zburând", facultatea, în 1922, și și-a început, în forță, prodigioasa carieră de medic specialist, profesor și, la un moment dat... "creator de miracole", solicitate cu insistență în întreaga lume.
Un accident providențial
Timpul s-a scurs repede și cu folos pentru doamna doctor Aslan și, în 1949, pe când devenise titulara catedrei de medicină clinică din cadrul Facultății de profil din Timișoara, avea deja 25 de ani de carieră didactică, o vastă experiență în cele mai importante spitale din țară, cercetări științifice constante și numeroase articole și studii de specialitate publicate. Mai avea, ca orice profesor universitar, ore în care preda la facultatea bănățeană și, inerent, studenți entuziaști, dar și delăsători, care nu se prezentau la prelegerile sale. Deși era recunoscută pentru rigoare, doamna profesor alegea, totuși, să accepte absențele accidentale, interesându-se de cauza lor. Așa se face că, în momentul în care a aflat de cazul unui student care absenta de mai multe săptămâni, fiind imobilizat la pat, a decis sa-l examineze personal. În urma consultului, a descoperit ca studentul în cauză suferea de o artroză acută și a decis să îi propună un tratament alternativ cu... procaină, o substanță ale cărei efecte terapeutice le cerceta de multă vreme. Măgulit de interesul personal al doamnei profesor, tânărul a acceptat tratametul, fără a avea însă mari așteptări. Dar efectele au fost imediate: "I-am cerut permisiunea tânărului de a-i administra zece cc soluție procaină, unu la sută, în artera femurală. După câteva minute, bolnavul a putut îndoi piciorul. Am continuat să-i administrez procaină, iar după câteva zile a putut părăsi spitalul", mărturisea, bucuroasă, autoarea "experimentului".
Așa a început povestea Gerovitalului, considerat, multă vreme, un adevărat elixir al tinereții. Având proba directă și imediată a efectelor substanței care o preocupa de atâția ani, Ana Aslan, ajunsă la vârsta de 52 de ani, a decis din acel moment să se dedice exclusiv finalizării studiilor asupra procainei. Și-a suspendat cariera didactică, și în următoarele 24 de luni, a făcut mai multe experimente pe animale și, ulterior, pe un lot de pacienți vârstnici. Rezultatele consemnate în urma injecțiilor cu soluție de procaină se dovedeau revoluționare, mai aproape de limitele miracolului decât de posibilitățile medicinei de la acel moment. Concret, se observau, la persoane de vârsta a treia, evoluții spectaculoase, precum repigmentarea părului, atenuarea simptomelor depresiei, refacerea tonusului fizic general. Practic, se reușise stoparea și chiar inversarea unor procese de îmbătrânire, considerate până atunci ireversibile. Cum era de așteptat, ecourile n-au întârziat să apară. Deși întreaga activitate de cercetare se desfășura într-o lume în care informația circula cu mare dificultate, magnitudinea efectelor tratamentului descoperit de "cercetătorul Aslan, din România" a generat un amplu interes internațional. Sub presiunea evenimentelor și cu implicarea lui I.C. Parhon, autoritățile naționale au decis să sprijine în mod concret eforturile doamnei profesor, iar din acel moment, a început să se scrie istorie. În 1952, s-a înființat Institutul de Geriatrie din București - premieră mondială, model universal, copiat ulterior în majoritatea țărilor dezvoltate. Tot în 1952, s-a preparat oficial Gerovitalul (vitamina H3) "cu acțiune în tratamentul fenomenului de îmbătrânire, precum și în bolile bătrâneții, în ateroscleroză, vitiligo, sclerodermie". Din 1958, Gerovitalul a intrat în circuitul farmaceutic, fiind considerat un "medicament miraculos", brevetat ulterior în peste 30 de țări. După încă 22 de ani, în 1980, este inventat un nou produs dedicat combaterii îmbătrânirii, Aslavital.
Glorie și pacienți celebri
În anii '50-'60, după ce urmările șocului economic produs de cel de-al doilea război mondial au început să dispară, se resimțea un val general de optimism în întreaga lume. Se investea masiv în locuințe și infrastructură, optimismul lua locul neîncrederii, divertismentul se impunea ca o industrie foarte rentabilă, iar "starea de bine a oamenilor" devenise o preocupare majoră la nivel global. Deloc întâmplător, în această perioadă au apărut și veritabile staruri mondiale. America îl avea pe Elvis, Marea Britanie se mândrea cu Beatles, iar România... nu stătea deloc rău, o descoperise pe Ana Aslan.
În a doua jumătate a anilor '50, după ce rezultatele testelor și experimentelor au fost confirmate oficial de lumea științifică, "elixirul românesc al tinereții" a trezit un interes general. Fotografiile cu "bătrânii întineriți" la Institutul de Geriatrie din București au fost publicate din Germania până în Statele Unite, și din Rusia până în Brazilia, iar doamna profesor Aslan - invitată la cele mai importante congrese științifice din întreaga lume - era considerată un geniu medical, devenind, fără voie, o adevărată vedetă internațională. În mod firesc, n-au întârziat să apară nici recunoașterile și premiile oficiale. Printre acestea, medalia "Leon Bernard" acordată de Organizația Mondială a Sănătății, ordinul "Meritto della Republica" din partea guvernului italian, sau statutul de "Cavaler al Ordinului Palmas Academica", distincție acordată de Franța. Totodată, a fost cooptată în foruri științifice prestigioase, precum Uniunea Mondială de Medicină Profilactică sau Academia de Științe din New York.
Ana Aslan devenise un fenomen mondial. Într-o lume care își dorea să fie fericită, sanătoasă, frumoasă și tânără, rezultatele cercetărilor Profesoarei răspundeau exact acestor așteptări. În scurt timp, oameni de pe toate continentele au început să solicite tratamentul miraculos din România. Spațiile de cazare și tratament ale Institutului de Geriatrie se dovedeau neîncăpătoare în raport cu cererile. De la oameni simpli, la capete încoronate, toți își doreau să beneficieze de "elixir". Printre pacienții celebri s-au numărat președintele Franței, Charles de Gaulle, primul ministru al Indiei, Indira Gandhi, cancelarul german Konrad Adenauer, liderul URSS Nikita Hrusciov, actrițele Marlene Dietrich și Claudia Cardinale, actorii Charlie Chaplin și Kirk Douglas, pictorii Pablo Picasso și Salvador Dali, mareșalul Tito, mareșalul Franco și foarte mulți alții.
Lista cu personalitățile interesate de "terapia Aslan" este impresionantă și, foarte probabil, niciun medic din lume nu mai are un "portofoliu" similar de pacienți celebri, care, fie veneau personal la București, fie solicitau un tratament de la distanță, fie făceau toate eforturile să obțină o vizită la domiciliu. Iar Profesoara își făcea meseria cu aceeași rigoare, indiferent că se afla pe insula Scorpio, în reședința lui Aristotel Onassis, sau în București, la Institut, în fața unui bătrân din Călărași, venit să-și trateze durerile. În toată cariera sa, Ana Aslan a ținut foarte mult să ofere o șansă la tratament și celor fără posibilități. Dacă celebrii pacienți străini plăteau sume considerabile statului român, ea s-a luptat mereu ca bătrânii din România să beneficieze de cure anuale gratuite. Acestea includeau, pe lângă substanțele farmaceutice propriu-zise, o serie întreagă de proceduri, fiecare schemă terapeutică fiind personalizată în funcție de particularitățile pacientului. De altfel, pe parcursul întregii sale activități în fruntea Institutului de Geriatrie, Profesoara și-a comunicat constant convingerea că fiecare om este diferit, are probleme, așteptări și nevoi diferite și, de aceea, o intervenție medicală eficientă trebuie să țină seama de toate aceste diferențe. Din păcate, în entuziasmul general, foarte multă lume a ignorat acest principiu, s-a mulțumit să aplice o cremă și să aștepte minuni. Iar în asemenea cazuri, rezultatele n-au fost cele scontate. Astfel, cei care n-au înțeles că Ana Aslan nu era un vraci, ci un om de știință, iar tratamentul său nu conținea o "pilulă miraculoasă", ci era o formulă medicală complexă, au căzut victima propriilor fantasme, pe care directoarea Institutului de Geriatrie a încercat mereu să le descurajeze, explicând că "să fii veșnic tânăr nu înseamnă să ai 20 de ani, ci să fii optimist, să te simți bine, să ai un ideal în viață și să lupți pentru el".
Omul din spatele mitului
Ana Aslan a trăit 91 de ani și mai multe vieți: copilăria la Brăila, într-o familie frumoasă și într-o lume care înflorea; adolescența la București, între cursurile la Școala Centrală, zborul cu avionul și visul de a intra la medicină; prima tinerețe, marcată de război, salvată de pasiunea pentru medicină; a doua tinerețe și maturitatea, cu o carieră didactică impresionantă și experiența activității în spital; saltul curajos de la 52 de ani, când a renunțat la tot ce construise până atunci, pentru a încerca să facă o mare descoperire; confirmarea geniului său medical, la 55 de ani, prin succesul muncii de cercetare, înființarea Institutului de Geriatrie și brevetarea Gerovitalului. Performanțele sale medicale au fost atât de mari, încât omul care le-a realizat a rămas uneori uitat în spatele mitului științific. Dar deși și-a dedicat întreaga viață profesiei, locuind, efectiv, într-un spațiu care aparținea de Institutul de Geriatrie și renunțând la posibilitatea întemeierii unei familii, Ana Aslan n-a fost un "robot medical", ci un om cu dorințe și pasiuni omenești, cu dezamăgiri și împliniri, cu momente de suferință, dar și de fericire. Pe lângă cercetare, experimente, congrese și tratamente, cei care au avut norocul să îi fie aproape povesteau că îi plăcea să citească, să asculte muzică clasică, să urmărească concursuri de patinaj artistic, spectacole de balet. Își dorea să fie la zi cu evenimentele din întreaga lume. Simțea nevoia să fie conectată la ritmul timpului său, poate pentru a i-o lua mereu înainte. Încă din tinerețe, a fost atentă la propria ținută, preferând să-și cumpere doar haine de calitate. Avea o eleganță discretă, inclusiv în relațiile cu oamenii. Nu-și făcea ușor prieteni, îi plăceau persoanele inteligente și directe, aprecia umorul, calitate care nu-i era deloc străină. În afara muncii, nu-și tolera niciun alt exces. Dormea, mânca, se relaxa cu măsură. Și iubea... așa cum iubesc oamenii profunzi și ușor introvertiți, în liniște, cu mult consum interior și fără prea multe manifestări vizibile pentru ceilalți. Una dintre marile sale iubiri a fost profesorul și academicianul Daniel Danielopolou, care i-a fost model și mentor, și pe care a continuat să-l admire până la sfârșitul vieții.
Ana Aslan s-a stins din viață la 20 mai 1988. Ca răsplată pentru toate beneficiile aduse statului român, regimul comunist i-a refuzat dorința de a fi înmormântată după ritualul creștin-ortodox, fiind înhumată laic la cimitirul Bellu. Se spune că această sfidare a ultimei dorințe a unui om credincios a fost o consecință a invidiei pe care Elena Ceaușescu a simțit-o întotdeauna față de "Profesoară", cea care și-a câștigat pe merit toate titlurile, distincțiile și renumele internațional.
Moștenirea
După dispariția Anei Aslan, nimeni nu a putut să-i continue misiunea. Treptat, Institutul de Geriatrie și-a pierdut renumele și clienții, pe fondul unor grave erori manageriale produse în anii nouăzeci. În prezent, o plimbare în curtea vastă a sanatoriului din Otopeni în care, cândva, era greu să întorci capul fără să vezi o "alteță", o "divă" sau un geniu artistic, te convinge că timpul a vrut cu tot dinadinsul să-și ia revanșa împotriva celei care, măcar pentru o vreme, l-a dat înapoi. Chiar dacă au mai existat și încă mai există persoane care s-au zbătut și se zbat să țină viu acel loc, să facă mult cu puțin, să continue munca unei vizionare, a devenit tot mai evident că strălucirea de altădată a apus și nu se pregătește să se întoarcă.
În egală măsură, "terapia Aslan", cu cele două produse farmaceutice Gerovital și Aslavital (colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu), considerate revoluționare la timpul lor, căutate în toate colțurile lumii, și-au pierdut, astăzi, o parte din renumele de odinioară. Oamenii le folosesc mai rar și după ureche, în formule mai curând cosmetice, decât medicale, și se declară dezamăgiți că nu întineresc! Și, astfel, încet, încet, bruma dezamăgirii se întărește, se solidifică și amenință să îngroape o moștenire cu care, în loc să ne mândrim, parcă începem să ne simțim din ce în ce mai inconfortabil.
Până acum câțiva ani, contestatarii muncii Anei Aslan veneau, în principal, din afara țării, animați probabil de interese mai curând economice. Însă în ultima vreme, pe lângă uitarea generalizată, se manifestă și o ostilitate la noi acasă. Pe de o parte, se deplânge starea Institutului, "din care nu se mai poate face nimic", fără a se propune ceva în loc, pe de altă parte, se iau de bune poveștile inventate pe alte meleaguri, referitoare la lipsa totală de efect a produselor brevetate de fondatoarea geriatriei mondiale. În ambele cazuri, parcă ne pregătim să dărâmăm trecutul, de ciudă că nu ne putem construi un prezent pe măsură.
Institutul creat de Ana Aslan nu trebuia să fie etern. A avut o perioadă de glorie, într-un context politic și economic foarte particular, dar, într-un fel, e firesc ca astăzi, în altă lume, să traverseze o criză. În egală măsură, produsele farmaceutice inventate în anii '50 sau '70 ai secolului trecut e natural să fie, o jumătate de secol mai târziu, întrecute de altele mai... moderne. Dar ar fi corect să nu uitam că acest tip de produse, cu adevărat eficiente împotriva îmbătrânirii, au fost create pentru prima dată în lume de românca Ana Aslan. Și așa cum nu le putem reproșa lui Graham Bell că n-a inventat direct telefonul mobil, fraților Lumière că n-au făcut direct filmul 3D sau lui Traian Vuia că n-a construit direct un avion supersonic, nici realizările excepționale ale profesoarei Aslan nu pot fi umbrite de evoluțiile ulterioare. Poate că Gerovitalul, inventat în anul 1952, este astăzi o soluție relativ banală. La fel de banală ca telefonul cu fir, filmul pe peliculă sau mătura. Fiecare creație are timpul său. Revoluția de ieri este normalitate astăzi și poate fi depășită mâine. Dar sunt decisive saltul, desprinderea care deschid o nouă lume și fac posibilă evoluția. Iar cheia evoluției, lăsată moștenire de Ana Aslan, în principiile muncii sale, este regenerarea. Forța internă care te ajută să faci mereu ceva în plus. Să faci din bătrân, tânăr. Din puțin, mult. S-o iei de la capăt. Cum a făcut "Profesoara" la 52 de ani. Să ai curajul de a încerca să creezi ceva nou. Să nu te mulțumești cu doar o realizare, un vârf, un moment bun. Să lupți pentru o idee. Să încarci și să descarci, de 40 de ori pe zi, ca pe vremuri, în portul Brăilei. Să pui cărămidă peste cărămidă. Doar așa poți face diferența. De aceea, poate cea mai importantă moștenire lăsată de Ana Aslan rămâne credința ei fermă, deplină și definitivă, în capacitatea de regenerare a ființei umane.
Iar când se întâmplă, o dată într-o generație, să realizezi saltul, să creezi ceva ce, până la tine, nu exista... nu te mai intimidează nimic. Nici măcar dacă Bill Gates sau un alt Onassis modern își trimite avionul personal după tine...
DUCU POPA
Foto: AGERPRES (4),
Ana ASLAN - in memoriam, Ed. Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 1997; Wikipedia;
http://www.ana-aslan.ro