Ianuarie. Ninsoarea de cu o seară înainte nu se potolise încă spre dimineaţă. Mă trezesc fără prea mult entuziasm şi caut să găsesc ceva de care să mă agăţ, ca să pot intra în rutina de zi cu zi. Îmi propun să-mi aduc aminte de copilărie, de zăpezile care acopereau întreg oraşul şi atunci ştiam că voi avea cele mai frumoase zile de vacanţă.
Nu exista rutina, chiar dacă zilele, poate, se rostogoleau la fel, dar niciodată asemănătoare. Rutina... Dau să mă îmbrac şi observ o modificare într-o zonă a corpului meu. Nu dau importanţă "semnalului de alarmă" şi urmez treburile din ziua respectivă, fără îngrijorare.
Zilele trec una după alta, "semnul" e tot acolo, dar parcă mai scobit în trupul meu. Începe să se nască îngrijorarea, dar nu atât cât să mă mişte din rutina zilnică. Iar rutina...
Semne firave de dezgheţ şi tremurul crengilor dezgolite în bătaia vântului blând mă scot din amorţeală şi ceva sau cineva îmi şopteşte: a venit Primăvara... Mă bucur de anotimp, dar îngrijorarea creşte. Nu ştiu ce ar putea fi, şi mintea mea refuză să scoată din "sertarele" pline de informaţii acumulate până atunci - un răspuns. Încet, simt că nu mă mai pot bucura de nimic, până nu aflu ce anume a "sculptat" în trupul meu o formă pe care nu o pot defini. Îmi fac curaj şi împărtăşesc îngrijorarea mea mamei şi soţului meu. Urmează investigaţiile medicale şi mi se dă de înţeles că e ceva serios. Plâng - de mila mea, de disperare, de ce va urma...
Ajung la Doamna doctor Agata Petrescu. Minionă, delicată ca o floare de mai, mă primeşte, şi pentru că vede neliniştea mea, mă încurajează. Investigaţia arată o problemă severă, care nu suportă amânare. Delicateţea, dar şi hotărârea cu care îmi recomandă ce am de făcut, îmi trezesc mintea şi trupul. Trebuie să-mi adun forţele şi să mă salvez.
A fost primul duş rece, dar atât de necesar, ca să-mi iau soarta în mâini şi să pornesc la luptă. Aveam un "invadator" neaşteptat, care deja câştigase o bătălie - intrase în trupul meu. Acum, după mai bine de trei ani, îmi amintesc cu multă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, că mi-a scos în cale un om hotărât, foarte bine pregătit profesional, şi care să-mi dea curajul de a porni într-un război nu mare, nu mic - cu boala.
Fusesem, iată, smulsă brutal, din rutina de zi cu zi, şi toate au rămas pe loc: serviciul, planuri de viitor, vacanţa din acel an şi multe altele... Luam drumul Bucureştiului, împreună cu soţul meu, care lucra asiduu în a-şi menţine masca de "o să fie bine", dar în interiorul lui deja se iscase uraganul... Mama rămăsese acasă, ca să ia legătura mai puternic cu Dumnezeu, pentru "a-i bate la uşă" şi a implora ajutor.
Au urmat procedurile, operaţia şi restul... Soţul meu mă veghea de la 500 de kilometri, iar când putea, evada de la sarcinile zilnice, luând drumul Capitalei. Mama făcea "ordine" în familia noastră - destul de numeroasă - şi-i pusese pe toţi la rugăciune. Dumnezeu deschisese o uşă, dar nu atunci, ci în ziua în care m-a primit Doamna doctor Agata Petrescu. Ar fi de prisos să vă spun ce a urmat, de fapt, altceva vreau să vă împărtăşesc. Îngerii sunt peste tot, lângă noi toţi, trebuie doar să-i recunoaştem. Dar asta nu e tot...
Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu, familiei mele şi îngerilor mei - în persoanele Doamnelor doctor Agata Petrescu şi Iulia Sava de la Spitalul Judeţean "Ioan cel Nou" de la Suceava, pentru şansa pe care am avut-o de a-i avea alături, pe întreg parcursul drumului.
Când Dumnezeu închide o fereastră, o uşă se deschide, în acelaşi timp.
Anda Tănăsescu - Suceava
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
