Biserica rezemată pe o cruce

- Schitul "Schimbarea la faţă" din Măgura, jud. Hunedoara -

- Şapte măicuţe rătăcitoare au aprins credinţa pe-un vârf de deal -

Rugăciuni deasupra lumii

E mică tare bisericuţa asta de piatră! Doi paşi, exact doi paşi, despart uşa de la intrare, de catapeteas­mă. E mică şi, totuşi, încap în ea şi preotul, şi maicile, şi cei câţiva credincioşi care s-au încumetat să ajungă aici, în zi de mare săr­bătoare: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Ga­vril. Copacii pădurii nu şi-au lepădat de tot straiele şi-şi vântură aurul, sub cerul albas­tru de toamnă. O lumină ca mierea învăluie pământul, mai blândă şi mai tristă ca în alte anotimpuri, urcând, cu greu, spre dealul şi spre biserica ridicată pe vârful lui. E atâta melancolie în lume, că nu mai ştiu dacă po­vestea locului, a schitului acesta abia înfiri­pat, o spune toamna sau Maica Stareţă An­tonia.

Şapte maici în bejenie

Fuseseră, cu toatele, maici la o mânăs­tire din judeţul Buzău. Dar parcă nu era acolo locul lor, nu-şi aflau nicicum liniştea. Le chema, cu tainic glas, Ardealul. Sim­ţeau, parcă, o aşteptare, venită de peste munţi. Şi şi-au urmat chemarea, în vara lui 2013. Chiar dacă porniseră la drum noaptea, nimic nu li se putea pune de-a curmezişul gândului. Îşi propuseseră să ajungă la Mânăstirea Nera, din judeţul Caraş-Seve­rin. Şi-ar fi dorit să poposească undeva, să participe la o liturghie, dar drumul n-a vrut să se oprească şi au mers, au tot mers, până ce nu şi-au mai simţit tălpile. "Am ajuns la Deva pe la 3 jumate - 4 dimineaţa şi ne-am dus direct la catedrală, care are hramul Sf. Ni­co­lae. Era 5 august şi se făcea slujbă, pentru că fuse­seră aduse moaştele Sf. Ioan Iacob Hozevitul", poves­teşte Maica Antonia. Însuşi Prea Sfinţitul Gurie, Epis­co­pul Devei şi Hunedoarei, oficia slujba. Mare le-a fost mirarea mai­cilor să vadă că, la sfârşitul slujbei, toţi cre­dincioşii i-au cântat Prea Sfinţitului "La mulţi ani!". Tocmai se împlineau câţiva ani de la hirotonie. Maicile i-au cântat şi ele şi aşa au intrat în vorbă. "Ne-a întrebat de unde suntem, i-am spus că venim din judeţul Buzău şi că suntem în căutarea unui loc în care să aşternem de mânăstire. Prea Sfinţitul a zis: «Prislop - nu, că acolo e prea multă gălăgie; Băiţa - nici acolo, prea e la drum. În Retezat, la Petro­şani...»."
Dar nu de asta plecaseră maicile spre Ardeal! Mâ­năstiri pline de maici şi de pelerini ar fi putut găsi şi de unde veniseră. Nu. Ele căutau liniştea. Şi greul. Greul acela ce pare de neacceptat în lumea de azi, dar necesar, pare-se, pentru a te găsi pe tine şi smerenia ta.
- "Prea Sfinţia voastră", i-am spus, "noi vrem ceva sălbatic, un loc unde se ajunge greu, unde nu este apă, nu este curent, nici construcţie existentă. Vrem să-ncer­căm banul de aur în dinţi. E curat?".
Episcopul Gurie s-a uitat la noi şi a făcut un gest de uimire, extrem de cuprinzător:
- "Ei, dacă e aşa, am ceva frumos!!!". Nu ne aştep­tam la aşa reacţie, nu ştiam ce să credem. Prea Sfin­ţitul a adăugat: "Am ceva aşa frumos, cum vreţi, pe un deal. Chiar ieri am sfinţit biserica!".
Maicilor mai că nu le venea să creadă. Prea repede se aşezaseră parcă lucrurile, prea uşor. Au plecat ime­diat într-acolo, însoţite de episcop şi de părintele-diacon. Au ieşit din drumul naţional şi-au luat-o pe altul, ce urca, şerpuit, printre dealuri golaşe. O zi ca­niculară de vară ardea şi aerul, şi pământul. Când au început urcuşul, ceva abia simţit, o uşurare nedesluşită, li s-a aşezat, cuminte, în suflete. Nici oboseala nu o mai simţeau, nici gândul că, poate, mai au de căutat locul acela, numai al lor, nu le mai dădea târcoale. Ca şi când, legate cumva la ochi, s-ar fi întors acasă. Doar că nu ştiau cum arată.

"Adunătura" lui Dumnezeu

Până să ajungă sus, sus de tot, la bisericuţa aceea ce abia se zărea în vâr­ful dealului cel uriaş, au mângâiat cu pri­virea împrejurimile. O ţară ceva mai mică, cu toate cele patru puncte cardi­nale mărginite de munţi, li se-ntindea la picioare, ca într-un joc de copii: ţinutul Haţegului şi-al Mureşului.
- Maică, aici e locul nostru! Dacă Prea Sfinţitul ne binecuvântează, aici ră­mânem! S-au uitat de jur-împrejur şi, văzând priveliş­tea aceea ireală, au zis: "Doamne, dar aici e Taborul!". Episco­pul Gurie le-a binecuvântat cu amân­două mâinile, consfinţind astfel rămâne­rea maicilor în biserica de deasupra lu­mii.
Dacă pe cineva a tulburat întâmpla­rea asta, acela a fost părintele Nicolae Stanciu, cel la a cărui dorinţă s-a ridicat bisericuţa. "Părintele, săracul, era cam tulburat: «Cum? Ieri am sfinţit biserica şi azi deja au venit maicile! Poate că Prea Sfinţitul a pregătit totul dinain­te...», povesteşte Maica Stareţă. "Nu-i venea la so­co­teală cum s-a întâmplat asta, aşa, dintr-odată, atâta timp cât sunt biserici şi mânăstiri care n-au vieţuitori de ani de zile, şi aici, unde nu e apă, nu e curent electric, vin, dintr-odată, şapte maici!", spune Maica.
Soborul Schitului "Schimbarea la faţă" Măgura, judeţul Hunedoara, numără măicuţe venite din toată ţara. "Suntem o adunătură, cum s-ar zice", spune Maica Antonia. "M-a între­bat, cândva, o doamnă, cum se «înmulţesc» călugării, şi i-am spus că exact aşa, prin «adu­nătură». Dar adu­nătura asta există doar dacă e de la Dumnezeu, dacă e che­mare. Altfel, nu!".

Minunate potriveli

Povestea, astfel spusă, nu e întreagă. Şi pare-a fi şi începută puţin de-a-ndoaselea. Pe părintele Nicolae Stanciu, cel la dorinţa că­ruia bisericuţa din deal a luat naştere, l-am găsit la Dâncu Mare, unde e preot-paroh. Sluj­ba de duminică abia se terminase şi, în biserica recent renovată, glasul părintelui avea s-aşeze totul la loc.
De câte ori iese din biserica în care slu­jeşte, părintele Stanciu vede în faţă dealul. I se pare a fi cel mai frumos dintre toate, căci niciun petic de pădure nu-mpiedica privirea să-l cuprindă în măreţia lui. "E cel mai înalt deal din zona asta a Streiului şi Călanului. De fiecare dată, îmi spuneam: ce frumos ar fi să fie acolo o troi­ţă! Era unul din gândurile mele de când am venit aici. Cu darul lui Dumnezeu, am ajuns pe deal, la un moment dat. De sus, m-am uitat spre parohie şi părea un sat de pitici. «Ce s-ar putea face acolo, ca să se vadă?», m-am întrebat. M-am gândit că, decât o troi­ţă, s-ar potrivi mai bine un paraclis", povesteşte pă­rintele. Şi-a amintit că văzuse aşa ceva în Grecia, unde există câte un paraclis mic pe fiecare deal mai înalt, şi e mereu acolo câte o candelă aprinsă, închinată unui sfânt, iar credincioşii merg şi se roagă în zi de hram sau la unele sărbători. Terenul din deal era al bisericii, nimeni nu ceruse retrocedarea.
"Mi-era groază să mă apuc atunci, că eram încă sub Episcopia Aradului şi nu ştiam ce va urma, dacă vom primi binecuvântarea sau nu. Dar în 2009, s-a înfiinţat Episcopia Devei şi Hunedoa­rei şi am mers la Preasfinţia Sa, Episcopul Gurie, şi i-am spus ce inten­ţionez să fac. A fost de acord, dar a zis să nu mă apuc până nu am toate actele în regulă. A durat doi ani să obţin actele, până în 2011. Atunci a rânduit Dum­ne­­zeu şi ne-am apucat de trea­bă. Sunt patru familii de cti­tori, care însă doresc să-şi păstreze anonimatul", spune părintele.
În acel an, în luna mai, a plouat două săptămâni la rând, ca la un alt potop. Apoi n-a mai plouat deloc, până în no­iem­­brie. Zidăria bisericii a fost gata în oc­tombrie, iar în de­cem­brie, gata a fost şi aco­perişul, apoi, încet, s-au făcut toate celelalte. Doi ani mai târziu, în 4 august 2013, epis­copul Gurie a oficiat liturghia şi a târnosit biserica cu hramul "Schimbarea la faţă".
"Biserica a fost închi­na­tă iniţial Sf. Ierarh Nico­lae, făcătorul de minuni", spune părintele. "Nădăj­du­iam ca hramul să fie sărbă­torit în 9 mai, la Adu­cerea moaştelor Sf. Ierarh Nico­lae la Bari, când e mai uşor de ajuns decât în 6 decem­brie. Prea Sfinţitul Gurie a zis, însă, că aici e Taborul şi ar trebui să-i pu­nem şi hramul «Schimbarea la faţă». A doua zi după târnosi­rea bisericii, s-a întâm­plat să vină maicile aici. Aşa a rânduit Dumnezeu, să le placă şi să rămână. Cu darul lui Dumnezeu, ce va fi de acum încolo, vom vedea!".

Crucea nedezlegată

Nu are niciun nume dealul acesta ciudat. De sus, priveliştea ce ţi se-ntinde, mai mult înaintea sufletului, decât în faţa ochilor, pare un foarte reuşit trucaj foto­grafic. De jur-împrejur, întreg judeţul Hunedoara, ca o hartă tridimensională, numai bună de învăţat altfel de geografii decât cele şcolare.
"Doar pe dealul din faţa bisericii e o bucată de pădure care obturează vederea spre Munţii Poiana Ruscă, dar satele acelea din Ţinutul Pădurenilor, ori­cum, nu se văd, că-s îngropate în păduri. În rest, se vede ca-n palmă: Retezatul, toată partea aceea, bise­rica mare din Ghelari, zona Haţegului, Călan, Munţii Orăştiei, cu toată panorama, cu Luncanii, cu tot; apoi Valea Mureşului, Orăştie, drumul ce duce spre Sebeş şi Alba-Iulia; în partea cealaltă, Simeria, Deva, autostrada până la Şoimuş, până în zona Bradului, cu Munţii Apuseni. Noaptea, se văd ca-n poveşti luminile Devei şi ale Simeriei, iar autostrada luminată pare un şarpe lung. Exact cum se vede de pe Muntele Tabor până la Cana Galileii, aşa se vede aici!", spune cu emoţie părintele Nicolae.
De peretele exterior al altarului bisericii stă reze­mată o cruce de piatră. Pare foarte veche, căci inscrip­ţia de pe ea e cu litere chirilice, şi încă n-a reuşit nimeni s-o descifreze. Şi Maica Stareţă, şi Părintele Nicolae, cred că acesta e un semn sigur că aici a fost, cândva, ceva sfânt. Pe aici trecea, de altfel, şi drumul dacilor, căci în pădurile Mă­gurii există din străve­chime o carieră de piatră. De aici, se spune, şi-au dus dacii pia­tra cu care au ridicat, mân­dră, Sarmizegetusa Regia. Tot de aici a plecat, mai târ­ziu, şi piatra cu care romanii şi-au făcut propria capitală, la Sarmizegetusa Ulpia Tra­iana.
"Cred că aşa s-au născut satele astea din zonă", spu­ne părintele Nicolae. "Oa­menii care lucrau la cariera de piatră au rămas aici... La Măgura, bătrânii-bătrâni tră­iau din prelucrarea stân­jenilor de piatră. Până şi bi­serica din deal, despre care am vorbit, am ridicat-o din piatră. Nu ni s-a impus ni­mic când am început s-o fa­cem. Ni s-a spus doar s-o gândim în arhitectura locu­lui. Ce alt model să fi luat mai potrivit decât minunea de biserică din Streisân­georgiu?", se întreabă părintele. "Cel mai bătrân om din sat, din Măgura, mi-a spus că, de când se ştie el pe lume, crucea aceea de piatră a fost aici, în vârful dealului. Nu am mişcat-o din loc. Chiar peretele altarului, de fapt întreaga construcţie a bisericii, a început imediat lângă cruce. Cum e şi firesc...".
Îndrăznesc să-l întreb pe părintele dacă, de când visul său a început să prindă viaţă, i-au stat în cale piedici sau ispite. "Nu!", îmi răspunde. "Şi când au fost, s-au risipit ca un fum. Aşa le-a rânduit Dumne­zeu pe toate! Au fost şi momente în care îi ziceam Sf. Ierarh Nicolae: «Nu mai pot! Nu mai ştiu ce să fac!». Şi el îmi trimitea imediat ajutor.Când rămăsesem fără bani şi ne trebuiau ca să cumpărăm lemnul, m-am trezit cu un domn acasă: «Uite, părinte, bani pentru biserică!». De tot ce a fost nevoie, Sf. Ierarh Nicolae s-a îngrijit. Ne trimitea de fiecare dată pe cât trebuia şi când. Nu eram presat de nimic, au venit toate la vreme. Sf. Ierarh Nicolae ne mai lăsa să ne ostenim şi noi, fireşte, dar apoi se rezolvau toate!".
Povestea schitului e scurtă şi simplă. E mică. La fel ca şi bisericuţa din deal. Povestea unui loc în care a fost răsădită credinţa. Făcută dinadins să te apleci când intri în ea. Să păşeşti înăuntru doar cu tine şi cu sufletul tău. Să intri în ea uitând de toate ale lumii, în afară de un singur lucru: că undeva, aproape, este în­tot­deauna o Cruce, pe care viaţa ta se poate sprijini.

Foto: Ioan Dărăbanţ, Nicu Jianu (1)