Pârâul nălucilor

Femeia în alb

O femeie "atâta de frumoasă...", mare, înveşmân­tată doar în alb. Nefiresc de înaltă, hălăduind pe că­rare, de-a lungul pârâului Drancanilor. Asta au văzut toţi. "O femeie în cămeşoi alb, ca de-ale noas­tre, cu mânecile largi şi lungi, apărută într-un ochi de pă­dure. Avea păru' lung, frumos, până aproape de genunchi, doar trei năs­turaşi sus, la cămeşă. Şi chipul tot alb, cu pieliţa ca hârtia. Nişte ochi um­briţi, aşa trişti, da' lu­ci­tori, ca-ntr-o dra­goste îndurerată. De parcă te chema!... Şi atuncea, ma­ma s-o oprit pe po­te­că. O dat să-i deie bună ziua, cuminte, cum era lu­mea mai demult obiş­nuită. N-o apucat. Nu­ma' o deschis gura şi-atunci Femeia s-o înturnat şi tăt spatele ei era o cioa­tă găunoasă de brad, cu crăci încâlcite şi găuri, o buturugă bătrână într-o pădure. Mama o dat pe la ochi cu mâinile, ului­tă. Doar era ziua-n a­mia­ză, o văzuse cu trei secunde-nainte!... Fe­meia asta în alb i-o bân­tuit anii pân-o murit, şi nopţile-n vise. Mereu ne-o povestit despre dân­sa. Femeia Albă de pe Drancani... O mai vă­zut-o şi alţii, la fel de clar. Zice că n-o pot ve­dea decât acei cu suflet curat. Numai cei care merg prin pădure în linişte, fără intenţii. Doar dânşii-i pot vedea pe «ceştilalţi», «nefireştii» ce vin din lumea de dincolo. Mama o trăit de mică în pădure, cu vitele, cu sălbăticiunile, n-o făcut şcoală, n-o atins-o răutăţile lumii. Domnica. Domnica o chema..."

Gheorghe din apă

Agafia cea blondă cu chip aspru şi îngândurat, răscolit de vânt, stă înaintea casei sale mari, de la marginea pădurii, dindărătul căreia începe tărâmul poveştilor. O căsoaie albă, cu brâuri roşcate, ţără­neşti, în care au trăit toţi cei din neamul Ursaca. Prin spatele grajdurilor sale, un drum prăfos, pe un dâmb abrupt, urcă spre întunecimea de cetini. O poartă de bârne lungi, sprijinite de un brad, pe care e vopsită o cruce roşie. Doar pe vreo doi kilometri şerpuieşte pârâul magic şi tenebros al Drancaniului. Acolo s-au petrecut toate nălucirile. Pe apă. Pe apă abruptă şi curgătoare, la jgheaburi şi ochiuri sau la căderi de cascade, unde adesea li s-au arătat oamenilor chipuri din alte vieţi netrăite în rând cu lumea.
"Mulţi zic c-o văzut pe apă un chip, ca un abure transparent, uneori cu contur, uneori fără. Apa asta are amintire, ca şi oamenii. Şi eu ţin minte cum, la miezu' nopţii de Sfântu'Andrei, luam fetele apă neîn­cepută din pârâu, într-un ciubăr de lemn, şi ne uitam 'năuntru ca să ne vedem ursitu'. La multe, chiar ni s-o potrivit. Aşa l-am văzut şi eu, în apă, pe bărbatu-meu Gheorghe - în apă, clar, chipu' lui exact, când s-o liniştit unda..."
Şuviţe lungi de păr cenuşiu-blonziu, ca fuioarele de nisip, se risipesc pe chipul cioplit în trăsături adânci al femeii. Chip straniu pentru aceste ţinuturi, ca de fermier norvegian, la fel ca şi cămaşa largă, bărbătească, în carouri, şi şapca pe care le poartă me­reu la muncă. S-a făcut anul de când a murit acel soţ al ei, Gheorghe, şi ea a rămas stăpână peste toa­te... Om curat şi sincer a fost, cu credinţă mare, con­vins că toată natura e con­dusă de puterile unui Dumnezeu uriaş, după rânduieli armonioase, până-n ultimul fir al ier­bii. Un om curat, dar ca­re "nu s-a arătat" nicio­dată înaintea oamenilor cu credinţa lui şi rugă­ciunile pe care le-a avut în inimă, în fiecare clipă a vieţii. Şi Gheorghe a văzut Femeia în alb. Când era tânăr, venind dinspre apă spre-o coa­mă de deasupra pârâului Drancanilor, arătând în­tocmai ca-n relatările de odinioară ale mamei.
"Era cu tată-său, cu trăsura cu boi, cu lemne, şi mergeau pe cărare. Tatăl în faţă, ţinând boii, el în spatele lui. Erau până aproape să iasă aicea, în plai. Şi atunci, dinainte, i-o apărut Fe­meia, frumoasă, în că­meşoiu' alb, mare, şi se uita la dânsul aşa, cu drag, zicea că parcă-i cerea ajutoru'. O vă­zut-o clar, pe ziuă, cu păru' lung până la genunchi şi faţa aceea albă, cum venea spre dânşii şi se uita la el, numa' la el, de parcă îl chema. Şi când el o vrut să zică ceva, Femeia numa' s-o înturnat şi-o dispărut sub ochii lui, instantaneu. Atunci Gheor­ghiţă i-o zis lui tată-său: «Tată, ai văzut şi dumneata femeia asta care-o vinit acuma în faţa noas­tră?...» Da'tată-său o zis: «N-am văzut-o».. Şi lui Gheorghiţă i-o rămas întipă­rită în ochi şi-n vise femeia asta până ce-o murit. O fost un om curat, care-o trăit sim­plu, numa' lângă mine şi co­pii, aici, sub umbra pădurii. Toată viaţa, el n-o ştiut ce-i minciuna. Era «văzut», oa­me­nii-l respectau pentru cinste. C-o săptămână-nainte să-nchi­dă ochii, să i s-oprească ini­ma, mi-a spus că l-o chemat o mătuşă care i-o fost tare dra­gă, de pe lumea ailaltă. Stă­tea-n picioare aici, în pragu' uşii şi mi-o zis: «Fiţo, nu du­rează săptămâna şi mă duc. Mă cheamă mătuşa Pupa. Să nu mă plângi, mă duc dincolo, la ai mei»".

Fiţa din neamul urşilor

"Fiţa" i-au spus mereu oamenii de aici, din Ar­gestru Dornelor. Aşa o alintă şi azi, preţuind-o toto­dată pentru tenacitatea ei, de femeie aprigă, ce-a ştiut mereu să-şi păstreze rangul şi rânduiala bătrânească, de la începutul timpurilor. Fiţa Ursaca, "neam de urs", căci cu urşii a trăit încă de foarte tânără, cunos­cându-le bala şi firea şi drumurile secrete, fără să se teamă de dânşii. Ursaca, nume luat şi de la cel al apei din apropiere - pârâul Ursului - ce curge paralel cu cel al Drancanilor. Femeia asta e acum bogată. Are zeci şi zeci de hectare de păduri, munţi întregi împre­jur, moşteniţi din neamurile comune ale ei şi soţului Gheorghe. Are vite, ogrăzi, cai, fâneţe, oi, porci, trac­tor, casa asta cu belşug de încăperi. Cu toate astea, deşi ar putea duce azi o binemeritată viaţă-n confort şi odihnă, la cei 63 de ani ai săi, Agafia continuă să muncească singură, cât trei bărbaţi, la animale şi muncile cele mai grele ale pământului. Nu se uită la televizor, nu stă la cafele cu vecinele. Din zori până-n asfinţit e afară, la lucru, pe pământul său. Văduvă blondă, sub soare şi vânt... De copilă a trăit pe vârfuri de munţi, prin păduri, mergând pe jos 30 de kilo­me­tri, tocmai până sub coasta Giumalăului, acolo unde îşi aveau ei sălaşele şi animalele şi fânul. Locul acela sihăstrit de sub stele, numit Poiana Pântenilor, i-a fost mereu ca a doua casă. Şi-aceiaşi 30 de kilometri îi face şi acum, mai ales în lunile de vară, singură prin codri, la fel cum a mers toată viaţa, cu cele două fete ale ei în spinare, apoi cu nepoţica de numai un an, Veronica, îmbăind-o în fiecare dimineaţă la ora şase, dezbrăcată, în apa rece ca gheaţa a pârâului, ca s-o călească şi s-o ferească de toate bolile.
"De mică am fost numa' prin pădure, prin pustie­tate", îşi aminteşte Agafia, arătându-mi direcţia Giu­malăului, undeva tot în spatele casei, dincolo de ori­zontul cu brazi pâcloşi, spre lumea copilăriei sale. "Aveam vreo opt-nouă ani şi umblam cu mama, cu vacile, prin codru. Şi-şi lua mama o bucată de mămă­ligă cu slănină fiartă şi-o băga într-un ştergar curat şi-o punea aicişa, în cămeşă, la piept, şi urcam pe pârâu' Drancanilor, către sălaşele noastre. Atâta era de frumos!... Trăirile acelea, când eşti în singurăta­tea brazilor... N-ai cum să le explici. Când te vezi dea­supra, pe munte, şi lumea e parcă la picioarele tale... Când mergi prin pădure, cu calul şi căruţa, şi parcă trăieşti cu copacii, vorbeşti cu ei, şi mirosu' acela de răşină currratăăă!, de iarnă proaspătă, când ieşeam pe plai într-o linişte deplină, într-un ger alb, nesfârşit... Pe ici-colo, mai videai doar o urmă de cocoş, de iepure, de vulpe, o urmă de urs... Urşi dopuroşi, plini de spini, tălălăind cu puii, înfometaţi, în depărtare... Mersul lor în pas lateral, pe povârniş, aşa ca-n dansul cailor... Parcă te-nţelegeai cu ei, parcă te-ngăduiai, era loc pentru toţi pe pământ. Şi mama, care-mi arăta pe cer stelele, să ştim încotro s-o luăm, Luceafărul, Găinuşa, Carul Mic, constela­ţia Andromeda, Peştii, Taurul... Intram noaptea prin păduri şi ne uitam după vârfurile copacilor, să ur­măm steaua pe cărare, să n-o pierdem din ochi, stân­ga-dreapta, şi aşa ne orientam, cu ochii la cer. Surata noastră mereu, Steaua Polară... Şi, când era vară, ajungeam acolo sus, după deal, şi mă puneam eu în poşoru de fân, era pe la zece seara şi oamenii încă mai aveau de clădit căpiţe înalte. Săteam aşa, pe poşor, şi mă uitam la ceru' înstelat şi număram parcă stelele. Un cer uriaş, albastru-negriu, parcă fără fund!... Atâta de frumos, nu vă daţi seama câtă mă­rire şi frumuseţe... Pluteai aşa, parcă, prin ceru' fără fund, departe! Acuma, ceru' parcă nu mai este. Nu mai îi tot aşa. Or poate îl vedeam eu altfel atunci, prin ochii copilăriei?... Nu cred. Îi altfel. Şi pământu' îi altfel. Şi apele-s altfel. Şi mâncarea îi altfel. Ţin minte, când ne opream cu mama în adâncu' pădurii şi ea punea pe o piatră bucata 'ceea de mămăligă şi cea de slănină şi tăia felii şi mâncam amândouă. Doamne, atâta era de bună, avea aşa... un gust! Pe urmă luam răşină de pe mesteacăn, aia care nu se prin­de, cleioasă, de mână sau limbă, şi mestecam până mi umfla aicea, la fălci. Astea erau bunătăţile noastre. Mama stătea pe o buturugă să se odihneas­că, la amiază, şi-n timpu' ăsta, eu mă jucam prin pârâu cu ţanduri, cu surcele, cu pietre, căutam în apă câte forme de pietre, de mâluri, de flori care mai de care, şi-mi apărau toate pe luciu'apei, aşa, ca nişte tablouri... Pe urmă mergeam pe dealuri şi căutam plante de leac, flori, rădăcini... Toate florile le ştiam pe nume, toate semnele, aşa era atunci. Oamenii ştiau să se uite în apă, în cer, în pământ. Ştiau să se uite şi să vadă."

Duhul apei

Agafia Ursaca e cunoscută în Dorna pentru harul ei de a culege plante de leac. Şi azi le mai aduce unor vecini nişte ierburi "anumite", din locuri îndepărtate, unele din ele foarte rare, greu de găsit, căci puţini le ştiu firea şi reuşesc să le observe. Toate buruienile de pe faţa pământului le cunoaşte Fiţa. Poate să-mi vor­bească ore la rând despre upăr, barba-ursului, trifoiul-mare, plămânărică, fiecare cu reţeta şi folosul ei, întocmai cum le-a păstrat din bătrâni. Ştie atât de bine munţii... Ştie po­veştile şi vârsta pămân­turilor. Chiar şi ruinele oamenilor vechi le ştie unde-s ascunse, acope­rite azi de păduri şi de ierburi sălbatice. "Bă­trâ­nii ştiau «să va­dă»", repetă mereu vorba as­ta. "Ştiau, da' au plecat cu tainele acestor pă­mânturi..." Şi, dincolo de toate, o întrebare plu­teşte peste noi, bă­nui­tă de multă vreme: de ce toate aceste fan­tome au fost văzute mai cu seamă pe pârâul Drancanilor, mai mult decât în alte locuri? Nu­mai pe aceşti doi kilometri de stânci şi cetini încâlcite, prin care coboară abrupt un şuvoi îngust de apă în­spumată, adesea atât de ascuns de ramuri, încât îi pierzi firul. Acolo s-a văzut Femeia în alb, acolo li s-au năzărit multora şi alte arătări stranii. Ginerele Aga­fiei, Mihai Lucuţar, poate să jure că, uneori, i s-au arătat şi lui si­luete omeneşti, ca nişte aburi ieşind din luciul apei, în ochiurile liniştite, unde se ascunde păstrăvul. Prea reale ca să fie doar închi­puiri. La fel şi lui Ni­colae Iurniuc, vechea mea călău­ză prin munţii bucovineni, azi în vârstă de 68 de ani, tot în acel areal i s-a întâmplat să vadă "anumite lu­cruri" nepămân­tene. De pildă, două chipuri ca de diavoliţe frumoase, în apa unui ciubăr vechi, de lemn, înţepenit sub o cascadă din stâncă. Două "desene" care au persistat clare, în şuvoiul de apă, nemişcate, cam 100 de se­cunde, lăsându-i timp să le fo­to­gra­fieze. Sau, altă dată, un disc ca un "hublou de lu­mi­nă", cu chipul unui în­ger, având tră­sături de femeie, care i-a apă­rut înapoia lui, într-una din dru­meţiile sale pe malul aces­tei ape.
"Am simţit ca un fel de căl­dură, o fierbinţeală în ceafă, în timp ce mergeam pe pârâul ăsta. Şi, când m-am întors, cam la 20 de metri în dreptul capului meu, plutea în aer a­cest hublou luminos, cu fe­meia-înger. L-am văzut foarte clar, peste un minut, căci în spatele lui era o fundătură cu ramuri verzi de brad. Ceva foarte straniu, ca din altă lu­me. O vară întreagă m-a ur­mă­rit imaginea lui, parcă îi sim­ţeam mereu prezenţa în spa­tele meu. O femeie cu chi­pul ro­tund. Şi din ochiul ei stâng curgea o la­crimă..."
Stau cu Agafia şi cu acest Nicolae Iurniuc înaintea porţii de bârne lungi, la intrarea în pădure. E încă vremea ciuper­cilor, şi cei doi vorbesc ca nişte cunoscă­tori despre culegătorii de hribi ce împân­zesc acum codrii Bucovinei, despre felul straniu în care "se ascund" mânătărcile, ca prin farmec, din calea celor ce vin să le scoată hulpavi, şi fără minte, având în cap doar pofta de comercializare. Agafia îl ascultă tăcută pe huţulul ăsta sihastru, mereu călător prin munţi, ce ştie poveşti la fel de multe ca dânsa. Şi, deodată, tre­zindu-se parcă din nişte gânduri foarte adânci, îmi zice că ea ştie totuşi de ce s-au adunat atâtea năluci doar pe pârâul Dran­canilor. Bănuieşte. "Fiindcă ceva o rămas acolo, în pădure. Ceva, un duh necurat..."
Cândva au trăit două descântătoare aici, pe acest pârâu întunecos din marginea satului Argestru. Două "boscoroaie" cu puteri mari, ale căror ruine de case încă mai sunt ascunse în desişurile de pe malul apei. Femeile au murit demult, faima lor însă a rămas. Una a fost Grăboaie, o babă straşnică, ce ştia să ia mana vite­lor doar prin rostirea unui singur des­cântec. Mama Domni­ca a vă­zut-o, toţi îi ştiau pute­rile. Se temeau ta­re, nici c-o vorbă s-o su­pere.
"Femeia asta n-avea nicio vacă, niciun ani­mal pe lângă casă. Nici nu ieşea din ograda ei, cu anii. Nu se-ntâlnea cu lumea, n-o văzut-o niminea muncind. Da' avea în curte o capră de lemn, pe care-o mul­gea, ca pe vită. Mulgea lemnu' şi ieşea lapte. Era gras butucu' ăla bătrân, de laptele muls, cum îi ceara pe lumâ­nare. Ea stătea pe laiţă şi sub ea avea mereu cofe pline cu lapte. Ni­mic nu făcea. Numa'ce te pomeneai că vaca ta dă lapte slab, sau nu mai dă deloc şi tăt laptele îl «muta» ea, în ograda ei. Cum făcea? Zicea un descântec. As­tea-s cuvinte tari, moş­tenite în secret. Oameni suciţi, ce tră­iesc sin­guri, nici copii n-au. Eu am mai prins casa ei, când eram fată tânără. O ţin minte, era deja dărăpănată, părăsită, o casă-n patru table, c-un gang aşa, roată. I-acolo, în pădure, nici temelia n-o mai rămas din ea. Ş'apăi, când treceam noi, fetele, pe malu' apei, pe cărare, întorceam capu' dacă treceam prin dreptu' ei. Nici nu ne uitam, ne temeam, făceam cruce. Aşa, ca o casă blestemată... Ceva sigur o rămas acolo. Un duh, o amintire. Nu se poate să nu fi rămas ceva..."

Duhuri de dincolo

O văgăună umbroasă. Un defileu prin care între­ză­reşti o cădere de apă. "Parcă te strânge-n spate", îmi zice Nicolae Iurniuc, urcând printr-o linişte ca de mormânt, printre arbori uscaţi, cenuşii, doborâţi de vânt, croindu-ne drum ca să ajungem la cascade. În vineţiul pădurii mai locuia o descântătoare. Până nu demult, se mai putea vedea o rămăşiţă din zidul graj­dului, departe, tocmai spre izvoarele pârâului magic. Pe "boscoroaie" o chema Floare. Casa ei era şi mai bi­zară, zidită în formă de... triunghi. Agafia i-a văzut ruina doar când era copilă, şi-o aminteşte ca printr-un vis. Nu ne-a putut spune precis unde e. O casă ascuţi­tă, chiar sub vârful muntelui. Tot mama Domnica i-a zis despre această femeie. A trăit şi mai demult decât cealaltă, sus, la izvoarele apei, singură cu un băiat, pe care l-a crescut în pustietăţi. Băiatul a murit în con­­diţii stranii, la vârsta de nici douăzeci de ani. A fost ucis sau a dispărut, nu-şi mai aminteşte... Cert este că după moartea acestui fecior, mama şi-a folosit puterile pentru cele mai tari descântece cu putinţă. Vrăji de întors spiritele morţilor din lumea cealaltă. Halucina minţile oamenilor, făcându-i să se rătăceas­că prin codru, să li se năzare fiinţe din alte timpuri şi amintiri. Se răzbuna pe oricine cuteza să-i încalce singurătatea şi doliul.
"N-o mai coborât niciodată de acolo, din munte. Nu li s-o găsit mormintele nici azi. Parcă i-o înghiţit pădurea şi pe ea, şi pe băiatu'ei". Atât ştie Agafia, povestaşa cea blondă şi robustă ca un bărbat, con­vin­să, însă, că ceva trebuie să fi rămas. "După aşa oa­meni puternici, «nefireşti», mereu rămâne ceva", zice iarăşi, înainte de despărţire, grăbită să se întoarcă la grajdurile sale, căci şapte vite are de muls azi, până se înserează.
"Rămâne un duh, o poveste. Rămâne în pământ, în locu' ăla unde s-o întâmplat. Nu se poate să nu ră­mâie. Da' nu pot videa asta decât numa' oamenii care-s curaţi. Nu cel care voieşte să vadă lucruri, care merge anumit cu gându' să pândească ce se întâmplă. Doar acela ce merge prin pădure liniştit, de drag pentru frumuseţe, care nu-i interesat de trea­ba 'ceea. Doar el poate să vadă, ca să poată fi trans­misă mai departe că a fost şi nu-i doar o închipuire. De-aceea, de vreo cinzeci de ani încoace, oamenii nu mai văd. Îs grăbiţi, mereu au un interes. Nu mai au vigoarea să mai vadă. Fiindcă s-o amestecat oame­nii. Fiindcă s-o tulburat apa. S-o schimbat pământu'. Odată cu războaiele, s-o mişcat bătrânii dedesubt, în morminte. Nu mai este credinţă... Habar n-am, da' nu ştiu, zău, azi lumea toată parcă s-o schimbat... ".