O femeie "atâta de frumoasă...", mare, înveșmântată doar în alb. Nefiresc de înaltă, hălăduind pe cărare, de-a lungul pârâului Drancanilor. Asta au văzut toți. "O femeie în cămeșoi alb, ca de-ale noastre, cu mânecile largi și lungi, apărută într-un ochi de pădure. Avea păru' lung, frumos, până aproape de genunchi, doar trei năsturași sus, la cămeșă. Și chipul tot alb, cu pielița ca hârtia. Niște ochi umbriți, așa triști, da' lucitori, ca-ntr-o dragoste îndurerată. De parcă te chema!... Și atuncea, mama s-o oprit pe potecă. O dat să-i deie bună ziua, cuminte, cum era lumea mai demult obișnuită. N-o apucat. Numa' o deschis gura și-atunci Femeia s-o înturnat și tăt spatele ei era o cioată găunoasă de brad, cu crăci încâlcite și găuri, o buturugă bătrână într-o pădure. Mama o dat pe la ochi cu mâinile, uluită. Doar era ziua-n amiază, o văzuse cu trei secunde-nainte!... Femeia asta în alb i-o bântuit anii pân-o murit, și nopțile-n vise. Mereu ne-o povestit despre dânsa. Femeia Albă de pe Drancani... O mai văzut-o și alții, la fel de clar. Zice că n-o pot vedea decât acei cu suflet curat. Numai cei care merg prin pădure în liniște, fără intenții. Doar dânșii-i pot vedea pe «ceștilalți», «nefireștii» ce vin din lumea de dincolo. Mama o trăit de mică în pădure, cu vitele, cu sălbăticiunile, n-o făcut școală, n-o atins-o răutățile lumii. Domnica. Domnica o chema..."
Gheorghe din apă
Agafia cea blondă cu chip aspru și îngândurat, răscolit de vânt, stă înaintea casei sale mari, de la marginea pădurii, dindărătul căreia începe tărâmul poveștilor. O căsoaie albă, cu brâuri roșcate, țărănești, în care au trăit toți cei din neamul Ursaca. Prin spatele grajdurilor sale, un drum prăfos, pe un dâmb abrupt, urcă spre întunecimea de cetini. O poartă de bârne lungi, sprijinite de un brad, pe care e vopsită o cruce roșie. Doar pe vreo doi kilometri șerpuiește pârâul magic și tenebros al Drancaniului. Acolo s-au petrecut toate nălucirile. Pe apă. Pe apă abruptă și curgătoare, la jgheaburi și ochiuri sau la căderi de cascade, unde adesea li s-au arătat oamenilor chipuri din alte vieți netrăite în rând cu lumea.
"Mulți zic c-o văzut pe apă un chip, ca un abure transparent, uneori cu contur, uneori fără. Apa asta are amintire, ca și oamenii. Și eu țin minte cum, la miezu' nopții de Sfântu'Andrei, luam fetele apă neîncepută din pârâu, într-un ciubăr de lemn, și ne uitam 'năuntru ca să ne vedem ursitu'. La multe, chiar ni s-o potrivit. Așa l-am văzut și eu, în apă, pe bărbatu-meu Gheorghe - în apă, clar, chipu' lui exact, când s-o liniștit unda..."
Șuvițe lungi de păr cenușiu-blonziu, ca fuioarele de nisip, se risipesc pe chipul cioplit în trăsături adânci al femeii. Chip straniu pentru aceste ținuturi, ca de fermier norvegian, la fel ca și cămașa largă, bărbătească, în carouri, și șapca pe care le poartă mereu la muncă. S-a făcut anul de când a murit acel soț al ei, Gheorghe, și ea a rămas stăpână peste toate... Om curat și sincer a fost, cu credință mare, convins că toată natura e condusă de puterile unui Dumnezeu uriaș, după rânduieli armonioase, până-n ultimul fir al ierbii. Un om curat, dar care "nu s-a arătat" niciodată înaintea oamenilor cu credința lui și rugăciunile pe care le-a avut în inimă, în fiecare clipă a vieții. Și Gheorghe a văzut Femeia în alb. Când era tânăr, venind dinspre apă spre-o coamă de deasupra pârâului Drancanilor, arătând întocmai ca-n relatările de odinioară ale mamei.
"Era cu tată-său, cu trăsura cu boi, cu lemne, și mergeau pe cărare. Tatăl în față, ținând boii, el în spatele lui. Erau până aproape să iasă aicea, în plai. Și atunci, dinainte, i-o apărut Femeia, frumoasă, în cămeșoiu' alb, mare, și se uita la dânsul așa, cu drag, zicea că parcă-i cerea ajutoru'. O văzut-o clar, pe ziuă, cu păru' lung până la genunchi și fața aceea albă, cum venea spre dânșii și se uita la el, numa' la el, de parcă îl chema. Și când el o vrut să zică ceva, Femeia numa' s-o înturnat și-o dispărut sub ochii lui, instantaneu. Atunci Gheorghiță i-o zis lui tată-său: «Tată, ai văzut și dumneata femeia asta care-o vinit acuma în fața noastră?...» Da'tată-său o zis: «N-am văzut-o».. Și lui Gheorghiță i-o rămas întipărită în ochi și-n vise femeia asta până ce-o murit. O fost un om curat, care-o trăit simplu, numa' lângă mine și copii, aici, sub umbra pădurii. Toată viața, el n-o știut ce-i minciuna. Era «văzut», oamenii-l respectau pentru cinste. C-o săptămână-nainte să-nchidă ochii, să i s-oprească inima, mi-a spus că l-o chemat o mătușă care i-o fost tare dragă, de pe lumea ailaltă. Stătea-n picioare aici, în pragu' ușii și mi-o zis: «Fițo, nu durează săptămâna și mă duc. Mă cheamă mătușa Pupa. Să nu mă plângi, mă duc dincolo, la ai mei»".
Fița din neamul urșilor
"Fița" i-au spus mereu oamenii de aici, din Argestru Dornelor. Așa o alintă și azi, prețuind-o totodată pentru tenacitatea ei, de femeie aprigă, ce-a știut mereu să-și păstreze rangul și rânduiala bătrânească, de la începutul timpurilor. Fița Ursaca, "neam de urs", căci cu urșii a trăit încă de foarte tânără, cunoscându-le bala și firea și drumurile secrete, fără să se teamă de dânșii. Ursaca, nume luat și de la cel al apei din apropiere - pârâul Ursului - ce curge paralel cu cel al Drancanilor. Femeia asta e acum bogată. Are zeci și zeci de hectare de păduri, munți întregi împrejur, moșteniți din neamurile comune ale ei și soțului Gheorghe. Are vite, ogrăzi, cai, fânețe, oi, porci, tractor, casa asta cu belșug de încăperi. Cu toate astea, deși ar putea duce azi o binemeritată viață-n confort și odihnă, la cei 63 de ani ai săi, Agafia continuă să muncească singură, cât trei bărbați, la animale și muncile cele mai grele ale pământului. Nu se uită la televizor, nu stă la cafele cu vecinele. Din zori până-n asfințit e afară, la lucru, pe pământul său. Văduvă blondă, sub soare și vânt... De copilă a trăit pe vârfuri de munți, prin păduri, mergând pe jos 30 de kilometri, tocmai până sub coasta Giumalăului, acolo unde își aveau ei sălașele și animalele și fânul. Locul acela sihăstrit de sub stele, numit Poiana Pântenilor, i-a fost mereu ca a doua casă. Și-aceiași 30 de kilometri îi face și acum, mai ales în lunile de vară, singură prin codri, la fel cum a mers toată viața, cu cele două fete ale ei în spinare, apoi cu nepoțica de numai un an, Veronica, îmbăind-o în fiecare dimineață la ora șase, dezbrăcată, în apa rece ca gheața a pârâului, ca s-o călească și s-o ferească de toate bolile.
"De mică am fost numa' prin pădure, prin pustietate", își amintește Agafia, arătându-mi direcția Giumalăului, undeva tot în spatele casei, dincolo de orizontul cu brazi pâcloși, spre lumea copilăriei sale. "Aveam vreo opt-nouă ani și umblam cu mama, cu vacile, prin codru. Și-și lua mama o bucată de mămăligă cu slănină fiartă și-o băga într-un ștergar curat și-o punea aicișa, în cămeșă, la piept, și urcam pe pârâu' Drancanilor, către sălașele noastre. Atâta era de frumos!... Trăirile acelea, când ești în singurătatea brazilor... N-ai cum să le explici. Când te vezi deasupra, pe munte, și lumea e parcă la picioarele tale... Când mergi prin pădure, cu calul și căruța, și parcă trăiești cu copacii, vorbești cu ei, și mirosu' acela de rășină currratăăă!, de iarnă proaspătă, când ieșeam pe plai într-o liniște deplină, într-un ger alb, nesfârșit... Pe ici-colo, mai videai doar o urmă de cocoș, de iepure, de vulpe, o urmă de urs... Urși dopuroși, plini de spini, tălălăind cu puii, înfometați, în depărtare... Mersul lor în pas lateral, pe povârniș, așa ca-n dansul cailor... Parcă te-nțelegeai cu ei, parcă te-ngăduiai, era loc pentru toți pe pământ. Și mama, care-mi arăta pe cer stelele, să știm încotro s-o luăm, Luceafărul, Găinușa, Carul Mic, constelația Andromeda, Peștii, Taurul... Intram noaptea prin păduri și ne uitam după vârfurile copacilor, să urmăm steaua pe cărare, să n-o pierdem din ochi, stânga-dreapta, și așa ne orientam, cu ochii la cer. Surata noastră mereu, Steaua Polară... Și, când era vară, ajungeam acolo sus, după deal, și mă puneam eu în poșoru de fân, era pe la zece seara și oamenii încă mai aveau de clădit căpițe înalte. Săteam așa, pe poșor, și mă uitam la ceru' înstelat și număram parcă stelele. Un cer uriaș, albastru-negriu, parcă fără fund!... Atâta de frumos, nu vă dați seama câtă mărire și frumusețe... Pluteai așa, parcă, prin ceru' fără fund, departe! Acuma, ceru' parcă nu mai este. Nu mai îi tot așa. Or poate îl vedeam eu altfel atunci, prin ochii copilăriei?... Nu cred. Îi altfel. Și pământu' îi altfel. Și apele-s altfel. Și mâncarea îi altfel. Țin minte, când ne opream cu mama în adâncu' pădurii și ea punea pe o piatră bucata 'ceea de mămăligă și cea de slănină și tăia felii și mâncam amândouă. Doamne, atâta era de bună, avea așa... un gust! Pe urmă luam rășină de pe mesteacăn, aia care nu se prinde, cleioasă, de mână sau limbă, și mestecam până mi umfla aicea, la fălci. Astea erau bunătățile noastre. Mama stătea pe o buturugă să se odihnească, la amiază, și-n timpu' ăsta, eu mă jucam prin pârâu cu țanduri, cu surcele, cu pietre, căutam în apă câte forme de pietre, de mâluri, de flori care mai de care, și-mi apărau toate pe luciu'apei, așa, ca niște tablouri... Pe urmă mergeam pe dealuri și căutam plante de leac, flori, rădăcini... Toate florile le știam pe nume, toate semnele, așa era atunci. Oamenii știau să se uite în apă, în cer, în pământ. Știau să se uite și să vadă."
Duhul apei
Agafia Ursaca e cunoscută în Dorna pentru harul ei de a culege plante de leac. Și azi le mai aduce unor vecini niște ierburi "anumite", din locuri îndepărtate, unele din ele foarte rare, greu de găsit, căci puțini le știu firea și reușesc să le observe. Toate buruienile de pe fața pământului le cunoaște Fița. Poate să-mi vorbească ore la rând despre upăr, barba-ursului, trifoiul-mare, plămânărică, fiecare cu rețeta și folosul ei, întocmai cum le-a păstrat din bătrâni. Știe atât de bine munții... Știe poveștile și vârsta pământurilor. Chiar și ruinele oamenilor vechi le știe unde-s ascunse, acoperite azi de păduri și de ierburi sălbatice. "Bătrânii știau «să vadă»", repetă mereu vorba asta. "Știau, da' au plecat cu tainele acestor pământuri..." Și, dincolo de toate, o întrebare plutește peste noi, bănuită de multă vreme: de ce toate aceste fantome au fost văzute mai cu seamă pe pârâul Drancanilor, mai mult decât în alte locuri? Numai pe acești doi kilometri de stânci și cetini încâlcite, prin care coboară abrupt un șuvoi îngust de apă înspumată, adesea atât de ascuns de ramuri, încât îi pierzi firul. Acolo s-a văzut Femeia în alb, acolo li s-au năzărit multora și alte arătări stranii. Ginerele Agafiei, Mihai Lucuțar, poate să jure că, uneori, i s-au arătat și lui siluete omenești, ca niște aburi ieșind din luciul apei, în ochiurile liniștite, unde se ascunde păstrăvul. Prea reale ca să fie doar închipuiri. La fel și lui Nicolae Iurniuc, vechea mea călăuză prin munții bucovineni, azi în vârstă de 68 de ani, tot în acel areal i s-a întâmplat să vadă "anumite lucruri" nepământene. De pildă, două chipuri ca de diavolițe frumoase, în apa unui ciubăr vechi, de lemn, înțepenit sub o cascadă din stâncă. Două "desene" care au persistat clare, în șuvoiul de apă, nemișcate, cam 100 de secunde, lăsându-i timp să le fotografieze. Sau, altă dată, un disc ca un "hublou de lumină", cu chipul unui înger, având trăsături de femeie, care i-a apărut înapoia lui, într-una din drumețiile sale pe malul acestei ape.
"Am simțit ca un fel de căldură, o fierbințeală în ceafă, în timp ce mergeam pe pârâul ăsta. Și, când m-am întors, cam la 20 de metri în dreptul capului meu, plutea în aer acest hublou luminos, cu femeia-înger. L-am văzut foarte clar, peste un minut, căci în spatele lui era o fundătură cu ramuri verzi de brad. Ceva foarte straniu, ca din altă lume. O vară întreagă m-a urmărit imaginea lui, parcă îi simțeam mereu prezența în spatele meu. O femeie cu chipul rotund. Și din ochiul ei stâng curgea o lacrimă..."
Stau cu Agafia și cu acest Nicolae Iurniuc înaintea porții de bârne lungi, la intrarea în pădure. E încă vremea ciupercilor, și cei doi vorbesc ca niște cunoscători despre culegătorii de hribi ce împânzesc acum codrii Bucovinei, despre felul straniu în care "se ascund" mânătărcile, ca prin farmec, din calea celor ce vin să le scoată hulpavi, și fără minte, având în cap doar pofta de comercializare. Agafia îl ascultă tăcută pe huțulul ăsta sihastru, mereu călător prin munți, ce știe povești la fel de multe ca dânsa. Și, deodată, trezindu-se parcă din niște gânduri foarte adânci, îmi zice că ea știe totuși de ce s-au adunat atâtea năluci doar pe pârâul Drancanilor. Bănuiește. "Fiindcă ceva o rămas acolo, în pădure. Ceva, un duh necurat..."
Cândva au trăit două descântătoare aici, pe acest pârâu întunecos din marginea satului Argestru. Două "boscoroaie" cu puteri mari, ale căror ruine de case încă mai sunt ascunse în desișurile de pe malul apei. Femeile au murit demult, faima lor însă a rămas. Una a fost Grăboaie, o babă strașnică, ce știa să ia mana vitelor doar prin rostirea unui singur descântec. Mama Domnica a văzut-o, toți îi știau puterile. Se temeau tare, nici c-o vorbă s-o supere.
"Femeia asta n-avea nicio vacă, niciun animal pe lângă casă. Nici nu ieșea din ograda ei, cu anii. Nu se-ntâlnea cu lumea, n-o văzut-o niminea muncind. Da' avea în curte o capră de lemn, pe care-o mulgea, ca pe vită. Mulgea lemnu' și ieșea lapte. Era gras butucu' ăla bătrân, de laptele muls, cum îi ceara pe lumânare. Ea stătea pe laiță și sub ea avea mereu cofe pline cu lapte. Nimic nu făcea. Numa'ce te pomeneai că vaca ta dă lapte slab, sau nu mai dă deloc și tăt laptele îl «muta» ea, în ograda ei. Cum făcea? Zicea un descântec. Astea-s cuvinte tari, moștenite în secret. Oameni suciți, ce trăiesc singuri, nici copii n-au. Eu am mai prins casa ei, când eram fată tânără. O țin minte, era deja dărăpănată, părăsită, o casă-n patru table, c-un gang așa, roată. I-acolo, în pădure, nici temelia n-o mai rămas din ea. Ș'apăi, când treceam noi, fetele, pe malu' apei, pe cărare, întorceam capu' dacă treceam prin dreptu' ei. Nici nu ne uitam, ne temeam, făceam cruce. Așa, ca o casă blestemată... Ceva sigur o rămas acolo. Un duh, o amintire. Nu se poate să nu fi rămas ceva..."
Duhuri de dincolo
O văgăună umbroasă. Un defileu prin care întrezărești o cădere de apă. "Parcă te strânge-n spate", îmi zice Nicolae Iurniuc, urcând printr-o liniște ca de mormânt, printre arbori uscați, cenușii, doborâți de vânt, croindu-ne drum ca să ajungem la cascade. În vinețiul pădurii mai locuia o descântătoare. Până nu demult, se mai putea vedea o rămășiță din zidul grajdului, departe, tocmai spre izvoarele pârâului magic. Pe "boscoroaie" o chema Floare. Casa ei era și mai bizară, zidită în formă de... triunghi. Agafia i-a văzut ruina doar când era copilă, și-o amintește ca printr-un vis. Nu ne-a putut spune precis unde e. O casă ascuțită, chiar sub vârful muntelui. Tot mama Domnica i-a zis despre această femeie. A trăit și mai demult decât cealaltă, sus, la izvoarele apei, singură cu un băiat, pe care l-a crescut în pustietăți. Băiatul a murit în condiții stranii, la vârsta de nici douăzeci de ani. A fost ucis sau a dispărut, nu-și mai amintește... Cert este că după moartea acestui fecior, mama și-a folosit puterile pentru cele mai tari descântece cu putință. Vrăji de întors spiritele morților din lumea cealaltă. Halucina mințile oamenilor, făcându-i să se rătăcească prin codru, să li se năzare ființe din alte timpuri și amintiri. Se răzbuna pe oricine cuteza să-i încalce singurătatea și doliul.
"N-o mai coborât niciodată de acolo, din munte. Nu li s-o găsit mormintele nici azi. Parcă i-o înghițit pădurea și pe ea, și pe băiatu'ei". Atât știe Agafia, povestașa cea blondă și robustă ca un bărbat, convinsă, însă, că ceva trebuie să fi rămas. "După așa oameni puternici, «nefirești», mereu rămâne ceva", zice iarăși, înainte de despărțire, grăbită să se întoarcă la grajdurile sale, căci șapte vite are de muls azi, până se înserează.
"Rămâne un duh, o poveste. Rămâne în pământ, în locu' ăla unde s-o întâmplat. Nu se poate să nu rămâie. Da' nu pot videa asta decât numa' oamenii care-s curați. Nu cel care voiește să vadă lucruri, care merge anumit cu gându' să pândească ce se întâmplă. Doar acela ce merge prin pădure liniștit, de drag pentru frumusețe, care nu-i interesat de treaba 'ceea. Doar el poate să vadă, ca să poată fi transmisă mai departe că a fost și nu-i doar o închipuire. De-aceea, de vreo cinzeci de ani încoace, oamenii nu mai văd. Îs grăbiți, mereu au un interes. Nu mai au vigoarea să mai vadă. Fiindcă s-o amestecat oamenii. Fiindcă s-o tulburat apa. S-o schimbat pământu'. Odată cu războaiele, s-o mișcat bătrânii dedesubt, în morminte. Nu mai este credință... Habar n-am, da' nu știu, zău, azi lumea toată parcă s-o schimbat... ".