Școala magilor

Andrei Cheran
- Puțini sunt cei care știu că magia albă și neagră e scrisă în cărți. Puterea solomonarilor, a șamanilor și a alchimiștilor se află închisă în biblioteci, în grimoare, ale căror file ascund secretul marilor taine ale vieții. Pline de descântece și blesteme, de incantații și rețete misterioase, aceste veritabile manuale ale magiei constituie un tezaur păgân, care coboară până în vremurile de aur ale regelui biblic, Solomon. Istoria ne spune, de altfel, că de pe timpul celor mai vechi civilizații terestre, magii și preoții și-au consemnat cunoștințele ezoterice în scris. Transmise din mână în mână, din generație în generație, aceste scrieri reprezintă esența experienței spirituale a umanității de dinainte de creștinism -

În perioada antichității, se considera că ma­nua­lele de magie conți­neau o mare înțelepciune, care tre­buia să rămână apa­najul elitelor preoțești. Odată cu creștinismul, scrierile ezoterice au intrat în opoziție cu Biblia, dobândind o reputație malefică, la fel cu cei care le practicau. În Europa, apogeul interzicerii lor a avut loc în Evul Mediu și apoi în Renaștere. Intransigenți și zeloși, prelații occidentali încurajau arderea cărților de magie împreună cu cei care le consultau, uitând că per­so­najele din prim-planul Ve­chiului Testament, începând cu regele Solomon, fuseseră figuri eminente ale prac­ti­cilor "vrăjitorești". Dar, în ciu­da amenințărilor și a perse­cu­țiilor, grimoarele vechi s-au păs­trat de-a lungul seco­lelor, bine dosite, în compar­ti­mentele secrete ale biblio­tecilor.
În mod paradoxal, numeroși membri ai clerului păs­­trau ei înșiși, în mod clandestin, cărți de magie. Se pare, de altfel, că foarte mulți dintre magii medievali au fost clerici. Iar dacă unii papi au promulgat edicte împotriva vrăjitoriei, alții, precum Urban al VIII-lea, au dat dovadă de indul­gen­ță, ba chiar și de o anumită curiozitate vizavi de ocultism. Atracția pentru magia neagră, dezvăluită de aceste cărți interzise, era așa de puternică, încât foarte mulți oameni civilizați au ajuns până acolo încât și-au pus viața în pericol, refuzând să recunoască faptul că îndelet­ni­cirile lor oculte erau malefice.
Replicile erau pe măsură. Distrugerea unei cărți lua de multe ori aspectul unui exorcism, a unei exe­cu­ții capi­tale, ca și cum paginile ar fi ascuns vreun de­mon. Ce-i drept, scrierile medievale vorbesc despre cărți care au înne­grit cerul sau au scos strigăte as­cu­țite, atunci când au fost aruncate pe rug.

Invocarea spiritelor

Așa cum noi acceptăm în prezent faptul că suntem legați de pământ prin forțele gravitației, strămoșii noștri credeau că aerul care îi înconjura era populat de spiri­te invizibile. Grimoarele medievale descriu ri­tualurile com­plexe prin care aceste spirite puteau fi invocate și făcute vizibile, pentru a fi obligate apoi să execute do­rin­țele in­vo­catorului. Opoziția sistematică a catoli­cis­mului e cu atât mai de înțeles, cu cât se știe că cele mai negre dintre manualele de magie pro­pu­neau instrucțiuni detaliate pentru purificările rituale. Ele recomandau practican­tu­lui să folosească nume de sfinți și simboluri religioase pen­tru a se proteja și a stă­pâni entitățile pe care le in­voca. Or, Biserica a afir­mat totdeauna că toate spiritele invocate de vrăji­tori sunt doar demoni, iar în­cer­carea de a-i stăpâni prin intermediul numelor sacre este o blas­femie cumplită. Replica magicienilor, a alchimiștilor și a descân­tă­torilor, că îndeletnicirile lor nu au legătură cu diavolul, ci cu credința, și că ezoterismul este o cer­cetare a pu­te­rilor lăuntrice ale omului, n-a fost luată în seamă și încăpățânații au murit arși pe rug, în brațe cu gri­moa­rele lor.
În prezent, cea mai cunoscută dintre cărțile de magie este, cu siguranță, "Necronomiconul". Subin­ti­tulată "Car­tea Numelor Moarte", ea are reputația de a fi unul din­tre cele mai "periculoase" grimoare, da­to­rită faptului că cei care îi citesc revelațiile înne­bunesc. Un zvon între­ți­nut în mod savant îi atri­buie paternitatea acestei scrieri "arabului de­ment" Abdul al Hazred, care a murit, con­form le­gendei, la Damasc, în anul 728, sfâșiat de niște draci invizibili. Opera lui demonică i-a su­pra­viețuit, sub forma unor traduceri rare.

Un potențial sinistru

În secolul 20, primul care a pus în circulație "Ne­cronomiconul", pe care l-a inclus într-o lu­crare fantastică, a fost scriitorul american H.P. Lovecraft. Doi alți ame­ricani, Daniel Harms și John Wisdom Gonce, au dise­cat din abundență documentele ezoterice în cartea lor "The Ne­cronomicon Files", prezentând și analizând di­fe­ri­tele versiuni disponibile în întreaga lume. După opinia lor, "Necronomiconul" este un veritabil text ocult, și nu o mistificare sau o simplă curiozitate literară. Ba și mai mult, autorii declară că au simțit unele efecte stranii în urma citirii unor rețete magice: "Era ca și cum o anumită parte din sufletul meu și din corpul meu murise. Mă te­meam că anumite părți ne­gative ale ființei mele, care începeau să se acomodeze cu vibrațiile simțite în urma lecturii, vor deveni așa de puternice, încât vor pune stă­pânire pe mine". Un alt efect apărut în urma lecturii a luat forma unui coș­mar repetat, în timpul căruia ceva enorm și puternic se lovea de ușile casei.
Dacă unii pun la îndoială faptul că textul, pe care îl con­sideră drept o simplă închipuire, ar putea avea in­fluență asupra sufletelor sensibile, ocultiștii afirmă că for­mulele din "Necronomicon" funcționează, chiar dacă dife­ritele traduceri sub care circulă în lume s-au abătut (ca și în cazul "Bibliei") de la original.

Grimoarele

În Evul Mediu, deținerea unui grimoar "eretic" con­sti­tuia un delict pedepsit cu moartea. În zilele noas­­tre, mulți specialiști văd în cărțile de magie lu­crări imagi­na­tive, care, da­că sunt citite cu mare aten­ție, pot avea un im­pact profund asupra cititorului. În esență, la baza căr­ților de magie se află funda­men­tele culturale ale astro­lo­giei arabe, ale misticismului evreu, ale învățămintelor bi­blice vulgarizate, ale des­cântecelor clasice, precum și alte câteva surse ale tra­diției populare. Lectura lor per­mi­te înfăptuirea unor rituri și a unor invocații elaborate care pot fi utilizate în scopuri specifice.
În "100 de rețete de magie prac­tică", francezul Jacques Coutela explică, de exemplu, cum putem să con­­fec­ționăm o lumânare pentru alungarea bles­te­mului, să realizăm un pentaclu, să îndulcim cafeaua și ceaiul fără zahăr, să facem tutunul să fie mai slab. Utilizarea pira­mi­delor, a rebusurilor magice sau a apelor magnetizate se supune unor reguli precise, care pot face din dvs. un stăpân al dragostei sau... al dis­cor­diei.

Spiritul regelui Solomon

Nu există o contradicție mai pu­ternică decât cea din­tre învă­țătura biblică și cărțile de magie. Faptele apos­to­lilor subliniază cu o satisfacție evidentă faptul că cei care se convertesc la creș­ti­nism trebuie să ardă textele de magie cu care vin în con­tact, iar Le­viticul preconizează ca adep­ții vrăjitoriei să fie executați. Pe de altă parte, unul din­tre personajele cele mai semnificative ale Ve­chiu­lui Tes­tament, Solomon, regele evreu, ce­le­bru pentru înțelepciunea sa, practica vrăjitoria. Cât despre cel mai impor­tant grimoar dintre toate, "Cheile regelui Solomon", el este și unul dintre cele mai vechi. După părerea multor cercetători, el constituie baza multor texte magice ulterioare, care recunosc, de altfel, că au folosit "întreaga înțelepciune a suveranului biblic".

Rețetele iadului

Rețetele magice descrise în grimoare sunt lungi și com­plexe. La fel ca în arta bucă­tăriei, cu toate că există nu­meroase in­gre­di­ente, unele se re­pe­tă. Cărțile po­menesc, de exemplu, nume de de­moni, împreună cu des­crierea lor, și rolul pe care îl joacă: obți­ne­rea dragostei unei femei, gă­­­­si­rea unei comori pier­­­dute etc. Căr­țile îi sfătuiesc pe vrăjitori să fie foarte grijulii când in­vocă un de­mon. Prepararea ne­­cesară acestei ceremonii poate dura mai multe săp­tămâni, ba chiar luni de zile, și este necesară însușirea perfectă a ritualului, orice "bâlbă" putând fi fatală pen­tru practicant.

Crowley și cosmosul

Dacă e să îi dăm crezare ce­lebrului satanist al secolului XX, Aleister Crowley, riturile și ritualurile din căr­țile de ma­gie sunt des­ti­nate in­tră­rii în con­tact cu rea­litatea supra­na­turală care ne înconjoară. În introducerea la "Cheile regelui Solo­mon", scrisă de el în 1904, in­sistă asu­pra faptului că rezul­ta­tele ma­gice descrise nu sunt "mi­ra­cu­loase", ci "raționale". Crowley sus­ține că postul în­de­lungat, con­­centrarea asupra anumitor sune­te, rostirea rituală a unor des­cân­tece sunt niște exerciții care reac­tivează niște facultăți mentale ascunse, pe care oa­menii din vechime le utilizau în mod curent, pentru a intra în legătură cu lumea spi­ritelor de dincolo. El iden­tifică magia cu o tehnică stră­veche, care permitea utili­zatorului său să se elibereze de demonii și îngerii din spi­ritul său, pentru a intra în con­tact cu cosmosul, putând să modifice lucrurile după propria voință.

Istoria Necronomiconului

Titlul original al "Necronomiconului" era "Al-Azif", Azif fiind termenul utilizat de către arabi pen­tru a de­sem­na zgomotul nocturn (pro­dus de insecte), despre care se pre­su­punea că este mur­murul de­mo­­nilor. Au­to­rul scrierii es­te Abdul al Haz­red, un poet ne­bun din Sanaa (Ye­men), care a tră­it pe vremea califilor Ome­iazi, pe la anul 700. El a vi­zitat rui­nele Ba­bi­lo­nului și sub­te­ra­nele secrete din Mem­fis și a pe­trecut zece ani în singurătatea ma­relui deșert din sudul Ara­biei, Roba el-Kaliyeh. Se spune că acest deșert este locuit de către spirite care pro­te­jează răul și de către mon­ștri ai mor­ții. Cei care au fost acolo spun că se petrec lucruri stranii, supra­na­turale. În ulti­mii ani ai vieții, al Haz­red a trăit la Da­masc, unde a scris "Ne­cro­nomi­conul" și unde a murit în cir­cum­stanțe suspecte.
Cel care i-a scris biografia în seco­lul al XII-lea, Ibn-Kallikan, povestește că al-Hazred a fost devorat în plină zi de un monstru oribil, în fața unui mare număr de oameni, împietriți de frică. Cât a trăit, poetul nebun po­ves­tea că a văzut faimosul Irem, orașul coloa­nelor, și că a găsit sub ruinele unui alt oraș din deșert ana­lele și se­cretele unei rase mai vechi decât uma­nitatea.
În anul 950, "Al Azif", care a circulat în secret printre filozofii epocii, a fost tradus în gre­cește de către Theodorus Philaetas din Cons­tan­tinopol, sub titlul de "Necronomicon". Timp de un secol, pe baza lui s-au făcut experiențe teribile, astfel încât cartea a fost inter­zisă și arsă din ordinul papei. După aceasta, nu s-a mai vorbit decât rar despre carte, până în 1228, când Olaus Worminus a tra­dus-o în latină și apoi a fost impri­mată de două ori, prima dată în secolul al XV-lea, în Germania, și apoi în secolul XVII, în Spania. Atât în ver­siu­nea greacă, cât și în cea latină, scrierea a fost interzisă de către Papa Gregorie al IX-lea, la 1332. Versiunea gre­cească, impri­mată în Italia între 1500-1550, s-a pier­dut în urma in­cen­­diului bibliotecii în care se afla. Dintre textele latinești care au mai rămas, unul (din sec. XV) este păstrat la Bri­tish Museum, iar celălalt (din secolul XVII) la Biblioteca Națională din Paris. O nouă ediție din seco­lul al XVII-lea se află, de asemenea, la Muzeul Widener din Harvard și o alta la Biblioteca Universității Miska­to­nic din Arkham. De asemenea, mai există una la Univer­sitatea din Bue­nos Aires, în afara a numeroase alte copii secrete care cir­culă xeroxate în toată lumea. Lucrarea este interzisă cu severitate de către Biserică. Se spune că lectura sa atrage după sine consecințe dezastruoase.

NEGRU SAU ALB

Distincția între magia albă și magia neagră îi interesează mai mult pe adepți decât pe ad­ver­sari. Aceștia din urmă sunt convinși că toată magia de­vine la un mo­ment dat nea­gră, ape­­lând la forțe male­fice. Spe­cia­liștii ocul­­tismului operează to­tuși dis­tincții clare între di­ver­sele tipuri de magie, pornind de la dife­ren­ța pe care vechii greci o făceau între goetia, ma­gia joa­să, și theurgia, magia înal­­tă. Pri­ma era barbară și car­nală, în vreme ce a doua era sa­cră, folosind atributele divi­nu­lui și având exclusiv un final po­zi­tiv. O distincție simi­lară exis­ta și în timpul Evului Mediu, când ma­jo­ri­ta­tea ma­gilor afir­mau că practică o magie na­tu­ra­lă, o cercetare a tainelor univer­sului și ale sacru­lui. La polul opus se afla ma­gia demo­niacă, care se fă­cea cu aju­to­rul spi­ritelor malefice, în interes per­so­nal: bani, răz­bunare, îmbogățire etc. Această formă de magie era cunoscută și sub numele de "necro­manție" (un ter­men care se referă la invocarea spi­ritelor mor­ți­lor). Inutil de adăugat că Biserica nu-și dădea oste­neala să-i întrebe pe vrăjitori de la ce tip de religie se reclamă. Toți erau condamnați la moar­te cu aceeași severitate.