În perioada antichității, se considera că manualele de magie conțineau o mare înțelepciune, care trebuia să rămână apanajul elitelor preoțești. Odată cu creștinismul, scrierile ezoterice au intrat în opoziție cu Biblia, dobândind o reputație malefică, la fel cu cei care le practicau. În Europa, apogeul interzicerii lor a avut loc în Evul Mediu și apoi în Renaștere. Intransigenți și zeloși, prelații occidentali încurajau arderea cărților de magie împreună cu cei care le consultau, uitând că personajele din prim-planul Vechiului Testament, începând cu regele Solomon, fuseseră figuri eminente ale practicilor "vrăjitorești". Dar, în ciuda amenințărilor și a persecuțiilor, grimoarele vechi s-au păstrat de-a lungul secolelor, bine dosite, în compartimentele secrete ale bibliotecilor.
În mod paradoxal, numeroși membri ai clerului păstrau ei înșiși, în mod clandestin, cărți de magie. Se pare, de altfel, că foarte mulți dintre magii medievali au fost clerici. Iar dacă unii papi au promulgat edicte împotriva vrăjitoriei, alții, precum Urban al VIII-lea, au dat dovadă de indulgență, ba chiar și de o anumită curiozitate vizavi de ocultism. Atracția pentru magia neagră, dezvăluită de aceste cărți interzise, era așa de puternică, încât foarte mulți oameni civilizați au ajuns până acolo încât și-au pus viața în pericol, refuzând să recunoască faptul că îndeletnicirile lor oculte erau malefice.
Replicile erau pe măsură. Distrugerea unei cărți lua de multe ori aspectul unui exorcism, a unei execuții capitale, ca și cum paginile ar fi ascuns vreun demon. Ce-i drept, scrierile medievale vorbesc despre cărți care au înnegrit cerul sau au scos strigăte ascuțite, atunci când au fost aruncate pe rug.
Invocarea spiritelor
Așa cum noi acceptăm în prezent faptul că suntem legați de pământ prin forțele gravitației, strămoșii noștri credeau că aerul care îi înconjura era populat de spirite invizibile. Grimoarele medievale descriu ritualurile complexe prin care aceste spirite puteau fi invocate și făcute vizibile, pentru a fi obligate apoi să execute dorințele invocatorului. Opoziția sistematică a catolicismului e cu atât mai de înțeles, cu cât se știe că cele mai negre dintre manualele de magie propuneau instrucțiuni detaliate pentru purificările rituale. Ele recomandau practicantului să folosească nume de sfinți și simboluri religioase pentru a se proteja și a stăpâni entitățile pe care le invoca. Or, Biserica a afirmat totdeauna că toate spiritele invocate de vrăjitori sunt doar demoni, iar încercarea de a-i stăpâni prin intermediul numelor sacre este o blasfemie cumplită. Replica magicienilor, a alchimiștilor și a descântătorilor, că îndeletnicirile lor nu au legătură cu diavolul, ci cu credința, și că ezoterismul este o cercetare a puterilor lăuntrice ale omului, n-a fost luată în seamă și încăpățânații au murit arși pe rug, în brațe cu grimoarele lor.
În prezent, cea mai cunoscută dintre cărțile de magie este, cu siguranță, "Necronomiconul". Subintitulată "Cartea Numelor Moarte", ea are reputația de a fi unul dintre cele mai "periculoase" grimoare, datorită faptului că cei care îi citesc revelațiile înnebunesc. Un zvon întreținut în mod savant îi atribuie paternitatea acestei scrieri "arabului dement" Abdul al Hazred, care a murit, conform legendei, la Damasc, în anul 728, sfâșiat de niște draci invizibili. Opera lui demonică i-a supraviețuit, sub forma unor traduceri rare.
Un potențial sinistru
În secolul 20, primul care a pus în circulație "Necronomiconul", pe care l-a inclus într-o lucrare fantastică, a fost scriitorul american H.P. Lovecraft. Doi alți americani, Daniel Harms și John Wisdom Gonce, au disecat din abundență documentele ezoterice în cartea lor "The Necronomicon Files", prezentând și analizând diferitele versiuni disponibile în întreaga lume. După opinia lor, "Necronomiconul" este un veritabil text ocult, și nu o mistificare sau o simplă curiozitate literară. Ba și mai mult, autorii declară că au simțit unele efecte stranii în urma citirii unor rețete magice: "Era ca și cum o anumită parte din sufletul meu și din corpul meu murise. Mă temeam că anumite părți negative ale ființei mele, care începeau să se acomodeze cu vibrațiile simțite în urma lecturii, vor deveni așa de puternice, încât vor pune stăpânire pe mine". Un alt efect apărut în urma lecturii a luat forma unui coșmar repetat, în timpul căruia ceva enorm și puternic se lovea de ușile casei.
Dacă unii pun la îndoială faptul că textul, pe care îl consideră drept o simplă închipuire, ar putea avea influență asupra sufletelor sensibile, ocultiștii afirmă că formulele din "Necronomicon" funcționează, chiar dacă diferitele traduceri sub care circulă în lume s-au abătut (ca și în cazul "Bibliei") de la original.
Grimoarele
În Evul Mediu, deținerea unui grimoar "eretic" constituia un delict pedepsit cu moartea. În zilele noastre, mulți specialiști văd în cărțile de magie lucrări imaginative, care, dacă sunt citite cu mare atenție, pot avea un impact profund asupra cititorului. În esență, la baza cărților de magie se află fundamentele culturale ale astrologiei arabe, ale misticismului evreu, ale învățămintelor biblice vulgarizate, ale descântecelor clasice, precum și alte câteva surse ale tradiției populare. Lectura lor permite înfăptuirea unor rituri și a unor invocații elaborate care pot fi utilizate în scopuri specifice.
În "100 de rețete de magie practică", francezul Jacques Coutela explică, de exemplu, cum putem să confecționăm o lumânare pentru alungarea blestemului, să realizăm un pentaclu, să îndulcim cafeaua și ceaiul fără zahăr, să facem tutunul să fie mai slab. Utilizarea piramidelor, a rebusurilor magice sau a apelor magnetizate se supune unor reguli precise, care pot face din dvs. un stăpân al dragostei sau... al discordiei.
Spiritul regelui Solomon
Nu există o contradicție mai puternică decât cea dintre învățătura biblică și cărțile de magie. Faptele apostolilor subliniază cu o satisfacție evidentă faptul că cei care se convertesc la creștinism trebuie să ardă textele de magie cu care vin în contact, iar Leviticul preconizează ca adepții vrăjitoriei să fie executați. Pe de altă parte, unul dintre personajele cele mai semnificative ale Vechiului Testament, Solomon, regele evreu, celebru pentru înțelepciunea sa, practica vrăjitoria. Cât despre cel mai important grimoar dintre toate, "Cheile regelui Solomon", el este și unul dintre cele mai vechi. După părerea multor cercetători, el constituie baza multor texte magice ulterioare, care recunosc, de altfel, că au folosit "întreaga înțelepciune a suveranului biblic".
Rețetele iadului
Rețetele magice descrise în grimoare sunt lungi și complexe. La fel ca în arta bucătăriei, cu toate că există numeroase ingrediente, unele se repetă. Cărțile pomenesc, de exemplu, nume de demoni, împreună cu descrierea lor, și rolul pe care îl joacă: obținerea dragostei unei femei, găsirea unei comori pierdute etc. Cărțile îi sfătuiesc pe vrăjitori să fie foarte grijulii când invocă un demon. Prepararea necesară acestei ceremonii poate dura mai multe săptămâni, ba chiar luni de zile, și este necesară însușirea perfectă a ritualului, orice "bâlbă" putând fi fatală pentru practicant.
Crowley și cosmosul
Dacă e să îi dăm crezare celebrului satanist al secolului XX, Aleister Crowley, riturile și ritualurile din cărțile de magie sunt destinate intrării în contact cu realitatea supranaturală care ne înconjoară. În introducerea la "Cheile regelui Solomon", scrisă de el în 1904, insistă asupra faptului că rezultatele magice descrise nu sunt "miraculoase", ci "raționale". Crowley susține că postul îndelungat, concentrarea asupra anumitor sunete, rostirea rituală a unor descântece sunt niște exerciții care reactivează niște facultăți mentale ascunse, pe care oamenii din vechime le utilizau în mod curent, pentru a intra în legătură cu lumea spiritelor de dincolo. El identifică magia cu o tehnică străveche, care permitea utilizatorului său să se elibereze de demonii și îngerii din spiritul său, pentru a intra în contact cu cosmosul, putând să modifice lucrurile după propria voință.
Istoria Necronomiconului
Titlul original al "Necronomiconului" era "Al-Azif", Azif fiind termenul utilizat de către arabi pentru a desemna zgomotul nocturn (produs de insecte), despre care se presupunea că este murmurul demonilor. Autorul scrierii este Abdul al Hazred, un poet nebun din Sanaa (Yemen), care a trăit pe vremea califilor Omeiazi, pe la anul 700. El a vizitat ruinele Babilonului și subteranele secrete din Memfis și a petrecut zece ani în singurătatea marelui deșert din sudul Arabiei, Roba el-Kaliyeh. Se spune că acest deșert este locuit de către spirite care protejează răul și de către monștri ai morții. Cei care au fost acolo spun că se petrec lucruri stranii, supranaturale. În ultimii ani ai vieții, al Hazred a trăit la Damasc, unde a scris "Necronomiconul" și unde a murit în circumstanțe suspecte.
Cel care i-a scris biografia în secolul al XII-lea, Ibn-Kallikan, povestește că al-Hazred a fost devorat în plină zi de un monstru oribil, în fața unui mare număr de oameni, împietriți de frică. Cât a trăit, poetul nebun povestea că a văzut faimosul Irem, orașul coloanelor, și că a găsit sub ruinele unui alt oraș din deșert analele și secretele unei rase mai vechi decât umanitatea.
În anul 950, "Al Azif", care a circulat în secret printre filozofii epocii, a fost tradus în grecește de către Theodorus Philaetas din Constantinopol, sub titlul de "Necronomicon". Timp de un secol, pe baza lui s-au făcut experiențe teribile, astfel încât cartea a fost interzisă și arsă din ordinul papei. După aceasta, nu s-a mai vorbit decât rar despre carte, până în 1228, când Olaus Worminus a tradus-o în latină și apoi a fost imprimată de două ori, prima dată în secolul al XV-lea, în Germania, și apoi în secolul XVII, în Spania. Atât în versiunea greacă, cât și în cea latină, scrierea a fost interzisă de către Papa Gregorie al IX-lea, la 1332. Versiunea grecească, imprimată în Italia între 1500-1550, s-a pierdut în urma incendiului bibliotecii în care se afla. Dintre textele latinești care au mai rămas, unul (din sec. XV) este păstrat la British Museum, iar celălalt (din secolul XVII) la Biblioteca Națională din Paris. O nouă ediție din secolul al XVII-lea se află, de asemenea, la Muzeul Widener din Harvard și o alta la Biblioteca Universității Miskatonic din Arkham. De asemenea, mai există una la Universitatea din Buenos Aires, în afara a numeroase alte copii secrete care circulă xeroxate în toată lumea. Lucrarea este interzisă cu severitate de către Biserică. Se spune că lectura sa atrage după sine consecințe dezastruoase.
NEGRU SAU ALB
Distincția între magia albă și magia neagră îi interesează mai mult pe adepți decât pe adversari. Aceștia din urmă sunt convinși că toată magia devine la un moment dat neagră, apelând la forțe malefice. Specialiștii ocultismului operează totuși distincții clare între diversele tipuri de magie, pornind de la diferența pe care vechii greci o făceau între goetia, magia joasă, și theurgia, magia înaltă. Prima era barbară și carnală, în vreme ce a doua era sacră, folosind atributele divinului și având exclusiv un final pozitiv. O distincție similară exista și în timpul Evului Mediu, când majoritatea magilor afirmau că practică o magie naturală, o cercetare a tainelor universului și ale sacrului. La polul opus se afla magia demoniacă, care se făcea cu ajutorul spiritelor malefice, în interes personal: bani, răzbunare, îmbogățire etc. Această formă de magie era cunoscută și sub numele de "necromanție" (un termen care se referă la invocarea spiritelor morților). Inutil de adăugat că Biserica nu-și dădea osteneala să-i întrebe pe vrăjitori de la ce tip de religie se reclamă. Toți erau condamnați la moarte cu aceeași severitate.