În legătură cu acest aspect, vă voi relata câteva întâmplări petrecute după moartea mamei mele, o femeie credincioasă, pe care Dumnezeu a luat-o la vârsta de 74 de ani, de ziua Înălțării Sfintei Cruci, când se îndrepta spre biserică. După ce am înmormântat-o creștinește, conform tradițiilor și obiceiurilor locului, noi, cei cinci copii (un băiat și patru fete), am rămas la casa părintească, pentru tămâierea mormântului și pentru pregătirea praznicului de nouă zile. După împlinirea datinilor creștine, despărțindu-ne cu greu de tata, care rămânea singur și neconsolat, ne-am urcat în mașină, îndreptându-ne pe înserate spre Târgu-Frumos. Chiar la ieșirea din sat, departe de orice zonă împădurită sau livadă, ne-a apărut în fața mașinii o căprioară, care pur și simplu s-a oprit în mijlocul drumului, implorându-ne parcă, cu o privire duioasă, să rămânem cu ea. Am oprit motorul și, timp de câteva minute, ne-am privit reciproc, gândind cu toții că în căprioară se întruchipa sufletul mamei, care ne ruga să n-o părăsim. Ne-am continuat drumul, tânguindu-ne de faptul că problemele profesionale și de familie nu ne permiteau să îndeplinim ultimul "mesaj" al mamei.
La două zile după această întâmplare, m-am întors în sat, împreună cu soția și cu cele două fiice ale noastre, la care mama ținea foarte mult, primul popas făcându-l la cimitir, pentru a aprinde câte o lumânare la mormânt. Imediat ce am aprins lumânările, una dintre fetițe zărește lângă crucea de la căpătâiul mamei, în mijlocul unei tufe de stânjenei, "un ghem de iepuraș", care stătea ciucit și privea curios la toate mișcările noastre. La insistența fetițelor, l-am prins, fără a se opune în vreun fel, ele angajându-se să-l crească și să aibă grijă de el. Pe loc, i-au pus și un nume, care nu putea fi altul decât "Buni", așa cum o strigau ele pe bunica. L-am luat la Târgu-Frumos și, spre bucuria fetelor, s-a acomodat foarte repede la noile condiții, făcând salturi de bucurie, ori de câte ori vedea cana de lapte și seringa cu care era hrănit. Într-una din zile, "Buni" a devenit trist, refuzând să se mai joace și chiar să mănânce, lucru pe care îl făcea cu atâta poftă până atunci. Uitându-ne pe calendar, ne-am dat seama că se împlineau exact 40 de zile de când mama ne părăsise. Atunci ne-am hotărât să mergem cu toții și să-l ducem pe iepuraș cu mașina la marginea unei tarlale a fostului IAS. Cu lacrimi în ochi, fetele și-au luat rămas bun de la "Buni", sărutându-l și strângându-l la piept, după care, cu strângere de inimă, l-au așezat lângă mașină, crezând că vor putea urmări primele salturi în libertate ale acestuia. Dar "Buni" nu a schițat niciun gest, ba mai mult, avea niște priviri care ne implorau să-l luăm din nou în brațe. Pentru a depăși momentul, l-am dus pe "Buni" la circa douăzeci și cinci de metri distanță, pe lucerna proaspăt cosită, și m-am întors spre mașină. Odată cu mine, a ajuns însă la mașină și "Buni", având aceeași privire rugătoare și tristă, care ne implora, parcă, să nu-l părăsim. Emoționați din cale-afară, ne-am gândit că totuși ar fi cel mai bine să-l ducem pe "Buni" exact acolo de unde l-am luat. Ajuns din nou în tufa cu stânjenei de lângă mormântul mamei, "Buni" a devenit vesel și jucăuș și, prin salturi din ce în ce mai sigure, a dispărut în covorul de flori și verdeață al cimitirului. Probabil, sufletul întruchipat în el ajunsese în Ceruri, de unde ne simțim și astăzi supravegheați, mai ales în momentele de cumpănă ale vieții.
Ing. IOAN STIFII - Târgu-Frumos, jud. Iași