I-a cunoscut şi intervievat pe cei mai mari scriitori ai lumii şi a făcut din pasiunea lui pentru literatură o meserie şi un mod de viaţă. A fost până nu demult editorul faimoasei reviste literare britanice, Granta, care a lansat pe orbita internaţională sute de autori. Când nu călătoreşte prin toată lumea să-i întâlnească pe scriitori, John Freeman scrie, în biroul lui de la New York. E poet, critic literar şi fondator al revistei Freeman's Journal, în care semnează cei mai în vogă autori din lume. Toamna aceasta a ajuns şi la Bucureşti. Anca Fronescu, manager cultural şi jurnalist, s-a zbătut pentru traducerea în limba română a cărţii sale şi l-a convins să stea de vorbă şi cu românii. Dialogul de mai jos a fost purtat de cei doi, după lansare, în exclusivitate pentru Formula As. (Dia Radu)
- Eşti poet, prozator, dar ai ales să dedici o mare parte din timp interviului, un gen, adesea, subestimat. Nu ţi se pare o formă prea facilă de jurnalism?
- Nu, interviul poate fi chiar o formă de ficţiune, cât timp spune o poveste, povestea a doi oameni care se întâlnesc şi interacţionează. Şi nu e facil deloc. La începuturile mele, mă pregăteam foarte mult înainte să întâlnesc un scriitor. Îi citeam toate cărţile, apoi întocmeam conştiincios o listă cu 20, 30 de întrebări, prin care, în timpul întâlnirii făceam slalom. Eram complet ineficient. Cu timpul, am învăţat că trebuie să las loc de improvizaţie şi neprevăzut. Întreb doar ceva ce mă preocupă pe moment, şi las lucrurile să se întâmple, aştept să văd unde duce discuţia.
- Şi interviul se transformă dintr-un tir de întrebări într-un adevărat dialog...
- Exact. Dar fără să fie, totuşi, un dialog de la egal la egal. Şi asta e ceva ce nu uit niciodată. Nu în sensul că tu şi cu mine n-am fi egali în clipa asta, acum. Ci în sensul că oamenii cu care am stat de vorbă - Günther Grass, Mo Yan, Tony Morrisson, Nadine Gordimer - au inventat adevărate universuri, în timp ce eu sunt un biet trăitor, pe una dintre planete. Asta nu înseamnă că trebuie să-i tratezi pe scriitori ca pe nişte monştri sacri sau să-i ridici în slăvi. S-ar putea să le placă laudele, dar niciodată pe faţă. Dacă începi prin a-i umple de superlative, sfârşeşti prin a-i pune la colţ. Îi obligi să spună mulţumesc şi dialogul s-a încheiat. Cea mai înaltă formă de apreciere pe care o poţi aduce unui scriitor e să îi pui întrebări inteligente.
- De ce, dintre toate personalităţile artistice, ai ales să intervievezi tocmai scriitorii?
- Pentru că găsesc că scriitorii sunt absolut fascinanţi. Privesc realitatea din cu totul alt unghi. Sunt ca nişte iluzionişti, dezasamblează şi reasamblează realitatea, o scot din pălărie cu totul altfel decât ne-am obişnuit s-o privim. Ne fac să credem în ceva ce nu s-a întâmplat, de fapt, niciodată. Şi crezând cu tărie în povestea pe care ei ne-o livrează, devenim mai mult, devenim mai buni decât eram înainte. Îmi mai plac scriitorii şi pentru că sunt oameni foarte informaţi, sunt observatori atenţi ai realităţii din jur. Până şi vieţile lor ar putea fi subiect de roman. Chiar e grozav să stai de vorbă cu ei. Iar unora le şi place. Philip Roth, de pildă, e un vorbitor nemaipomenit.
În timpul lansării de la Cărtureşti
- Azi, în epoca facebook-ului, când toată lumea pare să ştie totul despre tot, nici viaţa personală nu mai e un subiect-tabu. Eşti tentat, atunci când îi intervievezi pe scriitori, să pui şi întrebări despre viaţa privată?
- Nu neapărat. Prefer să-i las să-mi spună ce au ei chef în acel moment. Tot ce fac e să creez o formă de dialog, să găsesc întrebarea care să le dea poftă să se destăinuie.
- Nu aş spune ciudaţi, ci mai degrabă fascinanţi. Sunt personalităţi complexe, cel puţin cei pe care i-am întâlnit eu: Haruki Murakami, David Foster Wallace, Joyce Carol Oats etc. Mintea lui David Mitchell, de pildă, are eleganţa unei ecuaţii matematice. Să pătrunzi în câmpul gravitaţional al unei asemenea minţi cere să fii tot timpul atent încotro o ia conversaţia. Din fiecare propoziţie pe care o auzi se nasc alte opt sau zece întrebări şi nu ştii pe care să o pui şi pe care să le sacrifici, ca să nu rupi ritmul. Interviurile astea au fost pentru mine o adevărată lecţie budistă de zen. M-au învăţat să fiu prezent 100%, să trăiesc în acea clipă, atent la tot ce se întâmplă în jur. Pe termen lung, e imposibil şi epuizant, e ca şi cum ai fi mereu dopat cu cocaină. Însă prezenţa e unul din cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat intervievând oameni. Prezenţa e cea care mi-a lăsat, de altfel, amintirile cele mai frumoase. Îl văd, de pildă, pe David Foster Wallace, mâncând sushi cu degetele, o văd pe Doris Lessing, afundată în canapea, cum, încercând s-o ajut să se ridice, am ajuns de fapt să o îmbrăţişez. E tare drăguţă, dulce şi cochetă. Îl văd şi pe Edmund White (ale cărui romane tratează aproape totdeauna problema homosexualităţii n.r.) cum se dă la mine...
- Oh, şi cum ai reacţionat?
- M-am uitat la mâna lui şi am continuat, pur şi simplu, să vorbesc, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. M-am sustras (râde). Altminteri, e un tip foarte de treabă, cu care am devenit bun prieten. Mi-l amintesc şi pe John Updike, dându-mi sfaturi despre divorţ, în Muzeul de Artă din Boston. Trecuse şi el printr-unul, iar al meu era în plină desfăşurare. Îmi place să-i cunosc pe scriitori şi ca oameni. Mă interesează să înţeleg cum trăiesc ei viaţa de zi cu zi, cum se naşte lumea interioară a cărţilor lor, cum devin propriile lor vieţi, literatură.
- În cartea ta apărută recent în limba română, "Cum să citeşti un romancier", mărturiseşti că la început erai foarte tentat să pui scriitorilor întrebări, de parcă ai fi aşteptat răspunsuri valabile pentru propria ta viaţă.
- Da, aşteptam de la ei revelaţii, clarificări, limpeziri. Mă gândeam că experienţa lor de viaţă îi face să ştie şi să înţeleagă mai multe. Mi-am dat seama că mă înşelam. Updike m-a făcut să pricep asta, în timp ce eu, furat de necazurile din viaţa mea, am început să-i povestesc de divorţ. Nu eram acolo să mă înţeleg pe mine, ci să îi înţeleg pe ei! Pe vremea aceea, credeam cumva că alegerea mea de a fi scriitor mă ţine departe de lucrurile cu adevărat interesante, departe de viaţa adevărată. După 12, 13 ani de interviuri, am realizat că ceea ce făceam eu nu era chiar aşa diferit de ceea ce făceau părinţii mei, care erau asistenţi sociali. Ei lucrau cu oameni aflaţi la marginea existenţei, cu vieţi precare, sinucigaşi, dependenţi de droguri sau oameni aflaţi pe patul de moarte. Stăteau de vorbă cu aceşti oameni ore în şir. Şi asta le schimba unora destinul. Aşa şi un interviu, el devine un mijloc de comunicare care poate lăsa urme adânci în viaţa celui care l-a luat şi poate chiar schimba traiectoria unui cititor. E ceva magic şi minunat în actul de a fi în faţa povestitorului. E un enorm privilegiu.
- Deci, ceva se întoarce, totuşi, şi celui care pune întrebările...
- Există o expresie în japoneză, pe care am învăţat-o de la un scriitor malaezian: a îngriji o grădină de împrumut. Cred că în vieţile noastre există tot felul de grădini de împrumut care ne îmbogăţesc, ne hrănesc şi ne lărgesc orizontul, pe care merită să le cultivăm. Însă reversul medaliei e că există riscul să crezi că a sta în proximitatea unui scriitor de asemenea grandoare te înnobilează şi pe tine. Sper să nu ajung niciodată să gândesc asta. Mă uit la cartea mea, care a apărut şi în limba română, şi încă mă minunez că i-am întâlnit pe toţi aceşti oameni. Mai sunt atâţia pe care aş vrea să-i întâlnesc! Sunt atât de entuziast să le ascult poveştile şi să înlesnesc drumul lor spre cititori, că asta mă face să vreau să mănânc sănătos şi să trăiesc cât mai mult posibil, ca să mă pot bucura de literatură! (Râde din toată inima. În timpul şederii în România, John nu s-a atins de alcool, n-a fumat, a alergat în fiecare dimineaţă la ora 6 şi a mâncat cât a putut de sănătos. N-a renunţat însă la cafele, duble sau chiar triple, şi pregătite ca lumea n.r.)
- Ai fost ani în şir redactorul şef al revistei "Granta", una din cele mai influente reviste literare din lume. Care mai e starea literaturii? Crezi că mai pâlpâie creativitatea printre scriitori, sau romanul e un gen pe cale de dispariţie, cum a declarat recent scriitorul portughez, Antonio Lobo Antunes?
John Freeman şi autoarea interviului
- Literatura se schimbă, e firesc, nu ne putem aştepta ca romanul de azi să mai fie acelaşi. Dar asta nu înseamnă că nu se scrie bine şi azi. Sunt optimist. Se traduce mult şi tot mai multe voci din colţuri îndepărtate ale lumii îşi fac simţită prezenţa. Am observat la mulţi tendinţa aceasta, de a venera tot ce ţine de trecut, de a pune scriitorii clasici pe un piedestal de care nu te mai poţi atinge şi de a considera că tot ceea ce vine după, e un fel de act literar la mâna a doua. E o atitudine greşită. Scriitorii au obiceiul să se mai tânguiască. Fiecare are impresia că, odată cu el, apune o lume. Dar oare V.S. Naipaul, care a luat şi Premiul Nobel, a citit ce se întâmplă în literatura altor ţări? A citit Junot Diaz? A citit Karen Desai? L-a citit pe Cărtărescu? Pe toţi cei care au viitorul în paginile lor? Nu, nu i-a citit. Aşa că replicile de genul acesta n-ar trebui luate prea în serios. În timp, vocile literare cu adevărat puternice se delimitează singure de pluton.
- Fiindcă suntem în România, aş vrea să te întreb la final: ce se ştie de literatura română în lume? Ţie, ce nume româneşti ţi-au ajuns la ureche?
- Doar trei, în clipa asta: Mircea Cărtărescu, Herta Müller şi Nichita Stănescu. S-ar putea traduce şi promova mult mai mult de atât. Dar sper ca această călătorie în România să mă ajute să întâlnesc cărţi bune, să aflu lucruri noi, poate chiar să mă convingă să public proză românească şi să lupt ca şi alte reviste occidentale să o facă de acum înainte.
ANCA FRONESCU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
