Uneori, când o strig pe fiica mea, îmi amintesc de Iulia, femeia pentru care eu am fost marea iubire a vieţii. Fata mea, născută la mulţi ani de la întâlnirea noastră, poartă tocmai numele ei. Atunci când a fost să alegem un nume primului nostru copil, am lămurit-o pe soţia mea că nu este altul mai frumos decât Iulia. Şi cum fiica noastră s-a născut în luna iulie, n-a fost greu de convins, şi astfel, s-au stins şi posibilele bănuieli şi suspiciuni, atâtea câte au fost în jurul meu, bărbat trecut de prima tinereţe, căsătorit din obligaţie şi nu din dragoste, cu o femeie cu mult mai tânără.
Ceaiul de sovârf
Pe Iulia am cunoscut-o (de fapt, pot să spun că am descoperit-o, pentru că o ştiam cu mult înainte de ziua despre care vreau să vorbesc), am descoperit-o, aşadar, într-o dimineaţă de toamnă, în acelaşi birou cu mine. Lucram împreună de vreo doi ani, dar până în dimineaţa aceea n-am avut ochi pentru ea. Pur şi simplu n-am văzut şi n-am bănuit nimic în spatele chipului ei, care mi s-a părut la început şters şi anost. În afară de salutul zilnic, la sosirea şi la plecarea de la birou, nu cred că am schimbat prea multe vorbe cu ea. Lucram la proiecte diferite şi nu prea ne intersectam profesional, aşa că n-a fost pentru mine decât una dintre femeile care stăteau la birourile din celălalt capăt al încăperii în care petreceam cel puţin opt ore pe zi.
În dimineaţa aceea ajunsesem însă la serviciu direct de la o petrecere care s-a prelungit până în zori. Nimic n-am urât mai mult pe lumea asta decât frigul, sculatul devreme şi starea de mahmureală de după petrecerile burlăceşti. Ca să ajung la serviciu, atunci, am scurtat drumul prin parcul central al oraşului. Era o zi posomorâtă de toamnă, cu ploaie măruntă şi ceaţă. Treceam pe aleile parcului şi un sentiment de vinovăţie punea stăpânire pe mine, tot mai apăsător. Mă gândeam la viaţa mea neîmplinită, la felul risipitor în care îmi petreceam ceasurile libere şi la faptul că nu aveam chef, dar nici putere, să îmi asum vreo responsabilitate legată de întemeierea unei familii. Era pentru prima oară când mă simţeam obosit de viaţa pe care o duceam, şi tot pentru prima oară, când încolţea gândul, că doar de mine depindea să schimb ceea ce nu-mi mai făcea plăcere. Eram uşor abătut, chiar melancolic, în momentul în care am ajuns la birou, zgribulit şi obosit. Drept să spun, nu prea aveam chef de nimic şi mă gândeam cu groază la ceasurile care urmau dar, vrând-nevrând, a trebuit să rezolv ceea ce ţinea de mine, într-un proiect care trebuia predat. La un moment dat, s-a apropiat de biroul meu Iulia, cu o cană de ceai aburind în mână. "Cred că ai nevoie de ea", a zis şi a lăsat-o pe marginea biroului. Brusc, mi s-au umezit ochii, poate din cauza aburilor fierbinţi, poate din cauza oboselii, poate doar a recunoştinţei faţă de gestul fetei, pe care eu nu o băgasem în seamă deloc până atunci. Mirosul de plante sălbatice m-a înviorat şi mi-a adus aminte de bunica mea, care îmi făcea în copilărie, în zilele reci, ceai de sovârf.
Parazit sentimental
Nu mai ştiu dacă ceaiul pe care mi l-a dat Iulia în dimineaţa aceea a fost de sovârf, dar gestul ei a trezit în mine nişte semne de întrebare şi a născut un fel de complicitate între noi. În zilele care au urmat, de vreo două, trei ori, Iulia a mai lăsat pe masa mea câte o cană de ceai fierbinte, fără nicio vorbă sau explicaţie. Se apropia de masa mea, şi în loc de salut sau orice altă formulă de adresare, îşi înclina uşor capul, apoi se întorcea şi pleca, fără să mai aştepte mulţumirile mele. Aşa că într-o bună zi m-am simţit obligat, oarecum, să o invit la un spectacol, într-o seară de sâmbătă. Şi-am descoperit, cu uimire, o fiinţă minunată, duioasă, care a fost pentru mine, câteva luni, ca o primăvară în toamna de-afară, dar şi în vârtejul tot mai multor nedumeriri şi neîmpliniri care mă înconjurau pe-atunci din toate părţile.
Iulia s-a dovedit o fată deosebită, foarte delicată şi sensibilă. Părea mereu că alunecă pe deasupra lucrurilor şi că tot ceea ce face este pentru a nu supăra pe cineva. Am început să fiu mai atent la ceea ce se întâmpla la serviciu, în ceea ce o privea şi pe ea. Am văzut că era timidă şi că, de multe ori, de ruşinea altora, rezolva situaţii de care nu era responsabilă şi care nu intrau în atribuţiile ei. Era o fiinţă împăciuitoare, şi vorbele ei aşezate şi chibzuite aduceau pacea între cei care aveau câte ceva de disputat. După o vreme, mi-am dat seama că ea chiar era îndrăgostită de mine şi că ceaiurile acelea pe care le găseam pe biroul meu erau un fel de mărturisire voalată a sentimentelor ei. Emotivă fiind, n-a îndrăznit o declaraţie pe faţă.
Ce era să fi făcut eu, într-o situaţie atât de delicată? Cum să reacţionez la asemenea dovezi gingaşe, când eu eram, de fapt, un fel de fluture obişnuit să zboare din floare în floare, fără dorinţa şi intenţia de a se aşeza la casa lui? La început, m-au înduioşat într-o oarecare măsură micile ei semne, cam naive, ce-i drept, lăsate pe biroul meu: nişte frunze de toamnă, ceai aromat în zilele mai reci, un desen cu două umbrele, ca să-mi amintesc, poate, de seara în care am invitat-o la spectacol şi în care ne-a prins ploaia la întoarcerea spre casă. Mai pe scurt, fata era îndrăgostită de mine, eu, din păcate, nu, dar oscilam faţă de ea între o atitudine jucăuşă, distrată, şi un fel de compasiune căreia nu vreau să-i spun acum milă.
Iulia nu era "răţuşca cea urâtă", care ajunge să se transforme într-o mare frumuseţe. Era o fată obişnuită, agreabilă, sensibilă, care reacţiona vizibil la orice gest cât de cât mai afectuos de-al meu. Am intrat în jocul început de ea fără prea mari aşteptări, şi ceea ce părea la început o pierdere de vreme s-a transformat, încetul cu încetul, în dorinţa de a fi în preajma ei tot mai mult. Şi totuşi, tot nu se chema dragoste ceea ce era între noi, poate cel mult obişnuinţă confortabilă.
Zilele de toamnă aurie au fost martorele plimbărilor noastre nesfârşite. Petreceam tot mai mult timp împreună, dar cu toate acestea, nu simţeam că Iulia ar putea fi fiinţa fără de care n-aş putea să trăiesc. Vedeam în ea mai degrabă un camarad pe care te poţi bizui în momente mai grele, căruia poţi să-i destăinui neliniştile, fără să-ţi fie teamă că ar râde de tine. Nu mă interesa Iulia ca femeie, ca parteneră de viaţă, dar atunci de ce stăteam totuşi ceasuri în şir cu ea? Ce-mi dădea ea şi nu găsisem la celelalte prezenţe feminine care mai treceau fugitiv prin viaţa mea? Cred acum că în prezenţa Iuliei aveam un confort care pornea din faptul că nu mă implicasem sentimental, eram doar un fel de parazit care primea ceea ce i se oferea şi nu zicea nu, niciodată.
O dimineaţă obişnuită
Ziua a început obişnuit, la fel ca în alte zile de duminică. Iulia mi-a adus la pat micul dejun şi cafeaua. Locuiam împreună deja de câteva luni, deşi nu eram căsătoriţi, dar ne purtam ca atare. Pentru cei care urmăreau din afară relaţia noastră, căsătoria părea pasul următor. Eu însă am hotărât atunci, în dimineaţa aceea care părea atât de obişnuită, că nu pot face un asemenea pas, punând la temelia lui o minciună. I-am spus asta şi Iuliei, repede, pe nerăsuflate, ca nu cumva să mă răzgândesc, i-am spus-o ca pe o poezie, între momentul în care am pus prima linguriţă de zahăr în cafea şi clipa în care am simţit între buze urme de zaţ dulceag.
Am crezut că sunt un om de onoare, dacă nu pornesc la drum cu o minciună.
Nimic nu rămâne nepedepsit pe lumea asta. Peste ani de la acea dimineaţă, tot într-o zi de toamnă, m-am însurat cu o femeie care mi-a spus că poartă copilul meu în pântece. Am vrut să fiu un om de onoare, dar acum două zile, am aflat că m-a minţit. Fata mea, Iulia, are acum opt ani. Ce mai e de făcut acum?
MIRCEA D.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
