Ca membră a UE, ţara trebuie să se alinieze însă reglementărilor proprii unui stat de drept şi ale democraţiei reale, care cer ca nicio faptă cu efecte publice să nu fie ignorată, lipsită de aprecierea corectă a importanţei ei. La 17 septembrie 2014, CEDO a stabilit că România trebuie să continue investigaţiile asupra acestei "mineriade", care a provocat daune imense imaginii ţării, blocând definitiv valul (european şi mondial) de simpatie şi compasiune stârnit de revoluţia care a răsturnat dictatura ceauşistă. Mineriada din 13-15 iunie 1990 a prezentat lumii o ţară primitivă, în care "dreptatea" se face cu bâta, diferenţa de opinie este crunt pedepsită, toleranţa şi dialogul sunt inexistente. Imaginea a rămas şi, din păcate, evoluţiile ulterioare ale societăţii româneşti (comportamentul clasei politice, corupţia generalizată, manifestările emigranţilor de etnie romă, în special) au întărit-o. România a fost acceptată în NATO şi UE din raţiuni exterioare stării ei interne, şi împotriva voinţei unor politicieni care o voiau ancorată la alte structuri geostrategice, în alte forme de organizare socială decât cele democratice. Integrarea în NATO şi UE a însemnat asumarea reglementărilor ce guvernează aceste organizaţii ale Occidentului democratic, inclusiv cedarea unei părţi a suveranităţii naţionale, pentru ca toate celelalte drepturi ale statului să fie garantate. Occidentul a exclus din organizaţiile sale manifestările de instabilitate, reacţiile imprevizibile, comploturile politice, manipulările sociale interesate. Transparenţa şi fermitatea reglementărilor sale presupun eliminarea tuturor abaterilor de la normele echilibrului social, dar şi a cauzelor acestor abateri şi a traumelor provocate de ele. Statul de drept este corect şi predictibil.
Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au fost o cauză a evoluţiei ezitante şi strâmbe a României în anii care au urmat. Ele au fost, pe de o parte, continuarea logică a complotului prin care revolta anticomunistă din decembrie 1989 a fost "confiscată" de alţi comunişti şi, pe de altă parte, opţiunea declarată a statului român din acea perioadă pentru "socialismul cu faţă umană", pe care Gorbaciov (încă) mai încerca să-l impună în URSS. Dacă Uniunea Sovietică nu se prăbuşea, România ar fi fost, probabil, în continuare, membră a "lagărului" dominat de aceasta, iar grimasa sângeroasă a "feţei umane" a respectivului socialism - în 13-15 iunie - ar fi fost uitată. Complotiştii care au pus mâna pe putere în 22 decembrie 1989 şi-ar fi organizat, după formulele comuniste clasice, ierarhiile instituţionale, iar Ion Iliescu, beneficiarul direct al răsturnării Ceauşeştilor, şi-ar fi exercitat, până în zilele noastre, puterea ca "despot luminat", după cum singur s-a autodefinit. Spre norocul României, n-a fost să fie aşa. Celelalte state din fostul "lagăr socialist" au evoluat rapid spre o democraţie reală, iar URSS-ul s-a destrămat. După confiscarea puterii, în 1989, de către urmaşii din eşalonul comunist secund, după execuţia "cuplului dictatorial" şi represiunea sălbatică împotriva societăţii civile independente, prin "mineriadele" anilor '90, România lui Iliescu ar fi putut totuşi evolua spre o "democraţie originală", dacă Rusia, succesoarea URSS-ului, nu s-ar fi aflat într-o poziţie internaţională momentan prea slabă. România a fost obligată de situaţie să se orienteze spre Occident, să se integreze în structurile instituţionale ale acestuia. Opţiunea, formală de altfel, nu a schimbat cu totul evoluţia internă a societăţii. Foştii activişti de partid, foştii securişti şi alţi "emanaţi ai revoluţiei" au pus mâna pe toate resursele ţării, le-au prăduit (sub lozinca "noi nu ne vindem ţara") în folos propriu, ajungând să deţină, pe lângă puterea politică, şi pe cea economică. Mentorul şi patronul lor a fost Ion Iliescu, care se voia etern la putere, prin fidelizarea "beneficiarilor reformei" şi ameţirea cetăţenilor dependenţi de stat cu imaginea de tătuc "sărac, dar cinstit".
Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au fost consecinţa directă a dorinţei lui Iliescu de a exclude orice contestaţie a relegitimării sale ca şef al statului (prin alegerile câştigate cu "scor comunist", în "Duminica Orbului" din mai 1990), după ce se legitimase drept conducător al ţării, prin "lupta împotriva teroriştilor", începută în 22 decembrie 1989 şi sfârşită cu sute de morţi şi mii de răniţi. În iunie 1990, Iliescu a răspuns emoţional, pe fondul educaţiei sale comuniste, provocării reprezentate de "Piaţa Universităţii" (prima contestaţie consistentă şi matură a direcţiei în care el voia să angajeze ţara). Represiunea pe care a ordonat-o (şi coordonat-o) viza excluderea unui asemenea "cancer" pentru "democraţia lui originală", dar şi zdrobirea pretenţiilor "partidelor istorice" de a-şi depăşi rolul de faţadă pe care această "democraţie" li-l conferea. Zdrobirea cu bâtele a minţilor independente, dar şi a grupărilor partinice necontrolate, făcea parte din planul ce i se părea cel mai convenabil pe moment. Asmuţirea unor categorii profesionale împotriva altora (minerilor tocmai li se acordaseră o seamă de privilegii), ridicarea manipulării propagandistice la paroxism (prin inventarea revenirii "capitaliştilor" şi a "moşierilor"), dezinformarea - prin prezentarea membrilor opoziţiei drept "fascişti şi legionari", inducerea unor stări de masă emoţionale, prin acuza întreruperii funcţionării normale a instituţiilor statului (provocată, în fapt, de oamenii săi) au fost mijloacele "tipice" prin care "gaşca lui Iliescu" a pregătit stabilizarea propriei puteri. Comuniştii au ştiut întotdeauna să legitimeze violenţa statului împotriva propriilor cetăţeni.
Presa scrisă şi vorbită a relatat pe larg cum s-a pus la cale - cu dorinţa de a nu lăsa urme - lichidarea fenomenului "Piaţa Universităţii". Complotul - în care Iliescu şi-a implicat oamenii - ar fi reuşit, cum am spus, dacă România nu devenea membră a organizaţiilor Occidentului democratic. Democraţia nu poate fi, până la urmă, înşelată. Deschiderea urmăririi penale, de către Parchetul General, împotriva lui Ion Iliescu şi a complicilor lui poate fi un prim pas spre exorcizarea României de trecutul ei tenebros, o decizie care să indice tuturor ticăloşilor că, de un sfert de secol, au încălecat ţara, că nu au, fie şi simbolic, scăpare. Chiar dacă Parchetul Militar a închis "dosarele revoluţiei", o judecată corectă a "infracţiunilor împotriva umanităţii" prezente în dosarul "mineriadei din 13-15 iunie 1990" va arăta că înfăptuitorii lor sunt aceiaşi care au pus la cale (într-un WC din Ministerul Apărării) şi execuţia pripită a Ceauşeştilor, şi diversiunea "teroriştilor". României i s-a mai oferit - încă o dată - şansa de a-şi curăţa obrazul pătat de conducătorii ei trădători, pregătindu-şi un alt viitor decât cel pus la cale de "copiii lui Iliescu".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
