Ca membră a UE, țara trebuie să se alinieze însă reglementărilor proprii unui stat de drept și ale democrației reale, care cer ca nicio faptă cu efecte publice să nu fie ignorată, lipsită de aprecierea corectă a importanței ei. La 17 septembrie 2014, CEDO a stabilit că România trebuie să continue investigațiile asupra acestei "mineriade", care a provocat daune imense imaginii țării, blocând definitiv valul (european și mondial) de simpatie și compasiune stârnit de revoluția care a răsturnat dictatura ceaușistă. Mineriada din 13-15 iunie 1990 a prezentat lumii o țară primitivă, în care "dreptatea" se face cu bâta, diferența de opinie este crunt pedepsită, toleranța și dialogul sunt inexistente. Imaginea a rămas și, din păcate, evoluțiile ulterioare ale societății românești (comportamentul clasei politice, corupția generalizată, manifestările emigranților de etnie romă, în special) au întărit-o. România a fost acceptată în NATO și UE din rațiuni exterioare stării ei interne, și împotriva voinței unor politicieni care o voiau ancorată la alte structuri geostrategice, în alte forme de organizare socială decât cele democratice. Integrarea în NATO și UE a însemnat asumarea reglementărilor ce guvernează aceste organizații ale Occidentului democratic, inclusiv cedarea unei părți a suveranității naționale, pentru ca toate celelalte drepturi ale statului să fie garantate. Occidentul a exclus din organizațiile sale manifestările de instabilitate, reacțiile imprevizibile, comploturile politice, manipulările sociale interesate. Transparența și fermitatea reglementărilor sale presupun eliminarea tuturor abaterilor de la normele echilibrului social, dar și a cauzelor acestor abateri și a traumelor provocate de ele. Statul de drept este corect și predictibil.
Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au fost o cauză a evoluției ezitante și strâmbe a României în anii care au urmat. Ele au fost, pe de o parte, continuarea logică a complotului prin care revolta anticomunistă din decembrie 1989 a fost "confiscată" de alți comuniști și, pe de altă parte, opțiunea declarată a statului român din acea perioadă pentru "socialismul cu față umană", pe care Gorbaciov (încă) mai încerca să-l impună în URSS. Dacă Uniunea Sovietică nu se prăbușea, România ar fi fost, probabil, în continuare, membră a "lagărului" dominat de aceasta, iar grimasa sângeroasă a "feței umane" a respectivului socialism - în 13-15 iunie - ar fi fost uitată. Complotiștii care au pus mâna pe putere în 22 decembrie 1989 și-ar fi organizat, după formulele comuniste clasice, ierarhiile instituționale, iar Ion Iliescu, beneficiarul direct al răsturnării Ceaușeștilor, și-ar fi exercitat, până în zilele noastre, puterea ca "despot luminat", după cum singur s-a autodefinit. Spre norocul României, n-a fost să fie așa. Celelalte state din fostul "lagăr socialist" au evoluat rapid spre o democrație reală, iar URSS-ul s-a destrămat. După confiscarea puterii, în 1989, de către urmașii din eșalonul comunist secund, după execuția "cuplului dictatorial" și represiunea sălbatică împotriva societății civile independente, prin "mineriadele" anilor '90, România lui Iliescu ar fi putut totuși evolua spre o "democrație originală", dacă Rusia, succesoarea URSS-ului, nu s-ar fi aflat într-o poziție internațională momentan prea slabă. România a fost obligată de situație să se orienteze spre Occident, să se integreze în structurile instituționale ale acestuia. Opțiunea, formală de altfel, nu a schimbat cu totul evoluția internă a societății. Foștii activiști de partid, foștii securiști și alți "emanați ai revoluției" au pus mâna pe toate resursele țării, le-au prăduit (sub lozinca "noi nu ne vindem țara") în folos propriu, ajungând să dețină, pe lângă puterea politică, și pe cea economică. Mentorul și patronul lor a fost Ion Iliescu, care se voia etern la putere, prin fidelizarea "beneficiarilor reformei" și amețirea cetățenilor dependenți de stat cu imaginea de tătuc "sărac, dar cinstit".
Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au fost consecința directă a dorinței lui Iliescu de a exclude orice contestație a relegitimării sale ca șef al statului (prin alegerile câștigate cu "scor comunist", în "Duminica Orbului" din mai 1990), după ce se legitimase drept conducător al țării, prin "lupta împotriva teroriștilor", începută în 22 decembrie 1989 și sfârșită cu sute de morți și mii de răniți. În iunie 1990, Iliescu a răspuns emoțional, pe fondul educației sale comuniste, provocării reprezentate de "Piața Universității" (prima contestație consistentă și matură a direcției în care el voia să angajeze țara). Represiunea pe care a ordonat-o (și coordonat-o) viza excluderea unui asemenea "cancer" pentru "democrația lui originală", dar și zdrobirea pretențiilor "partidelor istorice" de a-și depăși rolul de fațadă pe care această "democrație" li-l conferea. Zdrobirea cu bâtele a minților independente, dar și a grupărilor partinice necontrolate, făcea parte din planul ce i se părea cel mai convenabil pe moment. Asmuțirea unor categorii profesionale împotriva altora (minerilor tocmai li se acordaseră o seamă de privilegii), ridicarea manipulării propagandistice la paroxism (prin inventarea revenirii "capitaliștilor" și a "moșierilor"), dezinformarea - prin prezentarea membrilor opoziției drept "fasciști și legionari", inducerea unor stări de masă emoționale, prin acuza întreruperii funcționării normale a instituțiilor statului (provocată, în fapt, de oamenii săi) au fost mijloacele "tipice" prin care "gașca lui Iliescu" a pregătit stabilizarea propriei puteri. Comuniștii au știut întotdeauna să legitimeze violența statului împotriva propriilor cetățeni.
Presa scrisă și vorbită a relatat pe larg cum s-a pus la cale - cu dorința de a nu lăsa urme - lichidarea fenomenului "Piața Universității". Complotul - în care Iliescu și-a implicat oamenii - ar fi reușit, cum am spus, dacă România nu devenea membră a organizațiilor Occidentului democratic. Democrația nu poate fi, până la urmă, înșelată. Deschiderea urmăririi penale, de către Parchetul General, împotriva lui Ion Iliescu și a complicilor lui poate fi un prim pas spre exorcizarea României de trecutul ei tenebros, o decizie care să indice tuturor ticăloșilor că, de un sfert de secol, au încălecat țara, că nu au, fie și simbolic, scăpare. Chiar dacă Parchetul Militar a închis "dosarele revoluției", o judecată corectă a "infracțiunilor împotriva umanității" prezente în dosarul "mineriadei din 13-15 iunie 1990" va arăta că înfăptuitorii lor sunt aceiași care au pus la cale (într-un WC din Ministerul Apărării) și execuția pripită a Ceaușeștilor, și diversiunea "teroriștilor". României i s-a mai oferit - încă o dată - șansa de a-și curăța obrazul pătat de conducătorii ei trădători, pregătindu-și un alt viitor decât cel pus la cale de "copiii lui Iliescu".