ŞANDORICĂ şi vioara lui de mătase

"Trebuie să cântăm de-acolo de unde ne-am născut"

Înalt, slab şi întunecat, Băbuţ ţine viola spri­jinită perpendicular pe bărbie, Iuliu, ceva mai rotunjor, stă aplecat peste contra­ba­sul ce scoate, sub apăsarea arcuşului, sunete gra­ve şi iuţi, iar Vasile Soporan, cu un licăr fecioresc în pri­viri, la 80 de ani, sare şi cântă de joc. Dacă închizi ochii şi cauţi doar să asculţi aceste ritmate cântece ardeleneşti, ce se aud pe scena Studioului "Horia Bernea" de la Muzeul Ţăranului din Bucu­reşti, îţi captează aten­ţia un sunet în­delung şlefuit, ca de mătase, liantul şi miezul întregii muzici. Este vioara lui Şandorică din Soporu de Câmpie, unul dintre cei mai buni mu­zicanţi din Câmpia Transilvaniei.

La vioară, de 200 de ani

Dacă spui Curcui Alexandru, nu prea ştie nimeni despre cine-i vorba, dar când zici Şan­dorică, aşa da, feţele oamenilor se luminează. Tatăl său, Şandor, şi-a creat, la capătul unei lungi activităţi, renumele de mare viorist, în­drăgit de tot Ardealul, iar Şandorică duce mai departe tradiţia, de cinci generaţii. De vreo 200 de ani, bărbaţii familiei, între care stră­bu­nicul Ferencz şi bunicul Ludovic, au cântat la vioară. "În ziua în care am împlinit şapte ani, pe 20 iunie 1961, tata a scos o vioară nouă, în cutie, din locul în care o păstrase bine. Mi-a pus-o în mâini şi mi-a spus: «De acum, tu trebuie să cânţi la vioară!». Până atunci, eu mai dădeam cu arcuşul peste vioara tri-sfer­turi, de copil, tata văzuse că-mi place, şi mi-a luat una adevărată. No, şi aşe am început. Tata lucra şi ca agricultor. După ce ne-o luat pă­mânturile, s-o angajat la CAP, la între­prin­deri. Dar cânta la joc, la nunţi şi la un an­samblu mare, de 120 de persoane, dintr-un sat vecin, Ceanu Mare. Era şeful tarafului, avea formaţie faină. Cu ansamblu' ăsta a mers în '64 la Bucureşti şi a luat premiul întâi pe ţară. Eu n-am mers atunci cu dumnealui, că nu avea el timp să se ocupe de mine, poate eram mai zburdalnic. Dar când mergea la repetiţii, în Ceanu Mare, mă luam după el. Pleca cu bi­cicleta, că nu era ca acuma, cu atâtea maşini, autobuze. Şi, decât să meargă cu calul ori cu căruţa, lua bicicleta. Eu, cum îl vedeam că pleacă, o luam la fugă după el. Cum începea dumnealui să cânte acolo, cu ansamblu', se trezea cu mine, cu vioara în mâini. Unchiu' meu, fratele cu care cânta tata, zice: «Mă, nu e bine, că dacă nu-l lăsăm pe ăsta mic să cânte, se supără, şi nu mai pune mâna pe vioară». Şi aşa ar fi fost. «Eu zic că mai bine să-l luăm cu noi.» Aşa că am învăţat programul de dansuri, şi dacă se mai rupea vreo coardă la vi­oara bătrânului, că aşa se mai întâmplă, eu con­tinuam cântecul. A văzut tata şi a zis: «Hopa! Stai că acesta mic se pricepe, o învăţat!». Şi, când trebuia să meargă cu ansamblu' sau avea vreo nuntă, mă trimitea pe mine să cânt în locul dumnealui la câte o şură unde se juca. Pe atunci, sărbătorile astea re­ligioase se ţineau negreşit, nu ieşea nimeni pe câmp, la lucru, toţi se îmbrăcau în costume româneşti şi mergeau la joc, la şură. Şi eu le cântam. A venit tata după o lună, când o fost mai liber, şi-o întrebat pe ţi­zeşi. Ăştia erau băieţii care ţineau rostul celor care jucau, că trebuiau să deie o sută de kilograme de grâu ori de porumb, ca un fel de bilet, de abonament, plata pentru muzicanţi. Pe atunci nu prea erau bani, ne plăteau în natură. Şi zice tata: «No, v-o plăcut? Vin eu să vă cânt?». Ei, «Nu, nu , las' că ne cântă Şandorică!». Aveau ei şi altfel de socoteală! Pe tata nu puteau să-l ia după joc, seara, cu ei la cârciumă, să le cânte, că era ocupat. Dar pe mine mă luau. Tata o văzut care-i treaba şi o zis: «Mă, nu trebuie să înveţe copilul ăsta să beie şi să fumeze.» Aşa că m-o luat cu el la nunţi, de pe la unsprezece ani."

"Doina şi românescul, asta cântăm noi în Câmpia Transilvaniei"

- Cum erau nunţile de altădată, ce amintiri vă sunt mai dragi?

- Când eram mai mic, tata nu mă lua cu el la nun­tă, numai mă vădea că apar şi eu acolo. Eu mergeam cu alţi băieţi, mai mari, îi luam cu mine, că mi-era frică de câini, erau câini prin sate. Nu aveam cutie la vioară, mi-o puneam aşa, sub haină, să nu mi-o ude dacă plouă şi, cu arcuşul în mână, mă duceam unde ştiam că-i nuntă şi cântă tata. Mă vedea tata, zicea: "No, fain, bine c-ai venit. Începe un joc de aici." În­ce­peam de cântam, mă vedeau oamenii cum cânt, îmi puneau bani la arcuş, eu mai mare dragoste de cântat aveam, ziceam: "Stai, domne, că aici se fac bani, muzica asta nu-i doar aşa, de plăcere."

- Cu banii câştigaţi ce făceaţi?

- E, cumpăram bomboane, dam la toţi copiii. Şi am stat aşa şapte ani, şi la şapte­sprezece ani m-am însurat, am gă­sit-o pe Măria, nevastă-mea, şi m-am în­surat. Ne ştiam de copii, am crescut îm­preună, familiile noastre erau prietene, ea s-o făcut fată faină, eu... băiat de trea­bă. Ne-am făcut casă şi, de-atunci, am cântat nu pentru bomboane, am cân­tat ca să-mi ţin familia. Pe vremuri, nun­ţile nu se ţineau cu am­pli­ficare, nici nu era curent electric. Se făcea un cort afa­ră, în curtea omului, se puneau nişte lemne, o pre­lată deasupra şi acolo se ţinea nunta. Lumina venea de la lampe cu gaz, se strângeau lampe de prin sat şi cea mai frumoasă stătea deasupra mesei mirelui şi-a miresei. Între mese se făcea un culoar, şi pe acolo mergeam noi şi cântam, de la uşă la masa miresei, apoi roată, înapoi. Cântam jocul miresii, invitaţii jucau cu mireasa, după aia începea jocul românesc, bă­­trânescu'. Ai, tare fain era. Ăştia care cântam aveam două viori, eu cu tata, mai era braciu', care la noi se spune contra, şi contrabasu', care se zice la noi gor­du­na. După aia, au mai apărut acordeoane, tobă, percuţie.

- Cu vocea cine cânta?

- Oamenii de la nuntă, nuntaşii. Cum mer­geam noi pe culoar, se ridica Aron sau Vasilică de la masă şi zicea o doină faină. Oamenii anunţau, se striga între mese care mai cântă. Fie­care avea cântecul lui, noi ştiam care şi i-l cântam. Şi acum se întâmplă să mă întâlnesc cu un om pe care nu l-am mai văzut de hă-hă, douăzeci de ani. Îmi iese aşa în faţă. Şi eu iau vioara şi îi cânt cântecul lui, care ştiam că-i place. Şi aşa se bucură omul, zice: "Măi, Şan­dorică, tu ai memoria lui taică-tău, lui tetea Şandor, văd că reţii toate jocurile bătrâneşti." Ar fi păcat să nu se cânte. Aşa lucrează vioara, aşa mi-au intrat mie toate cântecele în me­mo­rie. Pentru că am drag de oameni, am învăţat de mic să-i iubesc pe oameni. Îi iubesc pe dan­satori, pe jucăuşi, dacă nu-i iubeşti şi nu eşti cu ei acolo, cot la cot, nu se cuplează ni­mic. De­geaba cânţi dacă nu-i iubeşti pe oa­meni. Bun, poţi să cânţi acolo ceva, ăla te ascultă, te mai bagă în seamă, dar nu se leagă. Dacă tu îi cânţi la om ce-i place, ce-i trebie la sufletul lui, intri în contact cu el şi de acolo vine dragostea unul de celălalt. Atunci lucrează cântatul acesta, scoa­te ce-i mai bun din om.

- Cum reuşiţi să stabiliţi astfel de contacte, atunci când cântaţi într-un loc în care nu cu­noaş­teţi pe nimeni, chiar în străinătate?

- Cânţi jocurile pe care le ştii de mic. De­geaba cânţi şi olteneşte, şi ca-n Dobrogea sau ca în Banat. Nu. Trebuie să cântăm de acolo de unde ne-am năs­cut. Noi suntem din Câmpia Transilvaniei, asta repre­zen­tăm, asta cântăm, şi la nunţile din sat, şi în străi­nătate. Nu cântăm cum se cântă în Apuseni, sau spre Bistriţa, sau pe Someş, ci ca în Câmpia Transilvaniei. Aşa îl cucereşti şi pe străin. Prin cântec. Doina şi românescul, asta cântăm noi în Câmpia Transilvaniei, ăsta-i specificul nostru.

"Nea Şandorică, doar cinci minute, că după aia avem manele!"

- Repertoriul dumneavoastră e format din cân­te­cele vechi, învăţate de la tata, sau descoperiţi şi cântece noi?

- Cântece bătrâneşti, în mare parte. Cum e cu descoperirea... Chiar în dimineaţa asta, mi-a venit în minte un cântec pe care îl învăţasem de la nouă-zece ani şi pe care nu l-am mai cântat de mult, mult timp. Mi-am luat vioara şi le-am zis băieţilor: "No, îl mai ştiţi? De acum cincizeci şi ceva de ani?". Abia aştept să ajung acasă şi să-l înregistrez, ca să nu se piardă. Ştim cu ce se mănâncă muzica asta, dar mai sunt multe de descoperit. Şi descoperirea cum vine? Prin cântec. Ar fi păcat să se piardă cântecele astea, folclorul, că asta e comoara ţării. Acum, la nuntă, sunt invitat să cânt şi mi se spune: "Nea Şandorică, da' doar cinci minute, că avem după aia manele." Dacă ajung să cânt o oră la o nuntă, şi-i gata. Înainte cântam doar o serie de jocuri, două-tri ore, până se săturau oamenii de joc. Veneau la mine, dădeau mâ­na, mulţumeau frumos, eu le ziceam: "No, bine, drum bun!". Credeam că pleacă acasă. "Stai aşa, Şan­­dorică, luăm ceva de băut şi petrecem mai de­par­te, stai să ne cânţi.""Bine, eu îţi cânt, tu ia şi pe­tre­ce." Tare fain era. Şi acum ar fi, dar a plecat tineretul din ţară, n-are unde să muncească aici, şi s-a dus cu ei şi jocul, dansul. Nu mai sunt întreprinderi, sin­di­ca­te. Şi la biserică, la fel. De mic, mergeam cu Ursu la bi­serică, mirii, familia, prietenii apropiaţi intrau la cu­nunia religioasă, eu cântam afară pentru ceilalţi. A venit preotul în '90, mi-a luat vioara, a dus-o înă­un­tru. "Şandorică, să nu mai cânţi în faţa bise­ricii." I-am zis: «Părinte, e un obicei vechi». Şi aşa s-a pierdut şi tradiţia aceasta. De douăzeci de ani nu se mai ţine. Dar am o mare bucurie, că o dată pe lună, în sala mare a unui hotel din Cluj, se ţine jocul ro­mâ­nesc. Vin oameni din satele din jur, din Cluj, în­chi­riază sala şi noi le cântăm la joc. Joc autentic! Şi toţi vin îmbrăcaţi în costumul românesc, cum o fost pe vremuri. Cu mai mare drag cânt, credeţi-mă. Mai ales când văd şi copii mici, sub zece ani, tulai, ce mai joacă şi ăia! Părinţii le plătesc profesor de dans să-i înveţe. Le iau costum românesc şi vin la joc o dată pe lună. Ăsta-i Ardealu'! Doamne, că fain îi! Muzicanţii - că la noi se zice muzicanţi, la Bucureşti se zice lă­u­tari - trebuie să ţină folclorul cum trebuie, dar au ne­voie şi de oameni, de dansatori, ca să se lege treaba.

"Vino, nea Şandorică! Plânge America după tine"

- În străinătate cum v-a plăcut? Cum a fost pri­mită muzica din Câmpia Transilvaniei?

- Prima oară am ieşit în 1988. Am avut două concerte tare faine la Geneva şi la Paris, tare bine ne-or primit oamenii acolo. Şi acum mai vin elveţieni şi francezi la noi. Am mers eu cu tata, la viori, fratele lui tata la braciu, băiatu' lui la contrabas şi solistul Vasile Soporan. Adică tata cu fecioru' şi unchiu' cu fecioru'. Că mai sunt care cântă în sat ce mai aud la noi, ce-i mai învăţăm noi, dar lumea tot zice"Mă, cântaţi şi voi, e bine, dar nu sună, mă, cum sună vioara lui Şandor sau a lui Şandorică!". După aia, am avut turnee cu Ion Albeşteanu, el cânta de-ale lui, de aici, din Bucureşti, eu de-ale mele, apoi, în 1999, am plecat în America. Am avut un concert mare la Washington, la Smithsonian Institute. Am rămas acolo zece ani şi jumătate, cu soţia. Ea dansa, eu cântam. Da' n-am putut ţine la dorul de ţară şi m-am întors. Am găsit oameni de treabă, am înfiinţat un ansamblu de dansuri, Ardeleana, şi acum a rămas numele acolo. Mă sună americanii. Vin o dată pe an, stau câte o săptămână la mine. "Şandorică, vino, că plânge America după tine!" "Nu, plânge, mă, nici o Americă, voi plângeţi!".