Povești de dragoste

Un om de onoare

Uneori, când o strig pe fiica mea, îmi amin­tesc de Iulia, femeia pentru care eu am fost marea iubire a vieții. Fata mea, năs­cută la mulți ani de la întâlnirea noastră, poartă toc­mai numele ei. Atunci când a fost să alegem un nume primului nostru copil, am lămurit-o pe soția mea că nu este altul mai frumos decât Iulia. Și cum fiica noas­tră s-a născut în luna iulie, n-a fost greu de con­vins, și astfel, s-au stins și posibilele bănuieli și sus­piciuni, atâtea câte au fost în jurul meu, bărbat trecut de prima tinerețe, căsătorit din obligație și nu din dragoste, cu o femeie cu mult mai tânără.

Ceaiul de sovârf

Pe Iulia am cunoscut-o (de fapt, pot să spun că am descoperit-o, pentru că o știam cu mult înainte de ziua despre care vreau să vorbesc), am descoperit-o, așadar, într-o dimineață de toamnă, în același birou cu mine. Lucram împreună de vreo doi ani, dar până în dimineața aceea n-am avut ochi pentru ea. Pur și simplu n-am văzut și n-am bănuit nimic în spatele chipului ei, care mi s-a părut la început șters și anost. În afară de salutul zilnic, la sosirea și la plecarea de la birou, nu cred că am schimbat prea multe vorbe cu ea. Lucram la proiecte diferite și nu prea ne inter­sectam profesional, așa că n-a fost pentru mine decât una dintre femeile care stăteau la birourile din celălalt capăt al încăperii în care petreceam cel puțin opt ore pe zi.
În dimineața aceea ajunsesem însă la serviciu di­rect de la o petrecere care s-a prelungit până în zori. Ni­mic n-am urât mai mult pe lumea asta decât frigul, sculatul devreme și starea de mahmureală de după petrecerile burlăcești. Ca să ajung la serviciu, atunci, am scurtat drumul prin parcul central al orașului. Era o zi posomorâtă de toamnă, cu ploaie măruntă și cea­ță. Treceam pe aleile parcului și un sentiment de vi­no­văție punea stăpânire pe mine, tot mai apăsător. Mă gândeam la viața mea neîmplinită, la felul risi­pitor în care îmi petreceam ceasurile libere și la faptul că nu aveam chef, dar nici putere, să îmi asum vreo responsabilitate legată de întemeierea unei familii. Era pentru prima oară când mă simțeam obosit de viața pe care o duceam, și tot pentru prima oară, când încolțea gândul, că doar de mine depindea să schimb ceea ce nu-mi mai făcea plăcere. Eram ușor abătut, chiar melancolic, în momentul în care am ajuns la bi­rou, zgribulit și obosit. Drept să spun, nu prea aveam chef de nimic și mă gândeam cu groază la cea­surile care urmau dar, vrând-nevrând, a trebuit să rezolv ceea ce ținea de mine, într-un proiect care trebuia predat. La un moment dat, s-a apropiat de biroul meu Iulia, cu o cană de ceai aburind în mână. "Cred că ai nevoie de ea", a zis și a lăsat-o pe mar­gi­nea biroului. Brusc, mi s-au umezit ochii, poate din cauza aburilor fierbinți, poate din cauza oboselii, poate doar a re­cunoștinței față de gestul fetei, pe care eu nu o bă­gasem în seamă deloc până a­tunci. Mirosul de plante săl­ba­tice m-a înviorat și mi-a adus aminte de bunica mea, care îmi făcea în copilărie, în zilele reci, ceai de sovârf.

Parazit sentimental

Nu mai știu dacă ceaiul pe care mi l-a dat Iulia în dimi­neața aceea a fost de sovârf, dar gestul ei a trezit în mine niște semne de întrebare și a născut un fel de complicitate între noi. În zilele care au urmat, de vreo două, trei ori, Iulia a mai lăsat pe masa mea câte o cană de ceai fierbinte, fără nicio vorbă sau explicație. Se apropia de masa mea, și în loc de salut sau orice altă formulă de adresare, își înclina ușor capul, apoi se întorcea și pleca, fără să mai aștepte mulțumirile mele. Așa că într-o bună zi m-am simțit obligat, oarecum, să o invit la un spectacol, într-o seară de sâmbătă. Și-am descoperit, cu uimire, o ființă minunată, du­ioa­să, care a fost pentru mine, câteva luni, ca o pri­mă­vară în toamna de-afară, dar și în vârtejul tot mai multor nedumeriri și neîmpliniri care mă înconjurau pe-atunci din toate părțile.
Iulia s-a dovedit o fată deosebită, foarte delicată și sensibilă. Părea mereu că alunecă pe deasupra lucrurilor și că tot ceea ce face este pentru a nu supăra pe cineva. Am început să fiu mai atent la ceea ce se întâmpla la serviciu, în ceea ce o privea și pe ea. Am văzut că era timidă și că, de multe ori, de rușinea altora, rezolva situații de care nu era responsabilă și care nu intrau în atribu­țiile ei. Era o ființă îm­pă­ciuitoare, și vorbele ei așe­zate și chibzuite aduceau pacea între cei care aveau câte ceva de disputat. După o vreme, mi-am dat seama că ea chiar era îndrăgostită de mine și că cea­iurile acelea pe care le găseam pe biroul meu erau un fel de mărturisire voalată a senti­mentelor ei. Emotivă fiind, n-a îndrăznit o declarație pe față.
Ce era să fi făcut eu, într-o situație atât de deli­cată? Cum să reacționez la asemenea dovezi gingașe, când eu eram, de fapt, un fel de fluture obișnuit să zboare din floare în floare, fără dorința și intenția de a se așeza la casa lui? La început, m-au înduioșat într-o oarecare măsură micile ei semne, cam naive, ce-i drept, lăsate pe biroul meu: niște frunze de toam­nă, ceai aromat în zilele mai reci, un desen cu două umbrele, ca să-mi amintesc, poate, de seara în care am invitat-o la spectacol și în care ne-a prins ploaia la întoarcerea spre casă. Mai pe scurt, fata era în­dră­­gostită de mine, eu, din păcate, nu, dar oscilam față de ea între o atitudine jucăușă, distrată, și un fel de compasiune căreia nu vreau să-i spun acum milă.
Iulia nu era "rățușca cea urâtă", care ajunge să se transforme într-o mare frumusețe. Era o fată obișnu­ită, agreabilă, sensibilă, care reacționa vizibil la orice gest cât de cât mai afectuos de-al meu. Am intrat în jo­cul început de ea fără prea mari așteptări, și ceea ce părea la început o pierdere de vreme s-a trans­for­mat, încetul cu încetul, în dorința de a fi în preajma ei tot mai mult. Și totuși, tot nu se chema dragoste ceea ce era între noi, poate cel mult obișnuință con­for­tabilă.
Zilele de toamnă aurie au fost martorele plim­bărilor noastre nesfârșite. Petreceam tot mai mult timp împreună, dar cu toate acestea, nu simțeam că Iulia ar putea fi ființa fără de care n-aș putea să tră­iesc. Vedeam în ea mai degrabă un camarad pe care te poți bizui în momente mai grele, căruia poți să-i destăinui neliniștile, fără să-ți fie teamă că ar râde de tine. Nu mă interesa Iulia ca femeie, ca parteneră de viață, dar atunci de ce stăteam totuși ceasuri în șir cu ea? Ce-mi dădea ea și nu găsisem la celelalte pre­zen­țe feminine care mai treceau fugitiv prin viața mea? Cred acum că în prezența Iuliei aveam un confort care pornea din faptul că nu mă implicasem senti­mental, eram doar un fel de parazit care primea ceea ce i se oferea și nu zicea nu, niciodată.

Toamnă de vis

Era foarte clar că nu mai puteam continua mult acest joc. Simțeam că Iulia aștepta de la mine mai mult decât puteam da, în primul rând, o atitudine fermă, o reacție clară și practică la statutul nostru de "prieteni". M-am lăsat dus de val, am intrat și mai mult în complicitatea care se născuse între noi. M-am lăsat "integrat" în familia ei, corul de mătuși și de unchi m-a primit cu ovații, s-au făcut propuneri de logodnă, planuri de viitor, urări. Am lăsat garda jos, cum se spune, și m-am lăsat cu totul în mâinile ei. Iulia parcă înflorise, se făcuse mai frumoasă, și în nopțile pe care le petreceam împreună, descopeream uimit cât de mult se schimbase din dimineața în care îmi lăsase ceaiul pe marginea biroului. Asistam, oa­recum, la nașterea feminității ei, vedeam cum stân­găciile, temerile și neștiința se transformau treptat în gesturi de-o voluptate ce mă înnebunea. Am trăit în lunile din toamna aceea ca într-un vis. Aveam tot ceea ce un om normal și-ar fi putut dori: un serviciu bun, o casă și, mai ales, o femeie care mă trata ca pe un rege, care nu se dădea înapoi de la nimic, pentru a mă vedea mulțumit. Dar nu mai aveam aer, aripile îmi erau legate. Oricât de mândru și de orgolios aș fi fost la acei ani, oricât de bine dădea o asemenea relație în grupul meu de prieteni, ceva, ceva era pe muchie de cuțit. Ca bărbat, jucam perfect rolul de cuceritor fără scrupule, dar mă lăsasem prins prea mult în mrejele unei complicități sentimentale care, din păcate, nu putea duce la iubire, în niciun caz. Nu-mi lipsea nimic și totuși.... și totuși, aveam mo­mente în care simțeam că ceva nu este în regulă cu mine. Oricât se străduia Iulia să-mi ofere o viață lipsită de griji, îmi venea din când în când să evadez din coco­nul de mătase în care eram prins. Și asta, nu pentru că nu mi-ar fi fost bine lângă ea, ci pentru că știam, simțeam tot mai mult, că sunt un mincinos, că oricât mă străduisem, eu tot nu puteam să o iubesc.

O dimineață obișnuită

Ziua a început obișnuit, la fel ca în alte zile de du­minică. Iulia mi-a adus la pat micul dejun și cafeaua. Locuiam împreună deja de câteva luni, deși nu eram căsătoriți, dar ne purtam ca atare. Pentru cei care urmăreau din afară relația noastră, căsătoria părea pasul următor. Eu însă am hotărât atunci, în dimi­neața aceea care părea atât de obișnuită, că nu pot face un asemenea pas, punând la temelia lui o min­ciună. I-am spus asta și Iuliei, repede, pe nerăsuflate, ca nu cumva să mă răzgândesc, i-am spus-o ca pe o poezie, între momentul în care am pus prima linguriță de zahăr în cafea și clipa în care am simțit între buze urme de zaț dulceag.
Am crezut că sunt un om de onoare, dacă nu por­nesc la drum cu o minciună.
Nimic nu rămâne nepedepsit pe lumea asta. Peste ani de la acea dimineață, tot într-o zi de toamnă, m-am însurat cu o femeie care mi-a spus că poartă co­pi­lul meu în pântece. Am vrut să fiu un om de onoare, dar acum două zile, am aflat că m-a mințit. Fata mea, Iulia, are acum opt ani. Ce mai e de făcut acum?

MIRCEA D.