EUGEN POPESCU - "Trei sute de mii de români nu sunt recunoscuţi ca minoritate în Serbia"

Director al Centrului Român de Studii şi Strategii şi al Agenţiei de Presă "Romanian Global News" (RGN)

În perioada 30 septembrie - 1 octombrie, re­pre­zentanţii a nouă consilii naţionale ale mino­rităţilor din Serbia (români, bulgari, maghiari, croaţi, bosniaci, ţigani, sloveni, albanezi, macedoneni) au participat, la Parlamentul European, la seminarul "Provocări şi oportunităţi pentru minorităţile din Serbia", la invitaţia europarlamentarului Marian Jean Marinescu, membru al Delegaţiei de Stabilizare şi Asociere UE-Serbia. David McAllister, membru al PE, autorul Moţiunii pentru Rezoluţia din 2014, "Ra­port despre Progresul Serbiei", a fost, de asemenea, prezent la acest seminar şi i-a încurajat pe repre­zen­tanţii minorităţilor să-şi rostească revendicările cu glas tare. "Nu trebuie să vă temeţi", le-a spus McAllister, "vă rog să-mi trimiteţi toate aspectele care vă deran­jea­­ză, în ceea ce priveşte respectarea drepturilor mi­no­rităţilor; Serbia are un drum de parcurs, iar dacă Ro­mânia, Bulgaria, Ungaria, Croaţia sau alte state UE oferă aceste drepturi minorităţii sârbe, de ce Ser­bia să nu facă şi ea acelaşi lucru"? La adăpostul tur­bu­lenţelor cunoscute astăzi în lume, Serbia încearcă să avanseze spre porţile UE, sperând că va trece ne­ob­servată în politica ei mizerabilă faţă de minorităţi. So­cietatea civilă din România, agenţii de presă private, organizaţii neguvernamentale au preluat, în parte, de la autorităţile române grija pentru minoritatea română, din Timocul sârbesc (şi bulgăresc) şi se adresează di­rect unor europarlamentari şi Bruxelles-ului. În pri­mul plan al acestei lupte se află Agenţia de Presă "Ro­ma­nian Global News" (RGN), creată şi condusă de Eu­gen Popescu - unul dintre liderii de opinie cei mai res­pec­taţi în comunităţile româneşti din jurul Ro­mâ­niei.

"România trebuie să condiţioneze aderarea la UE a Serbiei şi a celorlalte state din balcanii de Vest de respectarea drepturilor minorităţilor"

- Care este cea mai gravă problemă a comu­ni­tă­ţilor româneşti din Timocul sârbesc, domnule Eu­gen Popescu?

- Faptul că 300.000 de români/vlahi nu sunt re­cu­noscuţi ca minoritate naţională în Serbia. Guvernanţii de la Belgrad nu recunosc sinonimia dintre termenii vlah şi român, fapt remarcat şi de preşedintele Iohannis, şi nu le garantează românilor din Serbia drep­tul la educaţie, la păstrarea identităţii culturale şi re­ligioase. Situaţia este dramatică. Într-o ţară euro­pea­nă, care are interesul să intre în UE, 300.000 de ro­mâni sunt urmăriţi de Securitate şi Poliţie permanent, nu au dreptul la biserici şi la educaţie în limba română. Protocolul privind drepturile minorităţilor, semnat între România şi Serbia, nu se respectă deloc. Exa­ge­răm, ca români, dacă invităm Serbia să-şi demonstreze prietenia pentru România, pe care o declară perma­nent? Mergeţi să vorbiţi cu românii/vlahii de acolo, să vă spună ce stare trăiesc când vor să construiască o biserică, iar poliţia îi opreşte; când vor să ţină o slujbă în limba română şi o ţin lângă un copac, pentru că nu au biserică; când vor să înveţe în limba română în şcoli şi sunt opriţi, pe motiv că vor să facă un Kosovo în Timoc. Asupra a doi lideri români s-a tras noaptea, în casă, iar poliţia sârbă n-a găsit niciun vinovat.

- Dar nici în Timocul bulgăresc, românii nu sunt respectaţi ca minoritate... Nici în Abania, nici în Macedonia, nici în Grecia. Se cunosc aceste lucruri la Bruxelles?

- Probabil se cunosc, dar degeaba, dacă statul ro­mân nu insistă asupra problemei, încercând să lămu­rească şi să convingă autorităţile comunitare. Mulţi români trimişi în organismele europene sunt elevi do­cili ai "corectitudinii politice", care nu ştiu să impună o agendă românească în cabinetele de la Bruxelles. Voi exemplifica cu Albania, unde 320.000 de aromâni nu sunt recunoscuţi ca minoritate naţională. Pe de altă parte, în Macedonia li se permite, totuşi, celor 160.000 de aromâni să aibă ore opţionale în limba română (di­a­lectul aromân), dar nici acolo nu există posibilitatea de a studia româna ca limbă maternă în şcoală. Despre Bulgaria şi Grecia, dumneavoastră, "Formula AS", aţi scris de nenumărate ori şi meritaţi laude pentru asta, de­oarece aceste ţări sunt un exemplu negativ de mem­bre ale UE, care nu recunosc minoritatea româ­neas­că/aromânească. Revenind la Serbia: ca să nu mai avem, mâine-poimâine, încă o ţară în Balcani, care nu-i recunoaşte pe românii minoritari de pe teritoriul ei, România trebuie să condiţioneze aderarea la UE a Ser­­biei şi a celorlalte state din Balcanii de Vest de res­pec­­tarea drepturilor minorităţilor, parte a criteriului po­litic, unul dintre criteriile esenţiale de la Copen­ha­ga. D-l Victor Ponta nu cunoaşte, probabil, situa­ţia din a­ceas­tă zonă şi nu-şi ascultă consilierii, de­ vre­me ce a pu­tut afirma, atât de lejer, că nu condiţionează în ni­ciun fel intrarea Serbiei în UE. Este o declaraţie con­tra­ră interesului naţional şi ne-am mirat foarte tare că a putut fi făcută de domnia sa, ca reprezentat al statului.

"Biserica Ortodoxă Sârbă a jucat rolul unui actor naţionalist extrem, introducând în satele româneşti obligativitatea ca toţi să fie botezaţi cu nume sârbeşti"

- Există români şi în Voivodina, rămaşi de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Există o deosebire între ei şi cei din Timoc?

- Într-adevăr, în Serbia avem două comunităţi româneşti. Cea din Voivodina, de circa 35.000 de per­soa­ne, care se bucură de toate drepturile: şcoală în lim­ba română, biserică, activităţi culturale şi presă în limba română, ca urmare a faptului că regiunea a făcut parte din imperiu. La sud de Dunăre, în Timoc, avem o comunitate de zece ori mai mare, care a intrat în com­ponenţa statului sârb după 1830. Până atunci, aceasta a fost sub ocupaţie turcească, care i-a permis însă să-şi păstreze identitatea. Atunci când statul sârb a ocupat această zonă, erau 17 mânăstiri româneşti şi 80 de biserici. Toate acestea au dispărut, în scurt timp, şi nu s-a mai ţinut nicio liturghie în limba română. Aceşti peste 300.000 de români/vlahi sunt împărţiţi în 154 de sate, complet româneşti, şi câteva localităţi mixte. După 1830, această populaţie a fost ţinta unei campanii asimilaţioniste fără precedent, pe care o mai întâlnim doar în spaţiul sovietic. Biserica Ortodoxă Sârbă a jucat rolul unui actor naţionalist extrem, intro­ducând în satele româneşti obligativitatea ca toţi să fie botezaţi cu nume sârbeşti. Au fost desfiinţate bisericile şi începuturile de şcoală în limba română.

- În cei aproape 200 de ani de deznaţionalizare, ar fi fost de aşteptat ca statul român, întâi regal, apoi comunist şi, în cele din urmă, democratic, să fi găsit ocazia de a le sări timocenilor în ajutor. A făcut-o?

- Autorităţile româneşti n-au făcut mai nimic. Dacă, în perioada interbelică, a existat o oarecare pre­o­cupare a României pentru aceşti oameni, în perioa­da Ceauşescu, ei au fost ignoraţi, pentru că el punea accent pe relaţia economică cu sârbii. Această dez­vol­tare a relaţiilor economice din timpul lui Ceauşescu, din păcate, o găsim prezentă şi după 1990, în relaţiile bi­laterale dintre România şi Serbia. Autorităţile româ­ne practică un fel de complicitate cu sârbii. Există o omer­ta privind problema românilor din Timoc, im­pusă de securitatea şi statul sârb, şi o complicitate care vine din vremea legăturilor dintre Securitatea lui Cea­u­şescu şi Securitatea din fosta Iugoslavie. După 1990, foştii securişti români şi-au făcut firme cu sârbii, şi aceştia i-au condiţionat că pot face afaceri cu ei în continuare, dacă îi asigură că statul român nu intră în Timoc şi nu face niciun fel de politici legate de ro­mânii/vlahii de acolo.

"Statul român este un stat slab, care nu-şi apără şi nu utilizează potenţialul extraordinar al acestor comunităţi de români. Nu are o politică naţională ca Ungaria, Polonia, Bulgaria sau Serbia"

- Cum se explică dubla măsură aplicată de Bel­grad românilor din Timoc şi celor din Voivodina?

- Dublul standard poate avea mai multe explicaţii. Cea mai importantă este că Serbia are de-a face cu Ungaria în Voivodina, care este extrem de dură atunci când nu se respectă drepturile minorităţilor sale. Co­mu­nitatea maghiară n-a primit de la Serbia tipografie, posturi de radio, şcoli, ci a venit Budapesta şi le-a fă­cut. Ei n-au aşteptat nimic de la statul sârb şi, astfel, co­munitatea maghiară s-a întărit politic. În Voivodina sunt 300.000 de unguri, câţi români sunt în Timoc, dar fac parte permanent din coaliţiile de guvernare, în timp ce în Timoc n-am reuşit să băgăm niciun deputat în Par­­lament. De ce? Fiindcă fără bani de campanie elec­to­rală, fără mass-media nu se poate. Oamenii ăia ştiu să vorbească româneşte, dar nu să citească, pentru că au învăţat limba prin viu grai de la mamele lor.

- De ce nu se duce România să facă măcar o şcoală acolo?

- Pentru că statul român este un stat slab, care nu-şi apără şi nu utilizează potenţialul extraordinar al aces­tor comunităţi de români. Nu are o politică na­ţională ca Un­garia, Polonia, Bulgaria sau Serbia. Am rămas la sta­diul relaţiilor frăţeşti din timpul lui Cea­uşescu, care sunt adânc imprimate în dinozaurii din MAE. Ei au reuşit să transmită aceste relaţii frăţeşti în conştiinţa tinerei generaţii de diplomaţi, care nu face ce trebuie să facă.

"Singurul lucru care a rezolvat ceva a fost embargoul impus de România la Bruxelles, la ordinul fostului preşedinte Băsescu, privind aderarea Serbiei la UE"

- Există un departament al relaţiilor cu românii de pretutindeni (DRRP). Ce face şi, mai ales, ce nu face acest organism guvernamental?

- Vorbind pe date concrete, pentru biserici, anul acesta, ca şi anul trecut, DRRP n-a dat niciun ban, în condiţiile în care acestea sunt supuse unor presiuni extraordinare, iar preoţii nu au cu ce să-şi ridice lă­caşele. Principala asociaţie culturală, Asociaţia pentru cultura vlahilor-românilor "Ariadnae Filum", care a dus tot greul luptei cu autorităţile sârbe, n-a primit niciun ban. Cum poate să reziste acolo o organizaţie fără bani? Oamenii ăia nu se au decât pe ei şi auto­rităţile sârbeşti în spate, care fac presiuni asupra lor şi a familiilor lor, şi trebuie să depună şi muncă volun­tară, ca să apere identitatea românilor. Ei sunt anchetaţi de Securitatea sârbă, au tot felul de procese pe cap. Sunt lideri români care abia mai rezistă. Situaţia lor este disperată. Nimeni nu împiedică statul român să se ducă să facă şcoli acolo, dacă statul sârb nu face. Sin­gu­rul lucru care a rezolvat ceva a fost embargoul im­pus de România la Bruxelles, la ordinul fostului pre­şedinte Băsescu, privind aderarea Serbiei la UE. As­tăzi, Parteneriatul România-Serbia se duce cu un par­tener de afaceri, care continuă să-ţi tragă ţepe, şi cu care tu continui, absurd, să mergi în pierdere. Cu câtva timp în urmă, un alt incident dintr-o serie întreagă: biserica din Busur a fost profanată. Poliţia sârbă nicio­dată nu-i găseşte pe făptaşi, ceea ce ne întăreşte sus­piciunea că aceste lucruri se întâmplă cu acordul autorităţilor. În prezent, există intenţia de a face un proces la CEDO, din cauza nerecunoaşterii Bisericii Ortodoxe Române în Timoc. Un asemenea proces necesită însă bani pentru avocaţi, iar DRRP nu suportă aceste cheltuieli. Lipsiţi de apărarea Bucureştiului, românilor din Timoc nu le-a rămas decât să lupte cu inima. Oamenii ăştia nu-şi pun în joc cariera, ci viaţa. Un stat român handicapat, în relaţia cu românii de pretutindeni, este un stat care n-are demnitate şi a cărui imagine este călcată în picioare, în toate statele unde sunt comunităţi româneşti.