Apreciez iniţiativa Editurii Litera de a pune la dispoziţia noilor generaţii, în volume frumos tipărite şi trainic legate, o colecţie de clasici ai literaturii universale. Aici îşi avea locul, desigur, şi Anton Pavlovici Cehov (1860-1904), scriitorul rus cu cea mai mare influenţă în evoluţia prozei scurte şi dramaturgiei din sec. XX. Îi recunosc geniul nume de patrimoniu universal, de la Katherine Mansfield, Virginia Woolf, Thomas Mann şi George Călinescu, la Raymond Carver şi Alice Munroe (lista prozatorilor de toate naţiile ieşiţi din mantaua lui e foarte lungă). Cartea pe care vi-o semnalez azi, ca un dar de preţ pe care-l puteţi face apropiaţilor sau dvs. înşivă, cuprinde 11 povestiri-capodopere, toate celebre, mult comentate, unele ecranizate, reprezentând etapele creaţiei cehoviene de maturitate, din 1892 până la moartea prematură. Am două mici obiecţii la ediţia de la Litera. În primul rând ar fi trebuit menţionat undeva numele Sorinei Bălănescu, autoarea ediţiei critice A.P. Cehov - Opere, de unde sunt luate prozele. Din proiectul ei în 9 volume, au apărut la Ed. Univers, cu pauze mari, între 1986 şi 1999 doar 5, îngrijite după toate regulile, inclusiv confruntarea cu originalul, şi cu un aparat critic excepţional, presupunând multă muncă şi pricepere. Apoi, nu înţeleg de ce, pe pagina de gardă, lipseşte dintre traducători numele Andei Boldur care a transpus în româneşte 4 dintre cele 11 povestiri (toate traducerile sunt din 1954-1963, cum erau în ediţia Bălănescu). Nu e locul aici să discutăm despre corectitudinea reeditărilor. Important e ca Cehov să se găsească în librării azi, aşa cum este mereu în repertoriile teatrelor româneşti. Se pare că la noi dramaturgul are prioritate faţă de prozator şi e păcat, fiindcă povestirile şi piesele lui alcătuiesc un bloc, au tipuri de personaje şi teme comune. Încă din timpul studiilor la Medicină, din motive băneşti, Anton Pavlovici a început să colaboreze la reviste cu schiţe. Obligaţia de a se încadra în formatul restrâns l-a învăţat concentrarea, expresia laconică. Scria mult (numai în 1885 a publicat 111 proze!) dar cu o marcă personală, un soi de frenezie a cunoaşterii firii şi ciudăţeniilor omeneşti, a patologiei sentimentelor, în special a "durerilor înăbuşite". Apoi, după 1887, trece la nuvele ce dau un tablou mai vast al vieţii din Rusia, văzută din diverse unghiuri de o mulţime de personaje, în general oameni mărunţi, ce încearcă zadarnic să înţeleagă imprevizibila complexitate a vieţii, să-şi găsească rostul. Cehov vrea şi reuşeşte să se apropie de adevărul acestui "om mediu" într-o lume pe cât de rusească, pe atât de universală. Azi o numim lumea cehoviană. În Salonul nr. 6 (1892) simbolul realităţii e spaţiul închis, azilul de nebuni cu dramele lui, în care poate totuşi apărea şi frumuseţea salvatoare - turma de cerbi incredibil de graţioşi din viziunea agonică a doctorului Raghin. Şi în Doamna cu căţelul (1899), frumuseţea mării îl face pe misoginul plictisit Gurov să-şi amintească "scopurile înalte ale existenţei", că viaţa conţine şi minuni ce compensează suferinţa. Şi pentru pictorul boem şi leneş din Casa cu mezanin (1896) iubirea, chiar neîmplinită, poate da un sens şirului anost de zile. În lumea-închisoare cehoviană poate irupe şi fericirea, în ciuda răului proteic.
De aceea nuvelele capătă o valoare arhetipală pentru literatura sec. XX, de la Kafka la Soljeniţîn şi Ken Kesey, cel cu "Zbor deasupra unui cuib de cuci". Cehov nu e câtuşi de puţin tezist: cu o aparentă simplitate a tehnicii narative, se mulţumeşte să arate înfăţişările răului moral, social, existenţial prin intermediul personajelor sale, faţă de care păstrează o distanţă obiectivă. El nu impune o atitudine etică, ci o lasă în seama cititorului, captat de muzicalitatea frazei, de ritmul ei care se mulează pe trăirile năvalnice, patetice sau resemnate ale bărbaţilor şi femeilor aduşi în prim plan, în construcţii rafinate, cu secvenţe montate cinematografic, într-o vreme când filmul abia se năştea. Eroii cehovieni sunt firi labile, cu stări sufleteşti fluide, extraordinar prinse în text "între ştiut şi neştiut, spus şi nespus, iluzie şi realitate, viaţă şi moarte". Citiţi neapărat Arhiereul, scrisă în 1902, când autorul, celebru dar deja foarte bolnav, îşi aştepta moartea şi veţi înţelege în ce constă modernitatea lui uimitoare. S-a spus că există proză scurtă înainte şi după Cehov. Volumul de azi de la Litera vă va convinge că e adevărat, că în cei 111 ani de posteritate spiritul cehovian a fost mereu viu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
