Nu mi-a plăcut niciodată nici să scriu, nici să vorbesc mult. Am avut o profesie tehnică şi mi-a plăcut mai mult să meşteresc, să cos, să lucrez cu mâinile, şi am optat mai mereu pentru o exprimare cât mai concisă. Aşa că este destul de neobişnuit pentru mine ce fac acum. Dar este ceva care nu mă lasă în pace, ceva înăuntrul meu se cere afară acum, nu mai târziu. Am senzaţia asta de ceva vreme, mi-am reprimat-o cât am putut, dar acum trebuie să vorbesc. Voi risca, deci. Simt că nu am dreptul să păstrez numai pentru mine lucrurile care mi s-au întâmplat în ultima vreme. Poate că cineva care va citi ceea ce am scris se va simţi încurajat, va căpăta încredere, ştiu eu, poate că îl va ajuta ceea ce va afla. Sau va învăţa din greşelile mele? Sincer, nu ştiu. Ce ştiu sigur este că trebuie să vorbesc.
O veste necruţătoare
Am 61 de ani şi am constatat, de curând, cu mare uimire şi tristeţe, că până la această vârstă nu prea am trăit. Aparent, mi-am văzut de treabă, am învăţat, am avut serviciu, am familie ş.a.m.d., dar ceea am făcut în aceşti 61 de ani cu greu se poate numi "viaţă de om", "om", în sensul de "ales", scos de Dumnezeu din nefiinţă, cineva căruia Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său cel Sfânt şi l-a pus în această lume cu un folos, ca să-l mântuiască, pentru ca apoi să-l ia cu el în veşnicie. Am trăit toată viaţa într-un fel de aşteptare. Ca într-o gară, aşteptând mereu altceva, un fel de tren care să mă ducă undeva şi să încep, în sfârşit, să trăiesc cu adevărat. Mi se părea că am tot timpul din lume, dar s-a dovedit că lucrurile nu se petrec întotdeauna aşa cum ne-am aştepta noi.
Pe scurt, am fost diagnosticată cu cancer. Un cancer pulmonar, care nu-mi prea dă timp să îndrept ceva. Este posibil să nu mai am timp deloc. Adenocarcinom pulmonar, stadiul IV, mai multe tumori de diferite dimensiuni şi pe lobul stâng, şi pe lobul drept, cea mare având aproape 6 cm diametru. Diagnostic de certitudine, pus la sfârşitul lui aprilie 2015, la Spitalul "Marius Nasta" din Bucureşti.
- Cât mai am, domnule doctor? Un an?
- Mai puţin, din păcate! Mult mai puţin.
Cred că e mai uşor să mori decât să primeşti vestea morţii. De când am primit diagnosticul, tot ce am putut să fac a fost să mă las moale, moale, în mâna lui Dumnezeu. Făcută ghemotoc, la picioarele lui Iisus, agăţată, cu sfială, de o curea a sandalelor Lui. Aşa mă văd acum, de cele mai multe ori. Nu i-am cerut neapărat vindecarea, ci să nu mă părăsească, să mă ierte şi să aibă milă de mine. Pentru boala mea nu există un tratament medical care să dea măcar o speranţă, una cât de mică. Pur şi simplu nu există. Nu sunt multe bolile cu un prognostic atât de sumbru. Mai ales în stadiul ăsta avansat, tot ce mi s-a propus a fost clasica chimioterapie, de la care niciun medic nu se aştepta la vreun rezultat, deşi mi-o recomandau insistent, şi pe care bineînţeles că am refuzat-o. Mi-am văzut de viaţă în continuare, cu ochii aţintiţi spre Dumnezeu, pentru prima oară în viaţă făcând lucrul ăsta aşa cum trebuie, preţuind fiecare clipă ca pe darul nepreţuit care este, de fapt.
Corigenţă la iubire
Suntem în octombrie, probabil că boala îşi vede înainte de treaba ei de boală, nu ştiu şi nici nu mă interesează, deocamdată nu mă simt rău, am avut o vară minunată cu familia mea, o familie care a reprezentat întotdeauna mult pentru mine, dar pe care abia în situaţia de faţă am realizat cât de mult o iubesc şi cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fiu lui Dumnezeu pentru că mi-a dăruit-o.
Dar nu am făcut asta. Toată viaţa am fost nemulţumită, am aşteptat mereu altceva, am cârtit şi am cerut mereu mai mult. Şi Dumnezeu mi-a dat, şi mi-a tot dat ce i-am cerut, şi eu am primit totul ca şi cum mi s-ar fi cuvenit, şi am continuat să-I cer şi să aştept din ce în ce mai mult, şi tot nu-mi era destul. În mintea mea, îmi imaginam că aşa trebuie să stea lucrurile, noi să cerem, şi Dumnezeu să ne dea, pentru că merităm, nu-i aşa? Doar credem în El, nu? Asta e tot ce trebuie să facem, să credem şi ni se cuvine totul. În orbirea mea, nici nu realizam că ceea ce numeam eu atât de pompos CREDINŢĂ era de fapt o pojghiţă jalnică a ceea ce ar fi trebuit să fie, ceva despre care acum mi-e şi ruşine să pomenesc. În prostia mea, credeam că dacă îmi declaram sus şi tare aşa-zisa mea credinţă în Dumnezeu, puteam să îmi văd liniştită de viaţa mea meschină şi egoistă. Am făcut câte un pic din cam toate porcăriile din lume, uneori din plictiseală sau din curiozitate, le-am făcut rău celor din jur, chiar fără să vreau, de cele mai multe ori, totul pornea din starea mea permanentă de nemulţumire. Lucruri de care astăzi îmi este ruşine. De altfel, relele pe care le-am făcut mi-au lăsat un gust oribil şi, în general, nu le-am repetat, măcar am învăţat din greşeli.
Cred, însă, că mai grav este ce nu am făcut. Aş fi putut să fiu o fiică mai bună, o soră mai bună, o mamă mai bună, o soţie mai bună, o colegă, o prietenă sau o vecină mai bună. Nu am iubit destul, nu i-am ajutat destul pe alţii când au avut nevoie, mi-a convenit să îmi imaginez că problemele dispar dacă întorc capul şi privesc în altă parte. Am fost tot timpul adepta lui "de mâine", un "mâine" pe care l-am tot amânat, fără să mă gândesc că s-ar putea să nu mai vină. Simţeam că nu fac ce trebuie, dar am crezut că este suficient să regret, să mă rog pentru iertare şi Dumnezeu să mă ierte. Şi chiar m-a iertat de nenumărate ori. Şi treaba asta a continuat, până la un moment dat, când El a spus "Stop joc! Reset!". Şi m-am văzut aşa cum eram: goală, fără conţinut. A fost cel mai greu lucru să dau ochii cu mine însămi. Nu mi-a plăcut deloc ce am văzut. Pentru prima oară în viaţă, când L-am rugat pe Dumnezeu cu adevărat să mă ierte, să mă ajute să-mi ispăşesc fiecare păcat, am realizat cât de mult are de iertat, ce povară uriaşă îi cer să ia de pe sufletul meu.
Zbor planat
Să încerc să explic cum am ajuns aici: în urmă cu ceva timp, mai precis de prin septembrie anul trecut, au început să mi se întâmple tot felul de lucruri bizare. Din ce în ce mai multe şi mai dramatice, astfel că la un moment dat, a fost evident că se petrece CEVA. Şi tot aşa, dintr-una în alta, fără să am timp să-mi trag sufletul, din ce în ce mai nelămurită şi mai îngenuncheată, până m-am transformat în altcineva, nu ştiu dacă neapărat o persoană mai bună, dar în orice caz alta.
Era pe 8 septembrie 2014, aproximativ ora zece seara, şi zburam. Zburam, la propriu. Cu câteva clipe înainte îmi conduceam liniştită maşinuţa, un Tico vechi de vreo optsprezece ani, de care mă ataşasem nepermis de mult. Abia intrasem în Bucureşti prin Chitila, ieşisem de sub Podul Constanţei, când am simţit o zdruncinătură puternică, am auzit un zgomot ca un hârşâit şi ne-am trezit în aer. Fusesem cu treburi la Câmpulung, împreună cu soţul meu, deşi înainte de a pleca s-au petrecut nişte lucruri care m-au făcut să mă gândesc un pic dacă nu cumva era mai bine să rămânem acasă. Pe 6 septembrie se declanşase o furtună puternică şi un copac a căzut peste maşinuţa mea. Pagube relativ mici, un far, o aripă şifonată, un stop şi alte mărunţişuri. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost că nu trebuie să facem drumul programat la Câmpulung. Am alungat repede gândul, mi-am zis că asta este, mai cad copaci peste maşini, şi m-am apucat de remediat defecţiunile astfel încât peste două zile, dis-de-dimineaţă, eram la atelierul auto să luăm maşina şi plecam la drum direct de acolo, cu vopseaua proaspătă pe aripă. Al doilea lucru neobişnuit a fost că, în noaptea dinaintea plecării, abia am reuşit să aţipesc un pic, am avut o nelinişte cumplită, simţeam un fel de apăsare, ca şi cum aş fi fost vinovată de ceva, dar am uitat repede şi mi-am văzut, în continuare, de planurile mele.
Acum eram în aer. Lovisem, cu vreo 60 km la oră, un refugiu de tramvai, zburam şi simţeam că mai este Cineva cu noi în maşină. Nu-mi era frică, deşi normal ar fi fost să urlu, să-mi pun mâinile la ochi, să intru în panică, sunt, totuşi, o biată pensionară de 61 de ani, emotivă, sperioasă, genul care îşi face probleme din nimic. Or, dimpotrivă, eu simţeam un fel de încântare, ca atunci când întâlneşti pe cineva drag, ba în plus, în maşină era şi un fel de lumină mai ciudată. Nu pot să descriu exact ce am simţit, un cuvânt potrivit ar fi ÎNCREDERE, zburam prin aer şi aveam încredere, eram fericită, aş fi vrut să comunic într-un fel cu Acel Cineva.
Ăsta a fost primul lucru care m-a pus serios pe gânduri. A fost evident că Dumnezeu ne-a arătat, atunci, că este cu noi în orice clipă. Îmi amintesc precis că nici măcar nu L-am invocat. În acele momente, am uitat că ar fi trebuit să mă rog şi, cu toate astea, Dumnezeu a fost acolo, cu noi, şi a avut grijă să nu păţim nici eu, nici soţul meu, nimic. Toţi cei care au aflat ulterior cum s-a petrecut accidentul, printre care şi mulţi care se pricepeau, cum ar fi mecanicii care au reparat maşina, au fost de părere că, după cum am izbit refugiul, ar fi trebuit să ne răsturnăm. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat asta pentru toţi cei care se aflau în zonă în acele momente. Carnagiu! Dar noi am zburat peste refugiul de tramvai, peste ambele sensuri de circulaţie, peste încă două benzi, cu celelalte maşini din trafic vâjâind, şi pe stânga, şi pe dreapta, după care ne-am oprit, milimetric, lângă maşinile parcate lângă bordura de pe cealaltă parte a şoselei. Vă spun sigur că nu eu am păstrat direcţia, nu eu am pus frână, nu am niciun merit că nu am omorât sau rănit pe cineva, că nu am lovit nici o altă maşină şi că nu am avut nicio zgârietură, nici eu, nici soţul meu. Maşina a avut ceva probleme (baia de ulei, cutia de viteze, două roţi făcute praf etc.), dar asta nu cred că are mare importanţă, dacă în zece zile era reparată, cu nişte costuri rezonabile.
Am tras maşina pe trotuar, urmând să luăm un taxi până acasă, şi atunci s-a întâmplat încă un lucru ciudat, venit parcă să sublinieze şi mai mult că Dumnezeu sau un înger trimis de El era acolo, cu noi: şoferul de taxi care ne-a luat, singurul pe care l-a găsit soţul meu, după multe căutări, era un bătrânel blând şi credincios, care ne-a încurajat, a vorbit tot drumul despre puterea şi bunătatea lui Dumnezeu, iar la coborâre ne-a binecuvântat, în vreme ce eu eram tot mai încântată şi mai fericită. Dacă m-ar fi văzut cineva, ar fi zis că mi-am pierdut minţile din cauza şocului. Trecusem, totuşi, printr-un accident de maşină, chiar dacă eram întregi, pagubele erau destul de mari, dar eu m-am culcat liniştită şi am adormit mai fericită ca oricând.
Îngerul păzitor
Atunci s-a petrecut un alt lucru ciudat: imediat ce am aflat de problema de la plămâni, toate simptomele abdominale - durerile, umflătura şi greţurile - au dispărut ca prin farmec, fără niciun tratament, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Era ca şi cum ăsta ar fi fost scopul pentru care mi-au fost date acele suferinţe, ca să descopăr tumora. Se ştie că de cele mai multe ori, cancerul pulmonar începe să fie simptomatic foarte târziu. Aşa era şi la mine, încă nu aveam niciun simptom sugestiv, nu tuşeam, nu aveam dispnee, nu oboseam etc., aşa că niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să mă caut la plămâni. Simţeam că se mai petrece, însă, ceva ciudat. Că nici modul ăsta în care am descoperit boala nu a fost întâmplător. Simţeam iarăşi prezenţa aceea încurajatoare. Recunosc, eram destul de speriată şi tristă, dar mai presus de asta, simţeam iarăşi acea ÎNCREDERE despre care am vorbit mai devreme. Şi ea nu m-a mai părăsit de atunci.
În grija lui Dumnezeu
Cu toate întâmplările povestite mai sus, în ciuda faptului că am aflat că am o boală îngrozitoare, cu un prognostic cumplit, cu toate astea, eu nu mi-am pierdut minţile, sunt mai liniştită şi mai fericită ca oricând şi consider situaţia în care mă aflu un câştig.
De ce spun asta? Punctual, răspunsul ar suna cam aşa:
- Am căpătat certitudinea că avem un Dumnezeu viu, care este în permanenţă cu noi şi căruia îi pasă cu adevărat. Dacă Îl avem pe Iisus în sufletul nostru, ne va fi bine oriunde, aici sau dincolo, în veşnicie, nici nu mai contează, atât timp cât El este cu noi. Este şi singura certitudine pe care o am, un Dumnezeu care nu mă părăseşte la greu, singurul care nu mă dezamăgeşte niciodată, bun şi iubitor ca un tată. I-am simţit ajutorul în momentele de cumpănă pe care vi le-am povestit, îi simt prezenţa acum, când sunt în situaţia asta dramatică, mă întăreşte cu puterea Lui, mă încurajează şi, de ce nu, îmi arată ce să fac la fiecare pas. Ce aş mai putea dori? Ce binecuvântare mai mare există? Am spus că nu urmez niciun tratament alopat, pentru că, practic, nu există aşa ceva pentru boala asta, însă tot Dumnezeu, prin Fiul său, Iisus, mi-a scos în cale o mulţime de informaţii privind schimbările pe care să le fac în alimentaţie şi viaţa de zi cu zi, precum şi câteva remedii naturiste accesibile. Mi-a arătat ce să aleg din multitudinea de date, astfel încât, în momentul de faţă, mă simt mult mai bine decât anul trecut pe vremea asta. Am revenit la greutatea mea obişnuită, am o viaţă normală, muncesc pentru familia mea, conduc maşina, merg în vacanţe, citesc, fac mişcare şi savurez fiecare clipă, toate lucrurile căpătând parcă un gust mai bun. Deci, fizic, mă prezint mai bine decât atunci când am primit diagnosticul, nu neg, este important şi mă bucură lucrul ăsta, însă cel mai mare câştig este pe plan spiritual. Pentru prima oară în viaţă, mi-am pus ordine în gânduri, valorile sunt puse în ordinea corectă, am aflat ce este important pentru mine, ce îmi trebuie cu adevărat şi ce nu, văd în sfârşit. Nu sunt atât de naivă să-mi imaginez că am descoperit leacul pentru cancerul pulmonar, dar în momentul ăsta, îmi este bine. Nu ştiu ce va fi în clipa următoare, acea clipă nu-mi aparţine, însă în momentul de faţă, mi-e bine, şi asta e arhisuficient.
- Am învăţat că trebuie să trăim cu ochii aţintiţi către Dumnezeu şi să fim în permanenţă atenţi, pentru că el ne vorbeşte tot timpul. Dacă nu-L auzim şi nu-L ascultăm, e numai vina noastră, pentru că, de multe ori, nu ne convine voia Domnului şi vrem să facem lucrurile după capul nostru. Când se dovedeşte că am ales greşit şi regretăm amarnic, este prea târziu, răul a fost făcut, şi consecinţele sunt usturătoare.
- Am învăţat să preţuiesc ceea ce am. Astfel, am realizat ce familie extraordinară am, o familie care mă iubeşte şi pe care mă pot baza. Ne-am apropiat şi mai mult abia acum, în situaţia asta limită, am ajuns să ne cunoaştem cu adevărat. Am aflat, totodată, cât de mult îi iubesc, la rândul meu. Am aflat de asemenea care îmi sunt prietenii adevăraţi. Vedeţi câte lucruri bune mi s-au întâmplat?
- Nu îmi mai este frică de moarte, pentru că eu cred că moartea nici nu există, de fapt. Ne cramponăm cam tare de existenţa asta terestră, am face orice să ne lungim zilele pe pământul ăsta şi ne scapă esenţialul: scopul nostru ar trebui să fie viaţa în veşnicie, cu Dumnezeu. Bineînţeles că nu am venit pe pământ degeaba şi că nu avem voie să ne batem joc de viaţa care ne-a fost dăruită, dar viaţa pe lumea asta e doar o mică parte din întreg. Eu am pierdut o groază de timp prosteşte. Toată viaţa am fost o ipohondră, mă speriam de cea mai mică bubiţă. Pe la vreo patru, cinci ani, când am aflat că fiinţele, deci şi oamenii, trăiesc cât trăiesc şi apoi mor, am fost devastată. Îmi era frică să adorm ca să nu mor în somn. Şi am ţinut-o în felul ăsta până anul trecut. Acum mă simt eliberată, uşoară, am numai grija clipei prezente, ştiu că de ceea ce urmează se ocupă Dumnezeu şi asta e grozav. Vedeţi ce binecuvântări nemaipomenite ne dă Dumnezeu, chiar şi în mijlocul celor mai mari nenorociri?
- Un alt lucru foarte important este că, după toate astea, fiul meu, care era într-un fel mai "liber cugetător", a început să se apropie, şi el, de Dumnezeu. Aş fi extrem de fericită să ştiu că nu rămâne singur după ce eu o să plec, şi mă rog lui Dumnezeu să-l păstreze pe calea asta. Nu este o altă binecuvântare extraordinară?
- Îmi este clar că nu voi înţelege niciodată cu adevărat lucrurile privitoare la divinitate, însă puţinul ăsta care mi-a fost descoperit îmi ajunge. Acum ştiu că nu suntem niciodată singuri la greu, că trebuie doar să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi vom fi salvaţi. Şi când vorbesc de salvare, nu mă refer la vindecarea de cancer (deşi nu aş refuza, nu are sens să fiu ipocrită, mai ales că acum aş şti mult mai bine ce să fac cu viaţa mea), ci la darul nepreţuit al mântuirii, pe care numai Domnul nostru Iisus Hristos ni-l poate da, prin harul Său.
P. S. Mi-a telefonat, azi, cea mai bună prietenă a mea, pe care o cunosc din anul II de facultate, fosta mea colegă de cameră, din căminul Regie, cu care am păstrat legătura toţi aceşti ani, atât cât s-a putut, având în vedere că amândouă am fost ocupate (servicii, familii etc.). Ei bine, cu o voce sfârşită, mi-a spus că s-ar părea să aibă şi ea aceeaşi boală cu mine! Nu se poate! Epidemie de cancer? Încă nu are toate rezultatele analizelor, aşa că mă rog să nu se confirme diagnosticul. Mi-aş dori mult să o pot ajuta. Ştiu prin ce trece.
DORINA P. - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
