Director al Institutului Cultural Român din Suedia, timp de două mandate, numele lui e legat, mai ales, de cel al literaturii române. Reputat traducător (i-a tălmăcit în suedeză pe Emil Cioran şi pe Mircea Eliade, pe Mircea Cărtărescu şi pe Andrei Pleşu) şi unul din cei mai activi promotori ai culturii române în Occident, în cei opt ani de conducere a ICR, a pus sediul, splendid amenajat, din Stockholm, pe harta celor şapte cele mai importante spaţii culturale din capitala Suediei - o destinaţie obligatorie pentru orice iubitor de cultură. Dar Dan Shafran a mai reuşit o performanţă notabilă: a fost numit preşedinte al juriului Premiului August, cel mai important premiu literar suedez, şi membru al Comitetului Parlamentar Suedez. Un intelectual cu un parcurs remarcabil, "ambasador" de elită al culturii române în Occident.
Ultimul tren spre Suedia
- Domnule Shafran, înainte de toate, aş vrea să vă întreb de ce tocmai Suedia? Cum aţi ajuns să promovaţi cultura română în nordul îndepărtat?
- Am ajuns în Suedia în 1982, alungat de realităţile comuniste din România. Nu aveam tocmai o situaţie rea la Bucureşti, eram profesor de engleză la Academia de Studii Economice şi predam, cu plata la oră, şi la Universitate. Dar în 1980, la câteva luni după ce mi-am luat doctoratul, am reuşit să obţinem viză să plecăm în excursie prin Europa cu trenul, soţia mea şi cu mine, lăsând copiii "ostatici". Atunci a început să încolţească în noi ideea de a trăi în altă parte. La întoarcere, am trecut graniţa dintre Iugoslavia şi România cu o mică întârziere. Viza ne expira pe 15 septembrie, iar noi am ajuns chiar în noaptea de 15 spre 16. A venit un grănicer să verifice paşapoartele şi a început să zbiere la noi că a expirat viza. Zic: "Da, dar ne-am întors acasă, suntem aici". Apoi a venit şi superiorul lui, care a început să urle: "Cum îţi permiţi? Nu ţi-e ruşine? Îţi promit că în viaţa ta n-o să mai ieşi din ţară!". Şi atunci mi-am zis: "Ok, până aici!", şi am depus rapid dosar de emigrare în Suedia, fiindcă acolo aveam mai mulţi prieteni şi acolo era şi sora soţiei mele.
- La vremea aceea, intelectualii români alegeau Parisul...
- Noi am vrut iniţial să ajungem în America, dar până la urmă am rămas pe vechiul continent. Nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi plecat în America, dar ştiu că nu-mi pare rău că am rămas în Suedia. Am avut şi marele noroc ca, la un an de la sosirea mea aici, să mă pot angaja la Biblioteca Regală din Stockholm. Asta m-a ajutat să mă integrez mai repede cultural şi mi-a dat sentimentul că lucrurile au o continuitate. Am început să citesc foarte mult în limba suedeză şi am fost mirat să descopăr o literatură grozavă, care nu ajunsese în România, unde se ştia doar de Strindberg şi de Selma Lagerlöf.
- Aţi semnat, până acum, peste 40 de traduceri, cele mai multe din limba română în limba suedeză. De ce nu şi invers?
- Am tradus şi din suedeză în română, dar mult mai puţin. Provocarea era mai mare să traduc în suedeză. Am tradus mereu ce mi-a plăcut, mi-am ales singur scriitorii. De multe ori, traduceam fără contract, la risc, dar nu s-a întâmplat niciodată să rămân cu o carte în sertar. N-am făcut din traducere o meserie. N-am tradus pentru a-mi câştiga existenţa, am avut întotdeauna un loc de muncă. Şi acum, după 32 de ani, încă sunt angajat al Bibliotecii Regale.
- Ce faceţi acolo exact? Cum e să lucrezi la o bibliotecă regală?
- În ultimii 15 ani, am lucrat la secţia de achiziţii. Cumpăr cărţi străine pentru bibliotecă. Mă ocup în special de achiziţiile din limba engleză, franceză şi română. Ce-ţi poţi dori mai mult decât să citeşti cărţi şi despre cărţi şi să cumperi tot ce ţi se pare interesant? Avem şi un buget mare la dispoziţie, aşa că-mi trec prin mână tot felul de minunăţii.
- Munca legată de cărţi v-a ţinut departe de drama emigrantului care nu se poate adapta? V-a ajutat faptul că aţi fost mereu în proximitatea literaturii?
- Când am părăsit România, mi-a fost multă vreme teamă că nu voi mai putea lucra într-un domeniu care să-mi fie sufleteşte aproape. M-a preocupat mult lucrul ăsta, nu dormeam nopţile. Dar munca la bibliotecă, cărţile, familia m-au ajutat să rămân la suprafaţă, şi lucrurile au luat o întorsătură mult mai bună decât mă aşteptam. Şi am ajuns să mă simt acasă. Mai greu a fost cu copiii. Când am plecat, băiatul avea 6 ani, iar fata, 4. I-am dezrădăcinat. Îmi amintesc că printre lucrurile pe care le-am luat când am plecat din ţară era şi un radio cu tranzistori, la care ascultam pe plajă, cum era moda în anii '80. L-am luat cu noi provizoriu, până vom avea bani de ceva mai bun. Dar după o vreme, l-am înlocuit cu o instalaţie stereo. Şi, într-o zi, Alexandru mi-a zis că ar vrea să asculte radio. I-am pornit instalaţia, dar mi-a zis: "Nu, nu, vreau la ăla mic!". "Păi, de ce? Ăsta e mai bun! Se aude mai bine." "Da, dar ăla mic ştie româneşte!" Atunci am înţeles că pentru el a fost greu. Paradoxul a făcut că el, care spunea mereu că nu mai vrea să stea cu noi, că pleacă înapoi, acasă, nu doar că n-a plecat, dar niciodată n-a locuit pe o rază mai mare de un kilometru de casa noastră. În timp ce fiica mea, care s-a simţit atât de bine aici, încât zicea că niciodată nu va pleca din Suedia, că se va mărita aici şi-şi va face o vilă, ca noi să locuim lângă ea, cum a terminat şcoala, a plecat în Germania. Şi dusă a fost. S-a căsătorit acolo şi s-a stabilit în Bavaria.
- Fata a studiat medicina la Frankfurt şi e medic. Iar fiul meu s-a pregătit într-o disciplină care în România ar fi probabil echivalentul mecanicii fine. Nouă ne place să spunem că băiatul "lecuieşte" mecanisme, iar fata, organisme. S-au orientat spre lucruri concrete, doar tata e mai poet din fire. (râde)
- Firea aceasta poetică se potriveşte cu stilul nordic al suedezilor?
- Felul meu de a fi e mai mult nordic decât mediteranean, deci nu mi-a fost greu. M-am regăsit aici, în Suedia. Îmi place liniştea şi faptul că lumea e atentă să nu-l deranjeze pe celălalt. Îmi lipsesc în schimb soarele şi viaţa vie a restaurantelor. Când putem, plecăm spre sud, în Italia sau Franţa, ca să ne bucurăm de lumină. Când am ajuns aici, în '80, suedezii aveau o viaţă socială extrem de sobră. Dar în ultimii 20 de ani, parcă s-a mai înveselit un pic oraşul, s-au mai deschis terase şi cafenele. Am senzaţia că oraşul e adormit doar duminica, când e totul închis. Şi să vă spun drept, mie mi se pare unul din cele mai frumoase oraşe din Europa. E foarte închegat, foarte aşezat, e verde, are multă apă, multe parcuri. Suedezii se laudă că asta e capitala Scandinaviei. Bine, şi danezii susţin că, de fapt, e Copenhaga. Eu zic, totuşi, că Stockholmul e cel mai frumos oraş din nord. Iar ca ţară, Norvegia, cu fiordurile ei, e inegalabilă.
Dialog între culturi
- Aţi fost, timp de două mandate, directorul Institutului Cultural Român din Suedia. Cum aţi simţit comunitatea românească? E închegată în jurul ICR-ului?
- Cred că mulţi au fost dezamăgiţi, pentru că programele Institutului de la Stockholm sunt în cea mai mare parte în limba suedeză. Mulţi se aşteptau ca acest institut să fie un loc unde să se adune românii şi să vorbească româneşte. Dar nu ăsta e rostul unui institut cultural, ci acela de a încerca să atragi populaţia ţării respective, pentru a promova valorile româneşti peste graniţe. Iar Institutul Cultural Român de la Stockholm a reuşit asta deplin.
- ICR-ul din Suedia a fost de mai multe ori în topul spaţiilor culturale din Stockholm.
- Da, a fost de câteva ori în top 10, apoi în top 5 sau top 7. O mare scriitoare suedeză, Eva Ström, scria într-un ziar că în Stockholm nu există decât trei atracţii culturale. Noi eram unul dintre ele.
- Dar ce aţi făcut aşa deosebit în timpul mandatelor dvs., de a devenit Institutul loc de pelerinaj?
- Eu, de la bun început am gândit acest institut ca pe o platformă de dialog între cultura română şi cea suedeză. Şi am invitat scriitori, artişti plastici, muzicieni români şi suedezi, împreună. Au venit aici nume mari ale literaturii suedeze, membri ai academiei, scriitori pe care eu îi cunoşteam deja. Dar am chemat şi mulţi poeţi români. Am iniţiat un ciclu de întâlniri între poeţii români şi cei suedezi, care au stat timp de două săptămâni împreună şi şi-au tradus reciproc poeziile. Şi asta a atras enorm de mult public suedez. Am reuşit să facem din acest institut un loc unde şi românii, şi suedezii discută deschis despre frământările lor artistice. Institutul a fost foarte activ, în mod special în domeniul literaturii. Cred că avem o literatură română foarte bună, care merită scoasă în lume, absolut la nivelul celorlaltor literaturi europene.
- Sunt interesaţi suedezii de traducerile din literatura română?
- Da, literatura română se citeşte, se vinde şi se împrumută de la biblioteci. Există o curiozitate faţă de această ţară. Au fost trei valuri mari de pătrundere a literaturii noastre în Suedia. Unul a fost în anii '60- '70. Scriitoarea Gabriela Melinescu s-a căsătorit cu un mare editor, René Coeckelberghs, a cărui editură a publicat şi literatură română. E perioada în care s-a publicat Marin Preda, Zaharia Stancu, Paul Goma, Nichita Stănescu. A doua infuzie a venit imediat după schimbarea din '90, când suedezii au devenit, brusc, foarte interesaţi de România. Circulau atunci numele Anei Blandiana şi al lui Mircea Dinescu. Un lucru formidabil a fost programul de subvenţionare a traducerilor, iniţiat de ICR prin 2007, 2008. Datorită lui, multe edituri din multe ţări au făcut cerere de subvenţionare a traducerii şi tipăririi cărţilor din literatura română. Şi asta a contribuit mult la promovarea literaturii române în lume. Din păcate, o dată cu criza, bugetul ICR a scăzut periculos, iar asta a afectat şi bugetele noastre. Institutul Român de la Stockholm îşi ia resursele de la Ministerul de Externe pentru lefuri, chirii şi logistică, şi de la ICR Bucureşti pentru proiectele culturale. Or, în ultimii ani s-a ajuns ca cheltuielile administrative să fie uneori mai mari decât cele culturale. Şi atunci miza se pierde pe drum.
- S-au acordat, recent, Premiile Nobel. Trofeul a fost câştigat de o autoare din Belarus. Credeţi că literatura română are vreo şansă la mult râvnita distincţie?
Imagine din Stockholm (Foto: Dreamstime)
- La ora de faţă, şanse la Nobel nu are decât un singur scriitor român: Mircea Cărtărescu. Şi cred că-l va lua până la urmă, fiindcă e foarte apreciat, şi de critica literară suedeză, şi de publicul larg. Dar, sigur că Nobelul e şi el o loterie. Sunt atâţia scriitori valoroşi care n-au luat Nobelul nici la 80 de ani, aşa cum sunt şi mulţi dintre cei pe care premiul i-a atins, dar s-au topit în anonimat. Au fost beneficiarii unui moment fericit care i-a scos în faţă, iar apoi au dispărut. Însă în niciun caz nu au fost beneficiarii unui context politic, aşa cum se tot sugerează. Academia Suedeză nu ţine cont de asta, vă spun cât se poate de sigur.
Stockholm
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
