"Ei, Dauno, Dauno..." - DOINELE DE PE MALUL BALTICII

- Noi le zicem doine, lituanienii le zic "daine". La fel ca la noi, sunt melodii ritualice, cântate la muncă, la nuntă, la moarte, doine de dragoste şi de jale. Fapt cu totul uimitor este că în multe din ele apare Dunărea, "Dauno". Nimeni nu ştie să explice cum a ajuns cel mai mare fluviu al României, un laitmotiv în folclorul Ţărilor Baltice. Cel mai logic ar fi să acceptăm că Dunărea, la fel ca şi doina, a fost adusă în nord de daci -

Mica doinitoare

Marcele are părul alb, strălucitor, tuns scurt, şi ochi albaştri. Faţa luminoasă şi încre­ţită, ca a oricărui ţăran de la noi. Parcă ştia că o să vin. Parcă ştiam că o voi întâlni. Eram ca două rude apropiate care se văd pentru prima dată în via­ţă. După două zile infernale de drum cu maşina (douăsprezece ore de şofat non-stop), ajunsesem la ţintă: Sa­mogetia, un sat cu rezo­nanţe vechi, româneşti, ascuns între pădurile de mesteceni şi pini ale Lituaniei.

*

Mirosea a vodcă po­­­loneză şi a tutun în ca­mera luminată doar de lampa din colţ. Ar­me­le soldaţilor ger­mani aveau un luciu negru, rău, şi aştep­tau reze­mate de perete. Ea era un pic mai înaltă decât ele. Nemţii transformaseră casa în cazarmă şi jucau cărţi pe lăzile de muniţie. Marcele era singura care avea voie să treacă râul la ei, în fie­care seară. Aveau încre­dere în ea, pentru că era doar o copilă. O fetiţă care le-mblânzea sufletul. Desculţă, îmbrăcată doar cu cămaşa de in şi încinsă cu brâul împletit de mama ei, se aşeza în colţul odăii şi înce­pea să cânte. Cânta daine vechi, din bătrâni. Daine de dor, de viaţă şi moarte. Daina mire­selor care pleacă de la părinţi, daine despre pădurile adânci de mesteceni, daine despre soare şi stele, despre râul care nu se mai întoarce niciodată la izvor. Avea doar şase ani pe atunci. Vocea ei curată, de înger, şi nos­tal­gia cântecelor trezeau în sol­daţi dorul de casă, dorul de părinţii şi de iubi­tele lor. Stăteau nemişcaţi, în penumbra ca­merei, cu câte un chiştoc aprins în colţul gurii, cu privirile pierdute în gol. Pentru fie­care daină, îi dădeau micuţei Marcele câte un bis­cuit. Tatăl ei fu­gise în pădure, cu parti­zanii, iar acasă o aş­tepta o familie înfometată de urgia războ­iului. Doinea până când o podi­deau lacrimile, şi soldaţii o trimiteau atunci acasă, ducând în poala cămăşii o grămăjoară de biscuiţi.

*

Marcele Paulauskiene are acum 83 de ani şi este una dintre cele mai mari doinitoare ale Lituaniei. A trăit toată viaţa aici, în micul cătun ascuns între pă­durile de mesteceni din apropierea localităţii Varena. Odată, la un festival folcloric, a cunoscut doinitori din România. A rămas uluită, bi­ruită de ceea ce au­zea. Cântările lor semănau întru totul cu dainele litua­niene.
"Nu doar cântecele noastre par la fel, că despre pădure şi sufletul omului doinim mai mult, dar şi viaţa la ţară am înţeles că seamănă. Eu, de exemplu, am învăţat să doinesc în sat, aici. Întregul sat cânta altădată, nu mai era loc în care să se cânte aşa de mult şi de frumos! Câmpurile şi uliţele erau pline de daine, oriunde te îndreptai, mer­geai prin cântec, pluteai pe el, te învăluia orice aveai de făcut, fie că erai pe deal, la coasă, sau ţeseai, sau legănai copilul. Fiecare treabă pe care o făceai avea daina ei. Toată lumea trebuia să muncească, nimeni nu stătea doar să cânte. Ţineam vaci, mulţi porci şi oi. Munceai şi doineai şi treaba mergea mai uşor, cu cântec ieşea şi mai bine. Erau cântece speciale când se năştea un copil, şi altele când era botezat. Când cineva era bolnav, mergeam la el şi alungam boala cu anumite daine. Adu­nam buruieni şi flori, după cum am învăţat din bătrâni, şi aşa vin­decam orice boală. Tata ştia să amestece buruieni care, legate, "trăgeau" oasele rupte la locul lor. Vorbea cu bolnavul, îi spunea un descântec şi aşa scotea şi alunga răul, cu daine cântate după căderea soarelui sau înainte să răsară. Şi la voi la sat, tot aşa?"

Cu daina, până la moarte

Am stat şi am povestit cu Marcele pâna seara târ­ziu, în căsuţa ei de lemn, pe fereastra căreia se vedea pădurea de mesteceni şi râul. M-a servit cu ceai şi bis­cuiţi de casă. Câ­teo­dată, printre vor­bele ei în li­tuaniană, des­ci­fram câte un cu­­vânt care îmi por­nea inima să bată mai re­pede: ben­dru­oameni (co­mu­­­nita­tea satu­lui), jale, mer­gu, scripcă, ţim­boli (ţam­bal), ghe­o­noaie (fată ne­mă­ri­ta­tă) şi ne miram îm­pre­ună, ea du­când mâ­na la gura şi fă­când un "Hmmm" pre­lung. Înainte de a pleca, am rugat-o să îmi cânte ceva. Să văd dacă mu­zica dai­nelor baltice se po­tri­veşte cu cea a doine­lor româ­neşti.
- Ce fel de daina? m-a întrebat.
Îi spun că vreau să ştiu dacă e adevărat că în doi­nele lor e vor­ba, adesea, de Dunăre, aşa cum afla­sem de la un lingvist de la Uni­ver­sitatea din Vilnius.
- Da, e adevărat, îmi răspunde Marcele, deşi nu ştim cum au ajuns doinele astea la noi.
Îşi îndreaptă spatele, închide ochii şi începe să cânte o doină dulce şi lină, cu acelaşi refren, melan­colic ca un suspin: "Ei, Dauno, Dauno...".
"În limba noastră, Dunăre se spune Dauno sau Daunoi. Daina asta este despre un băiat şi o fată care s-au îndrăgostit unul de altul, dar îi separă Du­nărea cea mare. Mai este o daină foarte cântată, des­pre nişte războinici care încearcă să treacă Dunărea şi nu reu­şesc, din cauză că fluviul este prea adânc şi învolbu­rat. Nu ştiu de ce avem dai­nele astea despre Du­nă­re. Nu ştiu cum au ajuns aici, atât de de­parte, în nord. Aşa le-am moşte­nit de la părinţi şi de la bunici, aşa le cân­tăm şi noi mai de­parte. Ne înso­ţesc viaţa. Daina este cân­tecul nos­tru na­ţional. Însă cele mai fru­moase daine sunt cân­te­cele de leagăn şi cele de în­mormântare. E atâta căl­­dură în ele! În niciun alt cântec nu e pusă atâta iubire pentru cei ce vin şi pentru cei ce se duc. Când o să plec spre Dum­nezeu, o să am şi dainele mele cu mine. O să cânt la por­ţile Raiului şi poate aşa o să fie mai uşor să pătrund în el..."

Copacii îmbrăcaţi

De la Marcele am plecat în Vilnius, cu un rucsac de mere roşii şi parfumate, culese din pomii din curtea ei, şi cu aceeaşi întrebare scormonitoare în minte: cum a ajuns Dunărea în cântecele litua­nie­ni­lor? De ce viaţa şi ritualurile lor de la ţară sunt toate legate de doină, la fel ca la noi? De ce nu sunt folosite ca melodii de joc? Cum se explică asemănările mu­zicale dintre dainele lor şi doinele noastre?
Am rătăcit pe străzile din Vilnius, acest mare oraş al nordu­lui european, admirându-i clădirile vechi şi natura fantastică, în care începea să se aprindă toam­na. Doar biserici sunt foarte puţine! Litua­nienii au acceptat creştinismul târziu, în secolul 14, şi atunci au făcut-o formal. Prac­ticile păgâne, animismul şi credinţa în zeităţi s-au păstrat până astăzi, şi aşa se explică faptul că în mij­lo­cul metropolei, orice piatră este înconjurată cu respect şi atenţie, ca o fiinţă vie, pomii sunt îmbrăcaţi cu pulovere împletite sau au funde colorate prinse de crengi. Aşa se explică şi cultul tradiţiei, actualitatea folclorului, celebrarea lui şi a cântecelor vechi, în frunte cu dainele, ca pe un soi de memorie colec­tivă, care transmite modul de viaţă şi înţelepciunea străveche.

"Poate chiar asta au vrut să ne transmită strămoşii noştri: că veneau de la Dunăre"

Cum drumul cel mai scurt este câteodată şi cel mai bun, mi-am îndreptat paşii spre Institutul Naţional de Folclor din Lituania. M-a primit Loreta Sungailiene, şefa departamentului de muzică, ea însăşi originară din regiunea Samogetia, zona cu cea mai puternică tradiţie populară din Lituania. Mi-a ascultat întrebările şi am încer­cat împreună să găsim răspunsuri:
"Poate nu este întâmplător că şi România, şi Lituania, au doina şi daina înscrise în patrimoniul imaterial UNESCO. Într-adevăr, sunt uimitoare ase­mănările dintre cântecele şi ritualurile noastre şi ale românilor, există foarte multe puncte comune, dar îmi este greu să le explic. E curios, de exemplu, că obiceiul bocitului la înmor­mântări se practică şi în România, şi la noi. Noi avem o tra­diţie veche şi încă vie a bocitoarelor, mai ales în zona Dzackija, unde nu orice femeie poate să fie boci­toare, ea tre­buie să ştie anumite cântece, anu­mite cu­vinte şi un anumit fel de a improviza. Cum zona Lituaniei de azi nu a fost niciodată colonie romană, şi nici lituanienii nu au venit în contact cu imperiul roman, aceste lamentaţii, specifice latinilor, au ajuns aici, cu siguranţă, prin contactul şi preluarea lor de la o populaţie din zona Dunării. Cele mai vechi daine ale noastre, despre care se crede că sunt cân­tece magice, unele cântate de mii de ani, se numesc Sutertinias. Iar poate că cel mai vechi dintre ele este despre Dunăre. Dunărea e prezentă şi în mitologia lituania­nă, avem şi legende despre acest râu. Dar niciodată nu ne-am întrebat cum se explică acest lucru destul de ciudat. Răspunsul este poate chiar în cântec. În 1986, institutul nos­tru a înregistrat câteva femei dintr-un sat care nu ştiau să scrie, însă cântau minunat daine. Poate chiar asta au vrut să ne trans­mită strămoşii noştri, că veneau de la Dună­re, şi cum nu aveau scriere, au făcut-o prin daină."

Ziua ierburilor

Peste 2000 de daine au păstrat lituanie­nii, şi ele sunt cântate cu drag şi cu foc, de peste 900 de gru­puri folclorice. Este un cân­tec naţional, la fel ca la noi, unde doina se mai cântă şi azi, pe întreg teritoriul Ro­mâ­niei. Lituanienii au şi ei doine, pentru mun­cile agrare (semănat, secerat, cosit), doine sentimentale, pentru toate trăirile sufleteşti, dar şi doine vindecătoare, cu funcţie magică, doine de leac, un soi de descântece pentru boală, adevărate incan­taţii şamanice. Unele ri­tua­luri, pierdute la noi, ei încă le au: Ziua ierbu­ri­lor, când toată lu­mea merge cântând la câmp, să adune plante de leac, sau vindecarea cu şerpi (leac da­cic, păstrat la noi doar în zona de munte a Mehedin­ţilor, şi la aromânii din Gre­cia). Asemă­nările cu tradi­ţiile şi doinele ro­mâ­neşti sunt izbitoa­re. Aşa că, la în­tre­barea Loretei "Dar tu ce pă­rere ai despre toate as­tea?", i-am mărturisit, cu sin­ce­ritate, că sin­gu­rul răspuns posibil este prezen­ţa, cândva, în adâncul istoriei, a daco-geţilor dunăreni, care au co­lonizat zona baltică a nordului Eu­ropei, aşa cum afir­mă, de altfel, adu­când argumente con­vin­gătoare, autori ca Friederich Me­nius, Caspar Peu­cer, Ba­san­vicius şi alţi isto­rici ale căror scrieri se află în ma­rile bi­blioteci ale Europei. Şi mai este un argu­ment, o rea­litate sim­­plă, simţită cu inima: e sufi­cient să asculţi o daină şi o doină, ca să înţe­legi că am fost par­te, cândva, din ace­eaşi familie şi din ace­laşi neam.

Lupul dacic

Nesfârşite păduri de mesteacăn. Apoi pâlcuri so­lemne de pini şi, printre ei, deodată, Marea Baltică, întinsă şi scânteie­toa­re, amestecându-şi al­bastrul cu cerul şi no­rii. O lumină opacă, "nordică", şi senzaţia stranie, că simţi cum planeta se rotunjeşte. Plaje pus­tii, întinse către capătul lumii. E drumul către Riga. Că­lătoria aceasta că­tre capitala Letoniei a început, de fapt, în urmă cu trei ani, în Italia, într-un mic sat din Tirol. Eram acasă la Caesare Poppi, cel mai de seamă etno­graf al ladinilor, şi în camera sa de lucru - un living enorm, plin de cărţi şi măşti adu­nate din toată lumea - am descoperit o carte pe a cărei copertă scria mare "Daina". "Car­­tea asta o am din Le­tonia. Neapărat tre­buie să mergi odată acolo, să vezi despre ce e vorba. Sunt nişte asemă­nări cu Ro­mânia impre­sio­nante! Ba chiar cu ladinii, friulii şi romanşii. Aş spune mai multe... însă rigorile ştiinţifice nu îmi per­mit să mă pro­nunţ...". Din fericire, rigorile inimii sunt altele, aşa că iată-mă în cele din urmă în Riga, ur­mând să mă întâl­nesc cu Aida Ran­cane, prietena şi co­la­boratoarea profesorului Poppi, care va veni la întâl­nire înso­ţită de câţiva specialişti în etnografie şi folclor.
"Da, sigur că daina a ajuns din altă parte până aici. De altfel, aceasta este o denu­mire veche, folo­si­tă foarte rar, astăzi îi spunem diesme. Noi cre­dem că numele origi­nar înseam­nă vindecare, durata vieţii, dăinuirea noastră pe acest pământ. Pe aceste cân­tece nu se dansa nicio­dată, erau mai degrabă nişte litanii sau, pur şi simplu, texte ce cuprin­deau o filo­sofie de viaţă pusă pe o melo­die." Nici ceilalţi cerce­tători din Letonia, aflaţi de faţă, nu au ştiut să spună de unde vin dai­nele, nu şi-au pus această întrebare, consi­derând că sunt "vechi de când lu­mea" şi-atât. Însă, îm­preună, am descoperit cu uimire că, uneori, ele însoţeau ritualuri specifice, existente în mod iden­tic la lituanieni şi la noi. După înmormântare, de pil­dă, bătrânii încă mai pun vase cu apă şi pâine la fe­reas­tra casei în care a decedat cineva, ca sufletul mor­tului, în cele 40 de zile cât mai rămâne în lume, să nu ducă lipsă de nimic, iar la capătul mormântului, se pune o pasăre din lemn, simbolizând sufletul. La fina­lul întâlnirii, Aida Rancane a precizat: "Eu cred că există legături importante şi între zamolxianismul vostru şi păgânismul nostru. Mi-am dat seama de asta când am aflat că şi la daci, lupul era un animal foarte important, ritualic. La noi a fost un timp când Zeul Lup reprezenta puterea supremă. Nici măcar nu aveai voie să îi pronunţi numele, trebuia să îi spui altfel. Şi orice tânăr devenea războinic numai după un ritual anume, în care, spiritual, se înfrăţea cu Lupul şi devenea ca el. Exact ca la daci! Ar fi inte­re­sant de văzut ce s-a păstrat în păgânismul nostru din vechile voastre credinţe, din zamolxianism."
Sigur că ar fi interesant! Prezenţa culturii dacilor în lu­mea nordului european constituie un capitol fascinant de istorie, doar că... cine să-l scrie? Cum poate fi trezită curiozitatea cercetă­torilor şi istoricilor români? Noi înţelesuri a ceea ce suntem ca popor şi a ceea ce a fost, cândva, Europa, ar putea să iasă la suprafaţă, dacă cineva s-ar apleca, cu profesionalism şi bună credinţă, asupra identităţilor, uluitoare de-a dreptul, dintre noi şiŢările Baltice, atât în cultura mate­rială (artefacte arheologice), dar şi în cultura spiritua­lă, tradiţii vechi, populare, etnografie, etnobo­tanică şi folclor. După câteva mii de ani de civilizaţie, şi în lumina ultimelor desco­periri, de ce să nu vorbim des­pre aceste adevă­ruri, pe care alţii le recunosc înaintea noastră?

*

Am scos din rucsac un măr de la bunicuţa Mar­ce­le. Încă avea pe el lumina aceea de toamnă nor­­dică. Am muşcat din el şi am pornit pe drumul de în­toar­cere acasă, cântând, încetişor: "Ei Dauno, Dauno...".