ZLĂTARI - biserica unde se rup vrăjile

O mare de mâini, ridicate toate spre cer, de parcă ar dori să-L atingă pe Dumnezeu.

Fie­care om din biserică încearcă să prindă un strop din aghiazma cu care părintele ne stropeşte. În picurul acela firav de apă sfinţită este o putere tai­nică greu de înţeles, dacă nu eşti credincios. O putere care face duhurile rele să se teamă şi să plece. Ori de câte ori aghiasma mă atinge pe creş­tet, în suflet îmi pătrunde un iureş de lu­mină şi mă simt primenit şi curat.
E vineri seară. O seară umedă şi rece, scăldată într-o ploaie de sfârşit de octombrie, care face întunericul să pară mai pătrunzător şi mai hâd decât este. Biserica e plină. Suntem împreună, lipiţi, aproape un singur trup, tineri şi bătrâni, femei şi băr­baţi, unii mai cu stare, alţii sărmani de-a drep­tul, uniţi, cu toţii, într-o sin­gură che­mare. Dinspre altar, vocea părintelui se aude blând, contrastând puternic cu rugăciunea înfricoşătoare a Sfân­tului Vasile cel Mare, ale cărei cu­vinte izgonesc necuratul: "Te bles­tem pe tine, începătorul răutăţilor şi al hulei, căpetenia împotrivirii şi urzitorul vicleniei. Te blestem pe tine, cel aruncat din lumina cea de sus şi surpat pen­tru mândrie în întunericul adâncului."
Fiecare dintre credincioşii care ajung la Biserica Zlătari din Bucureşti au pe suflet o povară sau poartă o bucurie. Vin să se roage sau să mulţumească. Pe toţi i-a adus aici prezenţa nevăzută, dar puternică şi ocro­titoare, a Sfântului Mare Mucenic Ciprian, izbăvitorul de vrăji, a cărui mână se află în acest lăcaş, de peste două sute de ani.
În veacul al XVII-lea, când pe locul Zlătarilor din Sărindar se ridică o micuţă biserică de lemn, mahalaua aurarilor şi argintarilor greci trebuie să fi fost plină de viaţă. Era la un pas de Lipscanii prin care mulţimea trecea într-o vânzoleală neîncetată, căutând să tragă ori să mănânce la unul din hanurile înşirate, la vedere, pe uliţă, să cumpere şi să vândă mărfuri de tot felul, să se plimbe sau, pur şi simplu, să caşte gura la ce se mai întâmplă în târg. O lume de târgoveţi, aflată în neînce­tată mişcare, între módele din Apus şi din Răsărit, un loc în care miresmele grele şi voluptuoase ale Orien­tului se întâlneau cu aerul proaspăt şi tare al moder­nului Occident.
La răscrucea aceasta de vremuri, bisericuţa de lemn din mahalaua zlătarilor este schimbată, şi ea, pe una de piatră, zidită în anul 1705, cu ajutorul spăta­rului Mihail Cantacuzino. Când Gherasim Palada, Pa­triarhul Alexandriei, îl vizitează pe Constantin Brân­co­veanu la Bucureşti, domnul îi închină Biserica Zlă­ta­rilor, devenită între timp una din cele mai bogate mânăstiri din ţară, înzestrată cu han, prăvălii, pivniţe, acareturi şi moşii. Spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, în timpul păstoririi Patriarhului Parthenie al II-lea al Alexandriei, biserica va primi şi cel mai preţios odor al ei - mâna transformată în moaşte a Sfântului Ciprian al Antiohiei, vrăjitorul convertit la creştinism şi martirizat în anul 304. Din clipa aceea, drumul prin vremuri al lăcaşului avea să fie pecetluit, ocrotindu-i şi dezlegându-i pe toţi cei care-i vor trece pragul, de farmece, descântece şi legătorii săvârşite cu puterea celui rău.
Trupul de zid al bisericii va mai fi preschimbat o dată, după cutremurele din 1802 şi 1838, când "fiind în mare ruină şi crăpându-se, s-a început ridicarea din temelie, în anul 1850, de preasfinţitul Calistrat Livis", pe vremea aceea egumen al mânăstirii, dar şi mitro­polit onorific al Libiei. Pictat de Gh. Tattarescu, trecut prin mai multe reparaţii, cu hanul şi turnul-clopotniţă dărâmate, în anul 1902, pentru ca să facă loc lărgirii Căii Victoriei, sfântul lăcaş din secolul XIX a scăpat cu greu furiei demolatoare a lui Ceauşescu, din anii '80. Nici astăzi nu ştie nimeni cum de dicta­torul, care era hotărât să-l demoleze, şi-a schimbat, pe neaştep­tate, gândul.
Mai bine de treizeci de ani. O viaţă de om. Atâta a stat la pangarul Bisericii Zlătari doamna Eugenia. Şi încă stă, deşi s-a pensionat în primăvară. A venit aici în anii comunismului, renunţând la o slujbă bună, în ar­mată, plătită pe atunci cu 3000 de lei. "Dar nu de bani îmi păsa mie, ci de pacea sufletească!" Şi când spune asta, îi văd mijind o lacrimă în ochi. Şi-a găsit-o!
"Eu sunt ardeleancă şi am avut multe probleme cu farmecele, dar Dumnezeu m-a ajutat mult prin Sfân­tul Ciprian. Fratele meu nu a vrut în tinereţe să ia de nevastă fata unei vecine, cu care copilărise. Drept răzbunare, ne-a făcut vrăji la toată familia. Mergea în spatele grădinii şi arunca tot felul de necu­răţii, de pe urma cărora s-au bete­git toate dobitoacele. Vecina aceas­ta a noastră i-a făcut cel mai mult rău mămicii. De ea s-a «ocupat» cel mai mult, pentru că ştia că dacă o termină pe ea, ne termină pe toţi. S-a întâmplat să o şi ia de piept şi să-i spună în faţă: «Tu, nenorocito, ce faci de nu te pot omorî?!» Dar mămica nu a murit, pentru că e o fe­meie tare credincioasă, care se roa­gă foarte mult. Acum are 86 de ani şi ştie pe de rost Acatistul Rugului Aprins, scris de părintele Daniil Sandu Tudor, şi-l spune mereu. Şi i-am cusut şi eu la haină o cruciuliţă de la botez, o bobiţă de tămâie, cu puţin cărbune, care a ars aici, în altar, şi cu rugăciu­nile Sfântului Ciprian, şi pomelnic, duminică de dumi­nică, la Sfânta Liturghie, ne-am izbăvit!"
Multe minuni a văzut doamna Eugenia perindân­du-se prin faţa ochilor, în cei peste treizeci de ani, de când slujeşte la pangar. "S-a întâmplat de multe ori ca vrăji­torii să pân­gărească aghias­ma, astfel ca oa­menii să nu se poată folosi de ea. De abia o sfinţeam, că ne şi tre­zeam, după niciun ceas, cu necu­răţii arun­cate în vasul cu apă sfinţită. Aşa am ajuns să-i pu­nem lacăt şi un robi­net, ca oricine să-şi poată lua aghiasmă, dar nimeni să nu mai poată arunca ceva înă­untru."
Vasul de care vor­beşte doamna Eugenia Ciorga este chiar la in­trare. Când am intrat, nu am băgat de seamă că e ferecat. Lacătul mi­cuţ, care-i închide temeinic capacul, e o mărturie minusculă a marelui război purtat nă­praznic de preoţii a­ces­tei biserici, cu de­mo­nii şi vrăjitorii, care-i slujesc zi şi noapte. Aici se săvârşesc izbăviri de lucrarea duhurilor necurate, pe care Sfântul Ciprian le-a zădărnicit de multe ori, printr-o simplă atingere de moaştele sale. Doamna Eugenia îşi aduce bine aminte...
"Acum mai bine de zece ani, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului, s-a petrecut tămăduirea unei copile, care era chinuită de un duh rău. Cei din fa­milia ei credeau că i se făcuseră farmece, dar nu ştiau cine anume i le făcuse. Disperaţi, pentru că feti­ţa nu se vindeca defel, au mers cu ea pe la biserici şi mâ­năstiri. Un părinte a îndrumat-o spre noi. Şi au ve­nit aici, de mai multe ori. Duminica mergeau de obi­cei la liturghie la Mânăstirea Cernica şi ar fi vrut să se ducă acolo şi de sărbătoarea Adormirii Maicii Dom­nului. Dar în ajun, mama fetiţei a visat pe cineva care i-a spus să nu meargă la mânăstire, ci să vină la slujbă la noi.
Aşa că a ajuns dis de dimineaţă, împreună cu fe­tiţa. Îmi aduc aminte foarte bine cum au dat pomel­nicul la Sfânta Liturghie şi apoi s-au aşezat smerite într-un colţ, pentru că fetiţa tulbura, uneori, slujba, când o chi­nuia duhul rău. În duminica aceea, copila a stat liniş­tită, rostind doar nişte nume în gura mare. Nimeni nu le-a înţeles şi nici părinţii nu au băgat-o în seamă. Acasă, fetiţa a adormit, iar când s-a trezit, şi-a venit brusc în fire, a strigat-o tare pe Măicuţa Dom­nului şi pe Mântuitorul, şi apoi a început să le spună părinţilor cum îi făcuse o femeie farmece. Le-a spus chiar şi numele vrăjitoarei, Florica o chema, îm­preună cu numele tuturor celor care o ajutaseră la far­mece. Atunci şi-au dat seama că erau chiar numele pe care copila le pomenea în timpul Sfintei Liturghii. Şi, din clipa aceea, fetiţa s-a vindecat, iar asupra vră­ji­toarei s-a întors tot răul pe care-l făcuse. Copila e bine sănătoasă, s-a căsătorit şi are la rândul ei copii. Ani de zile a venit aici, la biserică, împreună cu pă­rinţii, ca să-i mulţumească Sfântului Ciprian."

Copilul căruia i s-a furat sufletul

Doamna Eugenia îşi aminteşte de o altă întâmplare care s-a petrecut în anii dictaturii comuniste, când la biserică oamenii veneau pe furiş, de frică să nu-şi piar­dă serviciul, pentru că o supraveghetoare din maga­zi­nul de peste drum avea grijă să urmărească permanent intrarea în sfântul lăcaş.
În vremurile acelea, peste o femeie credincioasă din Bucureşti s-a abă­tut o năpastă. L-a luat de soţ pe băiatul unei vrăjitoare din unguri­me, care i-a pus gând rău. Şi pentru că de ea nu s-a putut atinge, a încercat o vrajă teribilă asupra copilului ei, ca­re avea doar patru ani­şori. Stăpânită de de­mo­nul căruia i se con­sacrase din tinereţe, soacra a vrut să facă un troc. I-a oferit duhului rău sufletul băieţelului, la schimb cu propriul suflet, pentru a se eli­bera. Din momentul acelei vrăji cumplite, băieţelul s-a îmbolnă­vit grav. Cădea incon­ştient, fără motiv, iar medicii nu l-au putut ajuta cu nimic. Ştiind că soacra sa e vrăji­toare, mama copilului a venit la Bucureşti, să se roage Sfântului Ci­prian. Puterea farme­ce­lor era nespus de ma­re, dar femeia a stăruit. Şi nu o dată sau de două ori. A venit la sfântul ani la rând. Sâmbăta seară se urca în tren, ajungea în Capitală, dimineaţa venea la liturghia de la Biserica Zlătari, iar după-amiaza se întorcea acasă. Nu s-a descurajat, nu a renunţat. O trudă de Sisif. Până când, într-o noapte, şi-a visat băieţelul care i-a spus: "Mami, nu mai avem mult!" A venit atunci într-un suflet la Biserica Zlătari, iar părintele, care-i devenise duhovnic, i-a spus să-şi aducă băieţelul la împărtăşit. Când micuţul a primit Trupul şi Sângele lui Hristos, s-a luminat la faţă şi a rostit, aparent fără motiv, numele soacrei. Şi, chiar din clipa aceea, vrăjitoarea s-a îndrăcit. Duhul rău, care-l chinuise pe copilaş, a intrat în ea şi a început să o arun­ce în toate părţile, ca pe o cârpă.
În cele din urmă, mama copilului a venit cu ser­viciul în Bucureşti, pentru a fi aproape de Sfântul Ci­prian. Ani de-a rândul, până să plece definitiv cu fiul său în străinătate, era văzută de enoriaşi stând îm­preună cu băiatul ei, duminică de duminică, lângă racla sfântului.

Părintele NICOLAE DASCĂLU, parohul Bisericii Zlătari
"De multe ori primesc pomelnice pe care nu scrie altceva decât: «Mulţumesc, Sfinte Ciprian, pentru că m-ai ajutat»!"

Casnicii lui Dumnezeu

- Sfinţia voastă, sunteţi preot la o biserică în care se află moaştele unui sfânt extrem de puternic, pre­ţuit şi iubit de mulţimi mari de oameni, pentru că îi protejează şi îi salvează de blesteme şi farmece. Se simte prezenţa asta, deosebit de puternică, în bise­rică. Vă simţiţi cumva protejat?

- Sunt preot de 24 de ani, iar aici, la Biserica Sfân­tului Ciprian de la Zlătari, sunt din anul 2008, aşadar de şapte ani şi ceva. Cinci ani am fost preot la Cate­drala Mitropolitană din Iaşi şi am petrecut mult timp lângă racla Sfintei Parascheva. Aşa că am experienţă în slujirea în biserici cu moaşte de sfinţi. Personal, am o stare specială atunci când slujesc în astfel de loca­şuri. Aici, la Bucureşti, simt asta de când intru în bise­rică, scăpând din tumultul Căii Victoriei. Dintr-odată, parcă am o mai mare uşurinţă în a-mi aduna gândurile; şi, desigur, atunci când mă concentrez mai mult la rugăciune, simt fiorul acesta, că nu mă rog eu singur lui Dumnezeu, ci împreună cu mine se roagă şi sfântul din raclă, iar rugăciunea mea parcă este purtată cu mai multă forţă către Tronul Dumnezeirii. În acelaşi timp, simt acut responsabilitatea mea de preot: cum sunt eu slujitor înaintea lui Dumnezeu, atunci când am per­manent lângă mine un "casnic" al lui Dumnezeu?! Pentru că sfinţii asta sunt, casnicii, prietenii lui Dumnezeu.

- Aţi avut situaţii în viaţă când moaştele Sfântului Ciprian al An­tiohiei să vă fi ajutat într-un mod special?

- Am fost, ca orice om, în anu­mite momente ale vieţii, la răscru­ce: când nu ştiam dacă să merg spre stânga, spre dreapta, înainte, sau, pur şi simplu, să fac pasul pe loc sau să mă întorc înapoi. Ei bine, în astfel de momente am sim­ţit şi ajutorul Sfintei Parascheva, dar şi al Sfântului Ciprian. După ce m-am închinat în faţa raclei lor şi am stăruit mai mult acolo, chiar dacă nu le-am cerut eu în mod spe­cial să-mi rezolve problema aceea, ea a căpătat o soluţie de parcă aş fi gândit-o dintotdeauna. De multe ori, la Sfântul Ci­prian, în timpul lucrărilor de restaurare, am ajuns în impas cu anumite plăţi. Mie nu mi-a plăcut niciodată să întârzii plata lucrătorilor. De aceea, aveam întotdeauna emoţii. Dar Sfântul Ciprian ne-a ajutat, de fiecare dată, căci, în mod minunat, venea câte o persoană şi completa cu ceea ce mai rămânea de plată. Vedeţi, sfinţii nu lucrează doar în adâncul fiinţelor noastre, ci inter­vin şi foarte direct în viaţa noastră, ajutându-ne cu lucruri concrete, materiale. Ne redau de multe ori să­nătatea, în chip minunat. Se în­tâmplă să îţi iasă analizele prost şi, după o săptămână sau două de la rugăciunea către ei, constaţi că, pur şi simplu, s-au îmbunătăţit într-un mod cu totul inexplicabil. De aceea şi vin atât de mulţi credincioşi la raclele cu moaşte, dacă ei nu ar simţi ajutorul sfinţilor, nu ar mai reveni niciodată. Asta este, zic eu, mărturia cea mai puternică. Fiind preot la biserica Sfântului Mucenic Ciprian, de multe ori, primesc po­mel­nice pe care nu scrie altceva de­cât: "Mulţumesc, Sfinte Ciprian, pentru că m-ai ajutat!". Atât şi nu­mele persoanei. Nicio altă rugă­min­te, nicio cerere, doar mulţu­mire.

- Părinte Nicolae Dascălu, prin ce îl simţiţi diferit pe Sfântul Ciprian al Antiohiei faţă de alţi sfinţi?

- Pentru mine, Sfântul Ciprian este modelul maturităţii duhovni­ceşti, al omului care caută cu fer­voa­re adevărul. Am putea spune că el a adâncit metodele ştiinţifice ale vremii lui: magia, vrăjitoria - fă­ceau parte în antichitate din ştiinţa vremii respective. Era un om ge­nial, dăruit total căii lui. Trăia ca un ascet, încă din perioada când practica ma­­gia, şi a fost atât de însetat de cunoaştere, încât a riscat, chiar, să lucreze cu puterea necuratului. Dar în clipa în care a rea­lizat că, de fapt, cunoaş­te­rea la care a ajuns cu atâta efort este finită, are un capăt şi îl subjugă, în loc să-l elibereze, atunci L-a descoperit pe Hristos, prin Sfânta Iustina. A înţeles că puterea Mântuitorului este mai mare decât orice putere din lumea aceasta şi este o putere care te eli­berează, nu este o putere care te în­r­o­beşte: este puterea iubirii răstig­nite. În această putere a iubirii a găsit el sensul vieţii. Atunci a ur­mat convertirea, apoi botezul, hiro­tonia, slujirea episcopală în scau­nul Antiohiei şi, în cele din urmă, martiriul la Nicomidia, care este botezul sângelui, botezul care i-a aşezat cununa sfinţeniei.
Aici, cred eu, Sfântul Ciprian poate fi un model pentru lumea noastră contemporană. Avem acum posibilitatea să cunoaştem foarte multe lucruri din univers. Dar este o cunoaştere orizontală, care se termină sau, până la urmă, intră într-un cerc vicios, ne întoarcem de unde am plecat; nu găsim sensul deplin al vieţii. De la Sfântul Ciprian învăţăm să ne depăşim pe noi înşine, în lumina lui Dumnezeu. Pentru că atunci când găsim calea către Dum­nezeu, atunci avem, de fapt, înţelesul deplin al vieţii noas­tre.

- La nivel popular, Sfân­tul Ciprian e simţit drept grabnic ajutător şi un foarte puternic apărător împotriva vrăjilor, descântecelor, far­me­celor, un luptător contra demonilor.

- Dacă citim în acatistele sau paraclisele ortodoxe, vom vedea că rugăciunile sunt adresate sfinţilor pe baza vie­ţuirii lor pământeşti. Pentru că Sfântul Ciprian a fost un cunoscător al vrăjitoriei, al magiei, desigur că oamenii îl cheamă în rugăciune ca să îi ajute să scape de aceste is­pite. Am întâlnit, la un mo­ment dat, un credincios care se ruga Sfântului Ciprian să mai facă o ultimă vrajă, ca să-i rezolve o anumită pro­blemă. Chiar dacă sfântul s-a lăsat de magie, el îl ruga să facă o ultimă excepţie, acum, doar pentru el! Desi­gur, firesc ar fi fost ca el să se roage să-i destrame tot răul din viaţă, nu să-i ceară să se întoarcă la ceea ce sfântul renunţase, din tot sufletul. Dar, vedeţi, uneori, teama de magie a unor oameni este atât de mare, încât ajung cu ea până în biserică.

- Cum vă explicaţi că în România există, totuşi, multă magie - şi la oraş, luând forma unor escro­cherii, dar mai ales în sate, multe din ele cu viaţă creştină puternică?

- Eu cred că există, de fapt, o religiozitate difuză. La noi la sat, magia poate fi asociată şi cu practicile arhaice, păgâne, adesea foarte puternice. Dacă trecem acum la explicaţiile fenomenologilor - în primul rând mă gândesc la Mircea Eliade, care vorbea despre ca­muflarea sacrului în profan, atunci realizăm că şi atunci când oamenii nu merg după religia îndătinată, oficială, ei păstrează un rest din gândirea arhaică, un fapt ce trebuie pus pe seama esenţei fiinţei umane. Întotdeauna omul caută într-o zonă a iraţionalului ceea ce nu găseşte, ce nu-şi poate explica raţional. La noi s-au păstrat multe tradiţii din vechime, pentru că la noi creştinismul nu a fost impus, creştinismul româ­nesc este unul care s-a sedimentat în timp, astfel încât oamenii şi-au păstrat câte ceva şi din gândirea arhaică a strămoşilor.De aceea, atunci când vedem aceste forme de religiozitate, care nu sunt în totalitate creş­tinate, trebuie să ne gândim că, aşa cum rămân în univers urme de radiaţii, aşa au rămas şi în conştiinţa umană. Din toate acestea reiese, cred eu, că poporul nostru are un fond religios puternic. Important este ca acesta să fie modelat, educat în spiritul creştinismului ortodox, care este, de fapt, matricea fundamentală a sufletului românesc. Fondul acesta arhaic nu trebuie combătut, distrus, ci trebuie sublimat, ridicat acolo unde trebuie. Pentru că fondul acesta trebuie să facă conexiunea fiinţei noastre cu lumina lui Hristos. El nu poate fi rău în sine, dar sunt anumite energii care, dacă nu sunt dirijate la timp în direcţia bună, ar putea să provoace ulterior surprize neplăcute.


Îi mulţumim pe această cale părintelui Nicolae Dascălu pentru fotografiile şi sprijinul acordat la publicarea acestui articol.