Mica doinitoare
Marcele are părul alb, strălucitor, tuns scurt, și ochi albaștri. Fața luminoasă și încrețită, ca a oricărui țăran de la noi. Parcă știa că o să vin. Parcă știam că o voi întâlni. Eram ca două rude apropiate care se văd pentru prima dată în viață. După două zile infernale de drum cu mașina (douăsprezece ore de șofat non-stop), ajunsesem la țintă: Samogetia, un sat cu rezonanțe vechi, românești, ascuns între pădurile de mesteceni și pini ale Lituaniei.
*
Mirosea a vodcă poloneză și a tutun în camera luminată doar de lampa din colț. Armele soldaților germani aveau un luciu negru, rău, și așteptau rezemate de perete. Ea era un pic mai înaltă decât ele. Nemții transformaseră casa în cazarmă și jucau cărți pe lăzile de muniție. Marcele era singura care avea voie să treacă râul la ei, în fiecare seară. Aveau încredere în ea, pentru că era doar o copilă. O fetiță care le-mblânzea sufletul. Desculță, îmbrăcată doar cu cămașa de in și încinsă cu brâul împletit de mama ei, se așeza în colțul odăii și începea să cânte. Cânta daine vechi, din bătrâni. Daine de dor, de viață și moarte. Daina mireselor care pleacă de la părinți, daine despre pădurile adânci de mesteceni, daine despre soare și stele, despre râul care nu se mai întoarce niciodată la izvor. Avea doar șase ani pe atunci. Vocea ei curată, de înger, și nostalgia cântecelor trezeau în soldați dorul de casă, dorul de părinții și de iubitele lor. Stăteau nemișcați, în penumbra camerei, cu câte un chiștoc aprins în colțul gurii, cu privirile pierdute în gol. Pentru fiecare daină, îi dădeau micuței Marcele câte un biscuit. Tatăl ei fugise în pădure, cu partizanii, iar acasă o aștepta o familie înfometată de urgia războiului. Doinea până când o podideau lacrimile, și soldații o trimiteau atunci acasă, ducând în poala cămășii o grămăjoară de biscuiți.
*
Marcele Paulauskiene are acum 83 de ani și este una dintre cele mai mari doinitoare ale Lituaniei. A trăit toată viața aici, în micul cătun ascuns între pădurile de mesteceni din apropierea localității Varena. Odată, la un festival folcloric, a cunoscut doinitori din România. A rămas uluită, biruită de ceea ce auzea. Cântările lor semănau întru totul cu dainele lituaniene.
"Nu doar cântecele noastre par la fel, că despre pădure și sufletul omului doinim mai mult, dar și viața la țară am înțeles că seamănă. Eu, de exemplu, am învățat să doinesc în sat, aici. Întregul sat cânta altădată, nu mai era loc în care să se cânte așa de mult și de frumos! Câmpurile și ulițele erau pline de daine, oriunde te îndreptai, mergeai prin cântec, pluteai pe el, te învăluia orice aveai de făcut, fie că erai pe deal, la coasă, sau țeseai, sau legănai copilul. Fiecare treabă pe care o făceai avea daina ei. Toată lumea trebuia să muncească, nimeni nu stătea doar să cânte. Țineam vaci, mulți porci și oi. Munceai și doineai și treaba mergea mai ușor, cu cântec ieșea și mai bine. Erau cântece speciale când se năștea un copil, și altele când era botezat. Când cineva era bolnav, mergeam la el și alungam boala cu anumite daine. Adunam buruieni și flori, după cum am învățat din bătrâni, și așa vindecam orice boală. Tata știa să amestece buruieni care, legate, "trăgeau" oasele rupte la locul lor. Vorbea cu bolnavul, îi spunea un descântec și așa scotea și alunga răul, cu daine cântate după căderea soarelui sau înainte să răsară. Și la voi la sat, tot așa?"
Cu daina, până la moarte
Am stat și am povestit cu Marcele pâna seara târziu, în căsuța ei de lemn, pe fereastra căreia se vedea pădurea de mesteceni și râul. M-a servit cu ceai și biscuiți de casă. Câteodată, printre vorbele ei în lituaniană, descifram câte un cuvânt care îmi pornea inima să bată mai repede: bendruoameni (comunitatea satului), jale, mergu, scripcă, țimboli (țambal), gheonoaie (fată nemăritată) și ne miram împreună, ea ducând mâna la gura și făcând un "Hmmm" prelung. Înainte de a pleca, am rugat-o să îmi cânte ceva. Să văd dacă muzica dainelor baltice se potrivește cu cea a doinelor românești.
- Ce fel de daina? m-a întrebat.
Îi spun că vreau să știu dacă e adevărat că în doinele lor e vorba, adesea, de Dunăre, așa cum aflasem de la un lingvist de la Universitatea din Vilnius.
- Da, e adevărat, îmi răspunde Marcele, deși nu știm cum au ajuns doinele astea la noi.
Își îndreaptă spatele, închide ochii și începe să cânte o doină dulce și lină, cu același refren, melancolic ca un suspin: "Ei, Dauno, Dauno...".
"În limba noastră, Dunăre se spune Dauno sau Daunoi. Daina asta este despre un băiat și o fată care s-au îndrăgostit unul de altul, dar îi separă Dunărea cea mare. Mai este o daină foarte cântată, despre niște războinici care încearcă să treacă Dunărea și nu reușesc, din cauză că fluviul este prea adânc și învolburat. Nu știu de ce avem dainele astea despre Dunăre. Nu știu cum au ajuns aici, atât de departe, în nord. Așa le-am moștenit de la părinți și de la bunici, așa le cântăm și noi mai departe. Ne însoțesc viața. Daina este cântecul nostru național. Însă cele mai frumoase daine sunt cântecele de leagăn și cele de înmormântare. E atâta căldură în ele! În niciun alt cântec nu e pusă atâta iubire pentru cei ce vin și pentru cei ce se duc. Când o să plec spre Dumnezeu, o să am și dainele mele cu mine. O să cânt la porțile Raiului și poate așa o să fie mai ușor să pătrund în el..."
Copacii îmbrăcați
De la Marcele am plecat în Vilnius, cu un rucsac de mere roșii și parfumate, culese din pomii din curtea ei, și cu aceeași întrebare scormonitoare în minte: cum a ajuns Dunărea în cântecele lituanienilor? De ce viața și ritualurile lor de la țară sunt toate legate de doină, la fel ca la noi? De ce nu sunt folosite ca melodii de joc? Cum se explică asemănările muzicale dintre dainele lor și doinele noastre?
Am rătăcit pe străzile din Vilnius, acest mare oraș al nordului european, admirându-i clădirile vechi și natura fantastică, în care începea să se aprindă toamna. Doar biserici sunt foarte puține! Lituanienii au acceptat creștinismul târziu, în secolul 14, și atunci au făcut-o formal. Practicile păgâne, animismul și credința în zeități s-au păstrat până astăzi, și așa se explică faptul că în mijlocul metropolei, orice piatră este înconjurată cu respect și atenție, ca o ființă vie, pomii sunt îmbrăcați cu pulovere împletite sau au funde colorate prinse de crengi. Așa se explică și cultul tradiției, actualitatea folclorului, celebrarea lui și a cântecelor vechi, în frunte cu dainele, ca pe un soi de memorie colectivă, care transmite modul de viață și înțelepciunea străveche.
"Poate chiar asta au vrut să ne transmită strămoșii noștri: că veneau de la Dunăre"
Cum drumul cel mai scurt este câteodată și cel mai bun, mi-am îndreptat pașii spre Institutul Național de Folclor din Lituania. M-a primit Loreta Sungailiene, șefa departamentului de muzică, ea însăși originară din regiunea Samogetia, zona cu cea mai puternică tradiție populară din Lituania. Mi-a ascultat întrebările și am încercat împreună să găsim răspunsuri:
"Poate nu este întâmplător că și România, și Lituania, au doina și daina înscrise în patrimoniul imaterial UNESCO. Într-adevăr, sunt uimitoare asemănările dintre cântecele și ritualurile noastre și ale românilor, există foarte multe puncte comune, dar îmi este greu să le explic. E curios, de exemplu, că obiceiul bocitului la înmormântări se practică și în România, și la noi. Noi avem o tradiție veche și încă vie a bocitoarelor, mai ales în zona Dzackija, unde nu orice femeie poate să fie bocitoare, ea trebuie să știe anumite cântece, anumite cuvinte și un anumit fel de a improviza. Cum zona Lituaniei de azi nu a fost niciodată colonie romană, și nici lituanienii nu au venit în contact cu imperiul roman, aceste lamentații, specifice latinilor, au ajuns aici, cu siguranță, prin contactul și preluarea lor de la o populație din zona Dunării. Cele mai vechi daine ale noastre, despre care se crede că sunt cântece magice, unele cântate de mii de ani, se numesc Sutertinias. Iar poate că cel mai vechi dintre ele este despre Dunăre. Dunărea e prezentă și în mitologia lituaniană, avem și legende despre acest râu. Dar niciodată nu ne-am întrebat cum se explică acest lucru destul de ciudat. Răspunsul este poate chiar în cântec. În 1986, institutul nostru a înregistrat câteva femei dintr-un sat care nu știau să scrie, însă cântau minunat daine. Poate chiar asta au vrut să ne transmită strămoșii noștri, că veneau de la Dunăre, și cum nu aveau scriere, au făcut-o prin daină."
Ziua ierburilor
Peste 2000 de daine au păstrat lituanienii, și ele sunt cântate cu drag și cu foc, de peste 900 de grupuri folclorice. Este un cântec național, la fel ca la noi, unde doina se mai cântă și azi, pe întreg teritoriul României. Lituanienii au și ei doine, pentru muncile agrare (semănat, secerat, cosit), doine sentimentale, pentru toate trăirile sufletești, dar și doine vindecătoare, cu funcție magică, doine de leac, un soi de descântece pentru boală, adevărate incantații șamanice. Unele ritualuri, pierdute la noi, ei încă le au: Ziua ierburilor, când toată lumea merge cântând la câmp, să adune plante de leac, sau vindecarea cu șerpi (leac dacic, păstrat la noi doar în zona de munte a Mehedinților, și la aromânii din Grecia). Asemănările cu tradițiile și doinele românești sunt izbitoare. Așa că, la întrebarea Loretei "Dar tu ce părere ai despre toate astea?", i-am mărturisit, cu sinceritate, că singurul răspuns posibil este prezența, cândva, în adâncul istoriei, a daco-geților dunăreni, care au colonizat zona baltică a nordului Europei, așa cum afirmă, de altfel, aducând argumente convingătoare, autori ca Friederich Menius, Caspar Peucer, Basanvicius și alți istorici ale căror scrieri se află în marile biblioteci ale Europei. Și mai este un argument, o realitate simplă, simțită cu inima: e suficient să asculți o daină și o doină, ca să înțelegi că am fost parte, cândva, din aceeași familie și din același neam.
Lupul dacic
Nesfârșite păduri de mesteacăn. Apoi pâlcuri solemne de pini și, printre ei, deodată, Marea Baltică, întinsă și scânteietoare, amestecându-și albastrul cu cerul și norii. O lumină opacă, "nordică", și senzația stranie, că simți cum planeta se rotunjește. Plaje pustii, întinse către capătul lumii. E drumul către Riga. Călătoria aceasta către capitala Letoniei a început, de fapt, în urmă cu trei ani, în Italia, într-un mic sat din Tirol. Eram acasă la Caesare Poppi, cel mai de seamă etnograf al ladinilor, și în camera sa de lucru - un living enorm, plin de cărți și măști adunate din toată lumea - am descoperit o carte pe a cărei copertă scria mare "Daina". "Cartea asta o am din Letonia. Neapărat trebuie să mergi odată acolo, să vezi despre ce e vorba. Sunt niște asemănări cu România impresionante! Ba chiar cu ladinii, friulii și romanșii. Aș spune mai multe... însă rigorile științifice nu îmi permit să mă pronunț...". Din fericire, rigorile inimii sunt altele, așa că iată-mă în cele din urmă în Riga, urmând să mă întâlnesc cu Aida Rancane, prietena și colaboratoarea profesorului Poppi, care va veni la întâlnire însoțită de câțiva specialiști în etnografie și folclor.
"Da, sigur că daina a ajuns din altă parte până aici. De altfel, aceasta este o denumire veche, folosită foarte rar, astăzi îi spunem diesme. Noi credem că numele originar înseamnă vindecare, durata vieții, dăinuirea noastră pe acest pământ. Pe aceste cântece nu se dansa niciodată, erau mai degrabă niște litanii sau, pur și simplu, texte ce cuprindeau o filosofie de viață pusă pe o melodie." Nici ceilalți cercetători din Letonia, aflați de față, nu au știut să spună de unde vin dainele, nu și-au pus această întrebare, considerând că sunt "vechi de când lumea" și-atât. Însă, împreună, am descoperit cu uimire că, uneori, ele însoțeau ritualuri specifice, existente în mod identic la lituanieni și la noi. După înmormântare, de pildă, bătrânii încă mai pun vase cu apă și pâine la fereastra casei în care a decedat cineva, ca sufletul mortului, în cele 40 de zile cât mai rămâne în lume, să nu ducă lipsă de nimic, iar la capătul mormântului, se pune o pasăre din lemn, simbolizând sufletul. La finalul întâlnirii, Aida Rancane a precizat: "Eu cred că există legături importante și între zamolxianismul vostru și păgânismul nostru. Mi-am dat seama de asta când am aflat că și la daci, lupul era un animal foarte important, ritualic. La noi a fost un timp când Zeul Lup reprezenta puterea supremă. Nici măcar nu aveai voie să îi pronunți numele, trebuia să îi spui altfel. Și orice tânăr devenea războinic numai după un ritual anume, în care, spiritual, se înfrățea cu Lupul și devenea ca el. Exact ca la daci! Ar fi interesant de văzut ce s-a păstrat în păgânismul nostru din vechile voastre credințe, din zamolxianism."
Sigur că ar fi interesant! Prezența culturii dacilor în lumea nordului european constituie un capitol fascinant de istorie, doar că... cine să-l scrie? Cum poate fi trezită curiozitatea cercetătorilor și istoricilor români? Noi înțelesuri a ceea ce suntem ca popor și a ceea ce a fost, cândva, Europa, ar putea să iasă la suprafață, dacă cineva s-ar apleca, cu profesionalism și bună credință, asupra identităților, uluitoare de-a dreptul, dintre noi și Țările Baltice, atât în cultura materială (artefacte arheologice), dar și în cultura spirituală, tradiții vechi, populare, etnografie, etnobotanică și folclor. După câteva mii de ani de civilizație, și în lumina ultimelor descoperiri, de ce să nu vorbim despre aceste adevăruri, pe care alții le recunosc înaintea noastră?
*
Am scos din rucsac un măr de la bunicuța Marcele. Încă avea pe el lumina aceea de toamnă nordică. Am mușcat din el și am pornit pe drumul de întoarcere acasă, cântând, încetișor: "Ei Dauno, Dauno...".