Sărbătoare muzicală la Muzeul Tăranului Român

- Doi francezi, pe urmele tradiţiei româneşti -

Atât de lăudate în afara ţării, muzicile tradi­ţio­nale româneşti respiră la noi cu greu, sub hăţişul şi hărmă­laia prostului gust, ce le asaltează de peste tot. Kitsch-ul generalizat de pe scene, posturi de radio sau de televiziune (chiar şi pos­turile naţionale!) pare a strica, mai mult decât 50 de ani de propagandă comunistă. Momentele în care ne putem bucura de veritabilul folclor românesc sunt tot mai rare. Iată însă că, pentru o seară, 13 octombrie, săr­bătoarea a revenit la Muzeul Ţă­ranului Român, sub bagheta etnomuzicologului Speranţa Rădulescu, o apărătoare eroică a tradiţiei muzicale autentice. Balul a fost deschis de muzica năvalnică a Fanfarei din Zece Prăjini, într-o formulă restrânsă, aleasă special pentru a cânta curat, fără înfloriturile acumulate în 20 de ani de turnee prin lume. A urmat un răsfăţ acus­tic: muzică transilvăneană fină, neam­plificată, ieşită direct din ceterele şi din gordunele tarafurilor din Căstău şi Soporu de Câmpie.

Trei, Doamne, şi toţi trei...

Sărbătoarea muzicală a fost prilejuită de întâlnirea intitulată "Etnologii intersectate: Franţa - Româ­nia", ce a însemnat o prezentare şi o discuţie cu pu­bli­cul, sus­ţinute de Speranţa Rădulescu şi de doi colegi fran­cezi, etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob şi Jacques Bouët. Cei trei au cutreierat împre­ună satele româneşti la sfârşitul anilor '80 şi, mai ales, în anii '90, documentând obiceiuri şi muzici între timp dispă­rute, sau drastic schimbate. "Înainte să-i cunosc pe cei doi, eram un folclorist poate ceva mai evoluat, dato­rită lecturilor. Stăteam binişor cu partea teoretică, însă aveam nevoie de practică. Când i-am cunoscut pe Jacques şi pe Bernard, mi s-a deschis o lume până atunci inaccesibilă. Am învăţat, în depla­sările pe te­ren alături de ei, mai multe decât în anii de dinainte. Între timp, m-am apropiat de nivelul unui etnomuzi­co­log din afară, nu ştiu dacă am ajuns aco­lo, dar nici nu mă mai consider folcloristul modest de dinainte de a-i cunoaşte", spune Speranţa Rădulescu.
Cei trei au scris împreună, în 2002, cartea "Din răs­puteri. Glasuri şi cetere din Ţara Oaşului, Româ­nia", răsplătită cu premii importante în Franţa. Întâl­nirea de la MŢR a prilejuit şi lansarea cărţii scrise de Bernard Lortat-Jacob şi tradusă în limba română de Speranţa Rădulescu, "Indienii cântăreţi - urechea et­nologului". Deşi se bazează pe date culese în Ţara Oaşului şi în alte zone în care a călătorit, cartea este o ficţiune. Un etnomuzicolog francez asistă la degra­darea, sub presiunea lumii exterioare, a vieţii şi a mu­zi­cii unor săteni, dintr-o exotică şi imaginară locaţie. Nu e nevoie de prea multă imaginaţie, ca să înţelegi despre ce este vorba.

Ieri şi azi în Ţara Oaşului

Speranţa Rădulescu
"Ştim că suntem sălbatici, dar e foarte bine aşa!"

"Muzica din Ţara Oaşului nu se degradează, dar se stinge treptat. Muzicanţi mai sunt, poa­­te nu atât de mulţi ca altă­dată, însă nu prea mai există să­teni cărora să le cânte. Prile­ju­rile de cântat s-au refugiat în intervalele de timp în care se întoarce acasă tine­retul plecat să lucreze în afara ţării. De pildă, între Sfântă Mărie Mare şi Sfântă Mărie Mică, se fac nunţi aproape zilnic. Pe lângă nunţi, se ţine atunci un soi de joc al satului, la care participă, pe lângă tineri, şi oamenii maturi, care vor să-şi etaleze izbânda în via­ţă. Acesta este specificul locului. Nu mai găseşti în România aşa ceva. Oamenii trăiesc acolo pentru a-şi etala izbânda în viaţă. Sunt ambiţioşi şi vor să arate că-s învingători şi acesta-i motivul pentru care nu şi-au degradat muzica, chiar dacă ea slăbeşte ca importanţă în viaţa comunitară. Atunci când se întorc de la Paris, oşenii vor să se etaleze în petreceri extra­ordinare, la care să le cânte ceteraşii. Peste tot în Ro­mânia urlă staţiile de amplificare, denaturând muzica la maximum. La ei, deocamdată, apare câte un micro­fon doar la marile petreceri de Paşte şi de Crăciun, cu multă lume. E un fenomen care ţine de ambiţia lor de a fi diferiţi de alţii. Ştiu că au o muzică diferită şi se mândresc cu asta. Mi-au spus nişte oşeni: «Ştim că suntem sălbatici, ştim că facem o muzică pe care nu o înţelege nimeni, şi e foarte bine aşa»."

Bernard Lortat-Jacob
"Când am ajuns acum doi ani în Oaş, n-am mai văzut nicio vacă. Nu-i vorba că vacile au ceva de spus în muzică, ci că viaţa oamenilor s-a schimbat"

"Nu i-am considerat niciodată pe oşeni sălbatici, primitivi, ci, din contră, foarte gospodari şi primitori. Chiar dacă în anii '80 nu aveau voie să găzduiască străini, ei au făcut-o. La fel s-a întâmplat în toate zonele din România în care am mers. Am fost impresionat de umanitatea ce răzbătea din zo­nele rurale. Când am ajuns pentru prima oară în Oaş, nu ne-a fost uşor să ne adaptăm, să înţelegem muzica şi viaţa oamenilor. Un ţăran ne-a spus atunci un lucru foarte intere­sant. A zis: «Am înţeles de ce aţi venit aici. Pentru că eu ştiu ceva ce voi nu ştiţi, iar voi ştiţi ceva ce eu nu ştiu!». Occiden­tul a impus un stil pasiv de a asculta muzică, în care cei mai mulţi stau într-un loc şi ascultă, fără să se implice, consi­derând că cei ce fac muzică ştiu tot ce-i de ştiut. E ca o cortină între cel ce face muzică şi cel ce as­cultă. În Oaş, ceteraşul trebuie să cunoască melodia prefe­rată a fiecărui om prezent la petrecere, iar acesta, când îşi aude melodia, începe a ţâpuri. E un mod mult mai dinamic, mai interactiv de a primi muzica. Însă nimic nu rămâne neschimbat nicăieri. În 1990, erau toţi oamenii în sat. La cinci şi jumătate după-amiaza, fetele frumoase şi gătite lăsau jocul şi fugeau acasă să mulgă vaca, apoi se întorceau. Când am ajuns acum doi ani în Oaş, n-am mai văzut nicio vacă. Nu-i vorba că vacile au ceva de spus în muzică, ci că tot sistemul s-a schimbat, viaţa oamenilor."

JACQUES BOUËT
"Am străbătut România la pas, cu magnetofonul pe umăr"

- Au trecut aproape 50 de ani de când aţi venit pentru prima oară în România...

- Am ajuns aici în 1967, ca student al Con­ser­va­torului Ciprian Porumbescu din Bucureşti. Aflasem că aici se ţine un curs de etnomu­zi­colo­gie, lucru foar­te rar pe vremea aceea, la conser­vatoarele euro­pene. Unul dintre colegii mei, ce venea dintr-un sat din Ardeal, unde era şi cântăreţ de muzică popu­lară, m-a invitat la pă­rinţii lui. Umblam prin sate cu un magne­tofon la mine şi înregistram bătrânii şi pe oricine era de acord să îmi cânte. Pe atunci, cântau cu toţii, cu bucurie. Îmi amintesc că am înregistrat o fată de cinci ani, cu o voce superbă. După ce am revenit în Franţa, am continuat să mă întorc în România, cam o dată la doi ani, cu fratele meu, cu prieteni, şi să înre­gistrez muzica satelor. Am mers în Oltenia, în Banat, Crişana, am înregistrat muzica polifonică a aromâ­nilor din Dobrogea, ţâpuriturile din Oaş, apoi Mara­mureş. Asta, pe cont propriu, pentru că, oficial, ca etnomuzicolog, am venit abia din anii '80.

- Ce v-a atras atât de mult, ce v-a făcut să reve­niţi de atâtea ori?

- Muzica tradiţională, fără îndoială. În anii '60-'70, în Franţa, muzicile tradi­ţio­nale erau la mare modă în rân­dul tineretului. Cum este acum tehnologia marea atracţie pentru ti­neri, pe atunci era mu­zica. Apoi, în anii '80, am venit cu Bernard, mergeam la Insti­tutul de Folclor, unde eram bine primiţi, ni se ofereau cu amabilitate toate informa­ţiile. Acolo am cunoscut-o pe Spe­ranţa Rădu­lescu şi a fost clar, de la început, că avem multe idei comune şi că putem lucra împreună foarte bine. Aşa că am continuat să um­blăm îm­preună prin sate, să străbatem România.

- Ce se poate face pentru muzicile tradiţionale, cum pot fi ele salvate de tăvălugul contemporan?

- Este o întrebare ce se pune de pe vremea lui Bela Bartok. Termenii acelor ani s-au schimbat mult în bine sub raportul tehnologiei. Imprimarea muzicii este net su­perioară, metodologia pe teren de asemenea, im­pri­mările sunt acum însoţite de explicaţii şi docu­mente foarte bine realizate, iar accesul, mult mai ra­pid. Însă pericolele sunt mult mai mari decât în vremea lui Con­stantin Brăiloiu. Ele sunt globalizarea şi comer­ciali­zarea, ce vor transforma aceste muzici. Singura soluţie este patrimonializarea lor, găsirea unei Arce a lui Noe în care să fie urcate. Va fi însă loc pentru toate?

- Cum vedeţi muzicile tradiţionale din România, din acest moment?

- Nu am mai fost aici de nouă ani, mă pregătesc să ies la pensie, aşa că nu mai merg pe teren. Însă sunt la curent prin superba colecţie de discuri, "Ethnopho­nie", scoasă sub tutela Speranţei Rădulescu. Iar de curând, acum un an sau doi, am ascultat la Conser­vatorul din Lyon, un grup foarte bun din Maramureş (n.r. grupul Iza, condus de Ioan Pop), în care a stră­lucit un ceteraş pe nume Ioachim Făt. Merită să-i amintesc numele, pentru că studenţii la vioară de aco­lo au fost foarte impresionaţi de el, asta, pe lângă suc­ce­sul repurtat de întregul grup.