DAN SHAFRAN - "Și acum, după 32 de ani, sunt angajat al Bibliotecii Regale din Suedia"

Om de cultură român din Stockholm

Director al Institutului Cultural Român din Suedia, timp de două mandate, numele lui e legat, mai ales, de cel al literaturii ro­mâ­ne. Reputat traducător (i-a tăl­măcit în suedeză pe Emil Cioran și pe Mircea Eliade, pe Mircea Căr­tă­rescu și pe Andrei Pleșu) și unul din cei mai activi promotori ai culturii române în Occi­dent, în cei opt ani de conducere a ICR, a pus sediul, splen­did ame­najat, din Stockholm, pe harta celor șap­te cele mai importante spații cul­turale din ca­pitala Suediei - o destinație obligatorie pentru orice iubitor de cul­tură. Dar Dan Shafran a mai reușit o per­formanță nota­bi­lă: a fost numit președinte al juriului Premiului Au­gust, cel mai im­portant premiu literar suedez, și membru al Comi­tetului Parlamentar Suedez. Un in­te­lectual cu un parcurs remarcabil, "ambasador" de eli­tă al culturii române în Occident.

Ultimul tren spre Suedia

- Domnule Shafran, înainte de toate, aș vrea să vă întreb de ce tocmai Suedia? Cum ați ajuns să pro­movați cultura română în nordul în­de­părtat?

- Am ajuns în Suedia în 1982, alungat de rea­li­tățile comuniste din România. Nu aveam tocmai o si­tuație rea la București, eram profesor de engleză la Aca­de­mia de Studii Economice și predam, cu plata la oră, și la Universitate. Dar în 1980, la câteva luni du­pă ce mi-am luat doctoratul, am reușit să obținem vi­ză să plecăm în excursie prin Europa cu trenul, soția mea și cu mine, lăsând copiii "ostatici". Atunci a în­ceput să în­colțească în noi ideea de a trăi în altă parte. La ­în­toarcere, am trecut granița dintre Iugos­lavia și Ro­mânia cu o mică întârziere. Viza ne expira pe 15 sep­tembrie, iar noi am ajuns chiar în noaptea de 15 spre 16. A venit un grănicer să verifice pașapoar­tele și a început să zbiere la noi că a expirat viza. Zic: "Da, dar ne-am întors acasă, suntem aici". Apoi a venit și su­periorul lui, care a început să urle: "Cum îți per­miți? Nu ți-e rușine? Îți promit că în viața ta n-o să mai ieși din țară!". Și atunci mi-am zis: "Ok, până aici!", și am depus rapid dosar de emi­grare în Sue­dia, fiindcă acolo aveam mai mulți pri­eteni și acolo era și sora soției mele.

- La vremea aceea, intelectualii români alegeau Parisul...

- Noi am vrut inițial să ajungem în America, dar până la urmă am rămas pe vechiul continent. Nu știu cum ar fi fost viața mea dacă aș fi plecat în America, dar știu că nu-mi pare rău că am rămas în Suedia. Am avut și marele noroc ca, la un an de la sosirea mea aici, să mă pot angaja la Biblioteca Regală din Stockholm. Asta m-a ajutat să mă integrez mai repede cultural și mi-a dat sentimentul că lucrurile au o continuitate. Am început să citesc foarte mult în limba suedeză și am fost mirat să descopăr o litera­tură grozavă, care nu ajunsese în România, unde se știa doar de Strindberg și de Selma Lagerlöf.

- Ați semnat, până acum, peste 40 de traduceri, cele mai multe din limba română în limba suedeză. De ce nu și invers?

- Am tradus și din suedeză în română, dar mult mai puțin. Provocarea era mai mare să traduc în sue­deză. Am tradus mereu ce mi-a plăcut, mi-am ales sin­gur scriitorii. De multe ori, traduceam fără con­tract, la risc, dar nu s-a întâmplat niciodată să rămân cu o carte în sertar. N-am făcut din traducere o mese­rie. N-am tradus pentru a-mi câștiga existența, am avut întotdeauna un loc de muncă. Și acum, după 32 de ani, încă sunt angajat al Bibliotecii Regale.

- Ce faceți acolo exact? Cum e să lucrezi la o bibliotecă regală?

- În ultimii 15 ani, am lucrat la secția de achiziții. Cumpăr cărți străine pentru bibliotecă. Mă ocup în special de achizițiile din limba engleză, franceză și română. Ce-ți poți dori mai mult decât să citești cărți și despre cărți și să cumperi tot ce ți se pare inte­re­sant? Avem și un buget mare la dispoziție, așa că-mi trec prin mână tot felul de minunății.

- Munca legată de cărți v-a ținut departe de dra­ma emigrantului care nu se poate adapta? V-a aju­tat faptul că ați fost mereu în pro­xi­mitatea litera­tu­rii?

- Când am părăsit România, mi-a fost multă vre­me teamă că nu voi mai putea lucra într-un domeniu care să-mi fie sufletește aproape. M-a preocupat mult lucrul ăsta, nu dormeam nopțile. Dar munca la biblio­tecă, cărțile, familia m-au ajutat să rămân la suprafață, și lucrurile au luat o întorsătură mult mai bună decât mă așteptam. Și am ajuns să mă simt acasă. Mai greu a fost cu copiii. Când am plecat, băiatul avea 6 ani, iar fata, 4. I-am dezrădăcinat. Îmi amintesc că printre lu­crurile pe care le-am luat când am plecat din țară era și un radio cu tranzistori, la care ascultam pe plajă, cum era moda în anii '80. L-am luat cu noi provi­zo­riu, până vom avea bani de ceva mai bun. Dar după o vreme, l-am înlocuit cu o instalație stereo. Și, într-o zi, Ale­xan­dru mi-a zis că ar vrea să asculte radio. I-am pornit instalația, dar mi-a zis: "Nu, nu, vreau la ăla mic!". "Păi, de ce? Ăsta e mai bun! Se aude mai bine." "Da, dar ăla mic știe românește!" Atunci am în­­țe­les că pen­tru el a fost greu. Paradoxul a făcut că el, care spunea mereu că nu mai vrea să stea cu noi, că pleacă înapoi, acasă, nu doar că n-a plecat, dar ni­cio­dată n-a locuit pe o rază mai mare de un kilometru de casa noastră. În timp ce fiica mea, care s-a simțit atât de bine aici, încât zicea că niciodată nu va pleca din Suedia, că se va mărita aici și-și va face o vilă, ca noi să locuim lân­gă ea, cum a terminat școala, a plecat în Germania. Și dusă a fost. S-a căsătorit acolo și s-a stabilit în Bavaria.

- Ce fac copiii dumneavoastră acum?

- Fata a studiat medicina la Frankfurt și e medic. Iar fiul meu s-a pregătit într-o disciplină care în Ro­mânia ar fi probabil echivalentul mecanicii fine. Nouă ne place să spunem că băiatul "lecuiește" mecanisme, iar fata, organisme. S-au orientat spre lucruri con­crete, doar tata e mai poet din fire. (râde)

- Firea aceasta poetică se potrivește cu stilul nordic al suedezilor?

- Felul meu de a fi e mai mult nordic decât me­di­teranean, deci nu mi-a fost greu. M-am regă­sit aici, în Suedia. Îmi place liniștea și faptul că lumea e atentă să nu-l deranjeze pe celălalt. Îmi lipsesc în schimb soarele și via­ța vie a restau­rantelor. Când pu­tem, plecăm spre sud, în Italia sau Franța, ca să ne bucu­răm de lumină. Când am ajuns aici, în '80, sue­de­zii aveau o viață so­cială extrem de so­bră. Dar în ulti­mii 20 de ani, parcă s-a mai înveselit un pic ora­șul, s-au mai deschis terase și cafenele. Am senzația că orașul e ador­mit doar du­mi­nica, când e totul închis. Și să vă spun drept, mie mi se pare unul din cele mai frumoase ora­șe din Eu­ro­pa. E foarte închegat, foarte așezat, e ver­de, are multă apă, multe parcuri. Suedezii se laudă că as­ta e ca­­pitala Scandinaviei. Bine, și danezii susțin că, de fapt, e Copenhaga. Eu zic, totuși, că Stockhol­mul e cel mai frumos oraș din nord. Iar ca țară, Nor­vegia, cu fiordurile ei, e inegalabilă.

Dialog între culturi

- Ați fost, timp de două mandate, directorul Ins­ti­tutului Cultural Român din Suedia. Cum ați simțit comunitatea românească? E închegată în jurul ICR-ului?

- Cred că mulți au fost dezamăgiți, pentru că pro­gra­mele Institutului de la Stockholm sunt în cea mai mare parte în limba suedeză. Mulți se aș­teptau ca acest institut să fie un loc unde să se adune românii și să vorbească românește. Dar nu ăsta e rostul unui institut cultural, ci acela de a încerca să atragi popu­lația țării respective, pentru a promova valorile românești peste granițe. Iar Institutul Cultural Român de la Stockholm a reușit asta deplin.

- ICR-ul din Suedia a fost de mai multe ori în topul spațiilor cul­tu­rale din Stockholm.

- Da, a fost de câteva ori în top 10, apoi în top 5 sau top 7. O mare scriitoare suedeză, Eva Ström, scria într-un ziar că în Stockholm nu există decât trei atracții culturale. Noi eram unul dintre ele.

- Dar ce ați făcut așa deosebit în timpul man­da­telor dvs., de a devenit Institutul loc de pelerinaj?

- Eu, de la bun început am gândit acest institut ca pe o platformă de dialog între cultura română și cea sue­deză. Și am invitat scriitori, artiști plastici, mu­zi­cieni români și suedezi, împreună. Au venit aici nume mari ale literaturii suedeze, membri ai academiei, scriitori pe care eu îi cunoșteam deja. Dar am chemat și mulți poeți români. Am inițiat un ciclu de întâlniri între poeții români și cei suedezi, care au stat timp de două săptămâni împreună și și-au tradus reciproc poeziile. Și asta a atras enorm de mult public suedez. Am reușit să facem din acest institut un loc unde și românii, și suedezii discută deschis despre frămân­tările lor artis­tice. Institutul a fost foarte activ, în mod special în domeniul literaturii. Cred că avem o lite­ratură română foarte bună, care merită scoasă în lume, absolut la nivelul celorlaltor literaturi europene.

- Sunt interesați suedezii de traducerile din lite­ra­tura română?

- Da, literatura română se citește, se vinde și se împrumută de la biblioteci. Există o curiozitate față de această țară. Au fost trei valuri mari de pătrundere a literaturii noastre în Suedia. Unul a fost în anii '60- '70. Scriitoarea Gabriela Melinescu s-a căsătorit cu un mare editor, René Coeckelberghs, a cărui editură a pu­blicat și literatură română. E perioada în care s-a pu­bli­cat Marin Preda, Zaharia Stancu, Paul Goma, Nichita Stă­nescu. A doua infuzie a venit imediat după schim­ba­rea din '90, când suedezii au devenit, brusc, foarte in­teresați de România. Circulau atunci numele Anei Blan­diana și al lui Mircea Dinescu. Un lucru for­mi­dabil a fost programul de subvenționare a tra­du­cerilor, inițiat de ICR prin 2007, 2008. Datorită lui, multe edituri din multe țări au făcut cerere de sub­ven­ționare a traducerii și tipăririi cărților din literatura română. Și as­ta a contribuit mult la promovarea litera­turii române în lume. Din păcate, o dată cu criza, bu­getul ICR a scăzut periculos, iar asta a afectat și buge­tele noastre. Institutul Român de la Stockholm își ia re­­sur­sele de la Mi­nisterul de Externe pentru lefuri, chirii și logistică, și de la ICR București pen­tru pro­iectele cul­turale. Or, în ul­ti­mii ani s-a a­juns ca chel­tuielile admi­nis­trative să fie uneori mai mari decât cele culturale. Și atunci miza se pierde pe drum.

- S-au acordat, recent, Premiile Nobel. Trofeul a fost câștigat de o autoare din Belarus. Credeți că li­te­ratura română are vreo șansă la mult râvnita dis­tincție?

- La ora de față, șanse la Nobel nu are decât un singur scriitor român: Mircea Cărtărescu. Și cred că-l va lua până la urmă, fiindcă e foarte apreciat, și de critica literară suedeză, și de publicul larg. Dar, sigur că Nobelul e și el o loterie. Sunt atâția scriitori va­lo­roși care n-au luat Nobelul nici la 80 de ani, așa cum sunt și mulți dintre cei pe care premiul i-a atins, dar s-au topit în anonimat. Au fost beneficiarii unui mo­ment fericit care i-a scos în față, iar apoi au dispărut. Însă în niciun caz nu au fost beneficiarii unui context politic, așa cum se tot sugerează. Academia Suedeză nu ține cont de asta, vă spun cât se poate de sigur.

Stockholm