Apreciez inițiativa Editurii Litera de a pune la dispoziția noilor generații, în volume frumos tipărite și trainic legate, o colecție de clasici ai literaturii universale. Aici își avea locul, desigur, și Anton Pavlovici Cehov (1860-1904), scriitorul rus cu cea mai mare influență în evoluția prozei scurte și dramaturgiei din sec. XX. Îi recunosc geniul nume de patrimoniu universal, de la Katherine Mansfield, Virginia Woolf, Thomas Mann și George Călinescu, la Raymond Carver și Alice Munroe (lista prozatorilor de toate națiile ieșiți din mantaua lui e foarte lungă). Cartea pe care vi-o semnalez azi, ca un dar de preț pe care-l puteți face apropiaților sau dvs. înșivă, cuprinde 11 povestiri-capodopere, toate celebre, mult comentate, unele ecranizate, reprezentând etapele creației cehoviene de maturitate, din 1892 până la moartea prematură. Am două mici obiecții la ediția de la Litera. În primul rând ar fi trebuit menționat undeva numele Sorinei Bălănescu, autoarea ediției critice A.P. Cehov - Opere, de unde sunt luate prozele. Din proiectul ei în 9 volume, au apărut la Ed. Univers, cu pauze mari, între 1986 și 1999 doar 5, îngrijite după toate regulile, inclusiv confruntarea cu originalul, și cu un aparat critic excepțional, presupunând multă muncă și pricepere. Apoi, nu înțeleg de ce, pe pagina de gardă, lipsește dintre traducători numele Andei Boldur care a transpus în românește 4 dintre cele 11 povestiri (toate traducerile sunt din 1954-1963, cum erau în ediția Bălănescu). Nu e locul aici să discutăm despre corectitudinea reeditărilor. Important e ca Cehov să se găsească în librării azi, așa cum este mereu în repertoriile teatrelor românești. Se pare că la noi dramaturgul are prioritate față de prozator și e păcat, fiindcă povestirile și piesele lui alcătuiesc un bloc, au tipuri de personaje și teme comune. Încă din timpul studiilor la Medicină, din motive bănești, Anton Pavlovici a început să colaboreze la reviste cu schițe. Obligația de a se încadra în formatul restrâns l-a învățat concentrarea, expresia laconică. Scria mult (numai în 1885 a publicat 111 proze!) dar cu o marcă personală, un soi de frenezie a cunoașterii firii și ciudățeniilor omenești, a patologiei sentimentelor, în special a "durerilor înăbușite". Apoi, după 1887, trece la nuvele ce dau un tablou mai vast al vieții din Rusia, văzută din diverse unghiuri de o mulțime de personaje, în general oameni mărunți, ce încearcă zadarnic să înțeleagă imprevizibila complexitate a vieții, să-și găsească rostul. Cehov vrea și reușește să se apropie de adevărul acestui "om mediu" într-o lume pe cât de rusească, pe atât de universală. Azi o numim lumea cehoviană. În Salonul nr. 6 (1892) simbolul realității e spațiul închis, azilul de nebuni cu dramele lui, în care poate totuși apărea și frumusețea salvatoare - turma de cerbi incredibil de grațioși din viziunea agonică a doctorului Raghin. Și în Doamna cu cățelul (1899), frumusețea mării îl face pe misoginul plictisit Gurov să-și amintească "scopurile înalte ale existenței", că viața conține și minuni ce compensează suferința. Și pentru pictorul boem și leneș din Casa cu mezanin (1896) iubirea, chiar neîmplinită, poate da un sens șirului anost de zile. În lumea-închisoare cehoviană poate irupe și fericirea, în ciuda răului proteic.
De aceea nuvelele capătă o valoare arhetipală pentru literatura sec. XX, de la Kafka la Soljenițîn și Ken Kesey, cel cu "Zbor deasupra unui cuib de cuci". Cehov nu e câtuși de puțin tezist: cu o aparentă simplitate a tehnicii narative, se mulțumește să arate înfățișările răului moral, social, existențial prin intermediul personajelor sale, față de care păstrează o distanță obiectivă. El nu impune o atitudine etică, ci o lasă în seama cititorului, captat de muzicalitatea frazei, de ritmul ei care se mulează pe trăirile năvalnice, patetice sau resemnate ale bărbaților și femeilor aduși în prim plan, în construcții rafinate, cu secvențe montate cinematografic, într-o vreme când filmul abia se năștea. Eroii cehovieni sunt firi labile, cu stări sufletești fluide, extraordinar prinse în text "între știut și neștiut, spus și nespus, iluzie și realitate, viață și moarte". Citiți neapărat Arhiereul, scrisă în 1902, când autorul, celebru dar deja foarte bolnav, își aștepta moartea și veți înțelege în ce constă modernitatea lui uimitoare. S-a spus că există proză scurtă înainte și după Cehov. Volumul de azi de la Litera vă va convinge că e adevărat, că în cei 111 ani de posteritate spiritul cehovian a fost mereu viu.