FLORIN SURUGIU - "Dacă m-aş mai naşte o dată, tot rugby aş face"

- Membru al echipei naţionale de rugby a României a fost un "erou" al Cupei Mondiale din Anglia, nu doar prin jocul lui excepţional, ci şi prin cererea în căsătorie pe care i-a făcut-o iubitei sale, pe celebrul stadion londonez Wembley -

"Stejarii" de pe terenul de sport

Când îi vezi pe teren strânşi ca în horă şi cântând din rărunchi "Deşteaptă-te, române!", ţi se înmoaie pe loc inima. N-ai cum să nu-i îndrăgeşti, deşi nu-i ştii pe fiecare pe nume. Sunt rugbiştii din echipa naţională a României, un sport nu prea popular pe la noi, dar care au dus faima ţării în lume, la recenta Cupă Mondială din Anglia. 31 la număr, sunt băieţi dintr-o bucată, pentru care rugby-ul este, înainte de toate, o pasiune, o dăruire totală, care se vede în atitu­dinea şi în comportamentul lor. În vreme ce marile pri­ma­­done ale echipei naţionale de fotbal spărgeau mii de euro pe noapte prin cluburi, unii dintre băieţii aceştia, ca­re lăcrimează când se cântă Imnul Naţional, îmbrăcaţi frumos, în tricourile lor de panduri, munceau ca por­­tari şi ca oameni de ordine pe la marile com­pe­tiţii spor­tive, ca să aibă din ce să îşi întreţină fa­miliile! Pu­blicul le simte modestia şi dăruirea totală, de unde şi valul de simpatie care a cuprins, ca într-un meleu, echipa naţională de rugby, prezentă la începutul lunii octombrie la Cupa Mondială din An­glia. Lu­mea s-a săturat de victorii modeste, de tip Feroe, ob­ţinute "în dorul lelii" de "tricolorii" lui Iordă­nes­cu, şi preferă dăruirea onestă, chiar dacă nu mereu victorioasă, a "stejarilor" de la rugby.
De bine despre România
Într-o grupă cu echipe legendare ca Franţa (în­frângere cu 38-11) şi Irlanda (44-10), rugbiştii noş­tri au obţinut ceea ce nu mai reuşiseră niciodată: două vic­torii, la un turneu final mondial. Au învins Ca­nada, marcând cea mai mare revenire pe tabela de marcaj din istoria competiţiei (17-15, după 0-15!) şi şi-au câştigat ziua lor de glorie pe primele pagini ale marilor cotidiane de sport ale lumii. Au încercat o revenire şi mai spectaculoasă contra Italiei, în meciul pentru care se pregătiseră asiduu, timp de 2 ani, dar, loviţi de accidentări, suspendări şi elimi­nări, nu au reuşit marea victorie a vieţii lor, deşi au marcat trei eseuri pe final de meci (32-22). Au ieşit cu capul sus de pe teren, ca în fiecare meci, apla­u­daţi de exigentul public britanic şi lăudaţi de spe­cialişti. Au lăsat în urmă nu doar recorduri şi faze de neuitat, ci şi momente cum nu s-au mai văzut până acum la o Cupă Mondială. Eroul lor, simpaticul mijlocaş la grămadă al "Stejarilor", Florin Su­ru­giu, cel care a amuţit întregul stadion "Wembley", când şi-a cerut iubita în căsătorie, chiar pe ga­zon, la finele meciului cu Irlanda, a acceptat cu bucu­rie să împartă emoţiile de neuitat ale Cupei Mon­diale, cu cititorii "Formulei AS".

- Florine, cum v-aţi motivat, ca jucători, în naţionala de rugby a României pentru aceste me­ciuri grele de la Cupa Mondială din Anglia? Care e atmosfera din vestiar, înaintea unor confrun­tări cu "monştrii sacri" ai acestui sport, ca de pildă echipa Irlandei?

- Atmosfera a fost foarte bună, iar forţa grupului, prietenia care există între noi, s-au simţit în mo­mentele grele. Înainte de fiecare partidă, în vestiar, noi ne îmbăr­bă­tam, mai ales în minutele de di­nainte de a intra în teren. Vorbim unii cu alţii şi ne spunem mereu că nu jucăm doar pentru noi, că jucăm şi pentru familiile noastre, şi pentru lumea care vine la meciuri, dar, mai ales pen­tru cei care ne pri­vesc de acasă, din Ro­mâ­nia, pentru că, până la urmă, sun­tem echipa na­ţională a României, deci, repre­zen­tăm o ţară întreagă, iar asta e o res­pon­­sabilitate pe care ne-am rea­min­tit-o mereu unii altora, nu cum­va să o uităm. Mai ales contra Fran­ţei şi Irlandei, ne-am ambiţio­nat să dăm ce e mai bun. E o mare provocare să joci împotriva unor mari vedete ale rugby-ului. Am avut ambiţia de a ne lupta cu cei mai buni, care pe care, de la placaje şi până la eseuri spectaculoase, în­cercând să demonstrăm că putem fi peste ei, în anumite momente ale jocului.

"În rugby, respectul e legea"

- Înaintea meciului direct cu Franţa, presa din "Hexagon" vor­bea în termeni uşor ironici despre echipa României. Aţi reuşit, după numai un meci, să transformaţi iro­niile în laude... De altfel, Fran­ţa ("cocoşul galic") a fost şi ea "zburată" din Cupă, la un scor u­mi­litor...

- În rugby, de când fac eu spor­tul ăsta, am învăţat că nu ai voie să îţi subestimezi adversarul. Asta e cea mai mare greşeală. Echipele mari, care se respectă, joacă la nivel maxim toate cele 80 de minute. Franţa sau Irlanda, dacă puteau să ne dea 100 de puncte, 100 ne dădeau! Că nu au putut, asta e altceva, şi asta spune ceva despre cum am abordat şi noi meciurile res­pective. Franţa, de exemplu, a forţat încă din start să transforme loviturile de pedeapsă, în loc să joace deschis şi să caute un eseu, cum faci când ştii că ai în faţă o echipă mică. Spre deosebire de presa lor, aşa de ironică, s-au temut de noi, ne-au respectat, şi au jucat cât se poate de atent. În rugby, respectul e legea. Şi noi, grupul de bază de la naţională, suntem jucători care ne-am întâlnit de multe ori ca ad­ver­sari. Mai sunt clinciuri, placaje mai tari. Se în­tâm­plă, dar afară suntem prieteni şi bem o bere îm­pre­ună. Ne respectăm şi, la fel, ne-am simţit respectaţi de jucătorii marilor echipe.

- Cum aţi simţit spectacolul din tribună, at­mosfera din oraşele englezeşti prin care aţi trecut?

- La această Cupă Mondială, am simţit cu ade­vărat că sunt sportiv profesionist. Poate fotbaliştii din România mai prind aşa ceva, dar pentru noi, la rugby, a fost ceva copleşitor. Cei mai mulţi suporteri pe care îi avuseserăm noi au fost 7.000, în califi­cările din 2011, cu Uruguay, acasă, în România. Când joci pe "Wembley", cu 90.000 de oameni în tribună, e altceva! Îţi spun sincer, îmi venea să plâng la imnul Irlandei, cântat de tot stadionul! Mi se făcuse pielea de găină, sunt lucruri unice şi emo­ţionante. Ştiu eu dacă voi mai avea vreodată ocazia să joc pe "Wembley"? Mi-aş dori să pot trăi aşa ceva şi în România, nu neapărat ca jucător, dar şi ca spectator, peste 10 sau 20 de ani, să văd plină Arena Naţională şi să fie 50.000 de spectatori, cum sunt la meciurile naţionalei de fotbal!

- Totuşi, se simte o apropiere a fanilor români de naţionala de rugby, cumva chiar în detrimentul celei de fotbal. Este la mijloc, spun unii, şi o chestiune de caracter...

- Clar, am simţit şi noi asta. A fost, poate, şi felul în care am abordat meciurile, am dat eseuri în fie­care partidă, am avut atitudine. Cât despre caracter, fără asta nu se poate în rugby. Rugby-ul asta îţi formează, de când eşti mic. Te face să fii un om matur, să gândeşti mult, să fii responsabil, te educă. Dacă stai în faţa blocului şi nu faci nimic, intri în tot felul de găşti, te anturezi cu tot felul de oameni, pe când sportul te formează. Rugby-ul e un sport de echipă şi îţi dă o anumită prestanţă. Te învaţă ce e respectul faţă de adversar, faţă de arbitru, faţă de spectatorul care vine la meci. Asta nu o să vezi la alte sporturi. E o chestiune de educaţie, aşa eşti crescut de mic. Nu o să mă trezesc eu acum, după 20 de ani de rugby, să mă duc să trag la răspundere arbitrul, ca la fotbal! Poţi fi un rugbist cât uşa, cea mai mare vedetă, când arbitrul ia o decizie, aia e, bagi capul în pământ şi o accepţi, chiar dacă uneori e nedreaptă, că se mai întâmplă ca arbitrul să nu vadă bine.

- Aţi primit mari elogii la finele meciului îm­potriva Canadei, o Românie întreagă a fost mân­dră să vadă că se vorbeşte la superlativ despre noi!

- Dacă îi băteam pe canadieni cu 30 la 10, lumea ar fi zis, poate, că e ceva normal. Dar iată că ei ne-au condus cu 15-0, la un moment dat, şi am intrat în legendă, cu cea mai mare întoarcere de scor din istoria Cupei Mondiale. E şi asta o probă de ca­racter, să poţi depăşi un asemenea handicap. Nu a mai făcut-o ni­meni până acum, deci noi am scris istorie, iar asta a atras atenţia tutu­tor. Dar, chiar după pri­mul meci, cel cu Fran­ţa, am fost felicitaţi peste tot pe unde am mers. Mulţi se aşteptau ca noi să mergem acolo în vacanţă, credeau că obiectivul nostru fu­sese îndeplinit - califi­ca­rea la Mondiale - dar noi am mers în Anglia să facem treabă. Lu­mea ne strângea mâna, pentru că i-am chinuit pe francezi, că nu ne-am lăsat. De altfel, au fost şi ei eliminaţi din Cupă, de Noua Ze­e­­landă, la scor destul de sever.

Cerere în căsătorie, pe gazon

- Ai fost actorul ce­lui mai emoţionant mo­­ment de la această Cupă Mondială, când ai cerut-o în căsătorie pe iubita ta, Alexan­dra, pe "Wembley", du­pă meciul cu Ir­landa. Cum ţi-a ve­nit ideea?

- Mă gândeam demult să o cer de soţie pe Alexandra, şi atunci mi-am zis că cel mai frumos ar fi să fie cu ocazia unui meci de rugby, ca să am împreună toate lucrurile la care ţin eu foarte mult în această via­ţă: familia, rugby-ul şi prietenii. M-am ui­tat la ziua me­ciului cu Irlanda şi am văzut că se po­trivea de minune cu ziua ei de naştere. Mi-am zis atunci că ăsta e momentul, prea se legaseră toa­te, parcă era un fă­cut: urma să fim îm­preună la Cupa Mon­dială, jucam cu Irlanda, o mare cam­pioană, pe un mare stadion, pe "Wembley". Era un scenariu de vis pentru o cerere în că­sătorie, trebuia doar să îndrăznesc! Am conspirat cu câţi­va colegi şi cu ma­na­ge­rul, în rest nimeni nu ştia, nici antre­no­rul, ca să poată să rămână o surpriză. Ma­nagerul şi repre­zentanta noas­tră care se ocupă de realaţia cu mass-media au intermediat cu cei de la securitate de la stadion, ca să o lase pe Alexandra să vină până pe gazon. Nu a fost simplu, dar a ajuns la timp ca să iasă totul bine şi ca să fie un moment spe­cial, aşa cum îmi do­ream.

- Se pare că po­ves­tea voastră a în­ceput tot pe un sta­dion de rugby...

- Aşa e! (zâm­beş­te nostalgic) Ne cu­nos­cuserăm mai îna­inte, la mare, dar, du­pă acel moment, Ale­xandra nu îmi răs­punsese nicio­da­tă la telefon. Apoi, după o vreme, la Bucu­reşti, în timpul unui meci de rugby, pri­mesc, pe ne­aşteptate, un SMS de la ea. Era cu tatăl ei, în galeria celor de la Baia Mare! Am rămas surprins să primesc un mesaj de la ea, apoi încă şi mai surprins să văd că ea era chiar acolo, la un meci de rugby! De atunci am ţinut legă­tu­ra, suntem împreună de 5 ani, aşa că era mo­mentul să-i ofer inelul (râde).

- O altă secvenţă care va rămâne în is­toria Cupei Mondiale au fost lacrimile tale de bucurie, la finele meciului cu Canada. Atât de tare se simţea tensiunea acolo?

- Eram şi necăjit, pentru că mă accidentasem grav, la începutul meciului, şi ştiam că voi pierde meciul decisiv cu Italia, pentru care mă pregătisem doi ani de zile, eram şi neputincios, pentru că altfel trăieşti meciul de pe bancă, când ştii că nu poţi fi acolo, în teren, să-i ajuţi pe băieţi, apoi a fost reve­nirea fantastică alor noştri, cu lovitura de pedeapsă, trasformată de bunul meu prieten, Florin Vlaicu, cu două minute înainte de final, care ne-a adus victoria. A fost un mare amalgam de emoţii şi, atunci când arbitrul a fluierat sfârşitul meciului, am simţit, aşa, o mare descărcare...

- Îţi pun la final o întrebare de... început: cum s-a născut pasiunea ta pentru rugby?

- Eu am copilărit lângă Stadionul "Olimpia", din cartierul bucureştean Vitan. Şcoala mea era chiar alături, aşa că, în orele libere, fugeam acolo cu min­gea de fotbal şi încingeam câte o miuţă cu colegii. Într-o zi, a venit acolo nea Sandu Perpelea, care avea să îmi devină antrenor, şi ne-a întrebat care vrem să venim la rugby. Ne-am dus toţi şi ne-a plă­cut la nebunie: ne-am alergat, ne-am împins, ne-am înghiontit, ne-am aruncat pe acolo, ce mai, eram copii! Ne-a plăcut la rugby şi am continuat. Eu aş fi mers şi la fotbal, nu zic nu, că îmi plăcea, toată ziua băteam mingea rotundă prin spatele blocului, pe unde puteam. Tata, care o însoţea pe sora mea la gimnastică, la Dinamo, se uita la cum se antrenau copiii pe acolo şi m-a întrebat dacă nu vreau la fotbal. Dar eu făceam deja rugby de 3-4 ani, aşa că am stat, m-am gândit bine şi i-am spus că iubesc prea mult sportul ăsta ca să mai fac altceva. Aveam deja foarte mulţi prieteni, nu mă mai puteam des­părţi de ei, eram fascinat de cantonamentele la mun­te şi la mare... Proveneam dintr-o familie cu veni­turi modeste, nu prea ne permiteam noi vacanţe prin ţară, aşa că era pentru mine o altă lume. Nu regret niciun moment că am ales rugby-ul, în detrimentul fotbalului, şi dacă m-aş mai naşte o dată, tot rugby aş face.