Popicu priveşte din cerdacul casei sale de lemn spre marginea grădinii, printre merii şi perii plini de poame, şi-mi spune că cel mai mult îi place să se trezească în zori, să ia cutea din tocul ei de lemn, să ascută bine coasa, s-o bată şi să înceapă să taie iarba, cât e încă udă de roua dimineţii. Când se ridică soarele şi păsările încep a cânta, Popicu ştie că rostul său e bun şi împlinit. Şi mai are "Popicu nost'" o grijă mare: grija muzicii tradiţionale din Maramureş, aşa cum a deprins-o din anii copilăriei, în satul unde a venit el pe lume, Poienile Glodului. Să cânte la ceteră a învăţat de la moşu-său, iar a hori de la mămuca bătrână, care avea glas de înger. Mai târziu, după ce a învăţat să bată şi doba, să cânte la zongoră şi să zică în tilincă, a început a fi poftit şi el între ceteraşii bătrâni, ca să zică în grumazul viorii, să horească cu glasul şi să strige la danţ strigăturile ce dădeau seama despre întâmplările satului. Şi mai are Popicu un foc la inimioară: dragostea pentru nevestuţa lui, frumoasa Anuţa, blândă şi harnică şi horitoare vestită, şi ea. I-a căzut dragă chiar în clipa de-a văzut-o, proaspătă ca o rujă, la nunta unei surori, unde el se tocmise ca ceteraş. Şi-a făcut curaj, a poftit-o la joc, i-a strigat c-o are dragă şi că vrea s-o ieie de soaţă. Şi aşa a făcut şi au trecut de atunci treizeci de ani fericiţi. Şi tot de atunci, dragostea aceasta îi încălzeşte inima şi glasul cu care horeşte şi face ca oamenii să-l asculte vrăjiţi, atunci când apare, cu grupul său de muzicanţi neîntrecuţi, la nuntă, la joc, ori la alte petreceri. I-a pus numele "Iza", numele râului în care s-a scăldat prima oară, şi care se înfrăţeşte cu Maramureşul.
Acum, sub brumele toamnei, fânul şi otava sunt bine puse în şopru, şi cucuruzul pentru mălai, iar pe rafturile cămării, dulceţurile şi zacuştile Anuţei aşteaptă să fie gustate, lângă un pahar de pălincă, la fel ca grămezile de picioci ce aşteaptă să fie copţi, la vreme de iarnă, în bloadăr (cuptor). Şi mai sunt şi buţile pântecoase, cu prunele plămădite, aşteptând duhul cel de foc de la horincie, cel care dezleagă poveştile, muzica ceteraşilor şi tropotitul dănţăuşilor. Cum toate-s bine rânduite, Popicu şi cu Anuţa lui se pregătesc de drum: pun dobele cele mari în straiţe de pănură, tilincile şi fluierele în tocuri de piele, îşi împăturesc frumos straiele cele împodobite cu horbote făcute din vârful acului, şi cu ciucuri la mânecare, şi pornesc la... Paris!!! În capitala Franţei, îi aşteaptă un public care-i divinizează şi care pur şi simplu înnebuneşte când aude primul chiot sălbatic al lui Popicu şi doba Anuţei începând să bată ritmuri şamanice: pentru parizieni, venirea grupului "Iza", de muzică tradiţională din Maramureş, la Teatrul "Adyar" va fi senzaţia toamnei. Iar pe când se vor întoarce acasă, în Hoteniul lor de pe Valea Cosăului, brumele toamnei vor fi lăsat deja locul primelor ninsori.
Sunt la Hoteni, în casa veche din ograda cea largă a lui Popicu, şi îl rog să vorbim despre viaţa şi muzica sa. Odaia în care stăm are cetere şi fluiere vechi, agăţate pe pereţi, laviţele sunt aşternute cu lipideie ţesute în tiară (război), iar în fereşti, pe după perdelele uşoare, de borangic, se iţesc muşcate roşii.
- Ce părea o joacă, la început, s-a transformat în tradiţie: colaborarea cu regizorul Mihai Măniuţiu, alături de care aţi străbătut toată lumea, ca "actori" în spectacolele lui teatrale. Anul acesta aţi ajuns în America. Cum a fost?
- Cu Mihai Măniuţiu avem deja patru spectacole pentru care noi am făcut muzica şi am interpretat-o live, pe scenă, şi cu care am colindat prin lume de multe ori. Primul a fost "Nunta", apoi "Electra", apoi "O vară fierbinte pe Iza", şi cel pe care l-am făcut în vara asta, în Statele Unite ale Americii, un proiect universitar, un nou spectacol cu "Electra", jucat de data aceasta de studenţi americani, de la Claire Trevor School of Arts, University of California, Irvine, unde Mihai Măniuţiu este profesor asociat. În 2013, decanul acestei facultăţi, şeful lui Măniuţiu, cum ar veni, a văzut "Electra" în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu şi a spus că ar vrea ca acest spectacol să fie pus şi cu studenţii Departamentului Dramă din şcoala lor. E altă lume acolo, e alt continent, nu prea au treabă ei cu tragedia greacă, aşa că Măniuţiu a pus condiţia ca muzica să fie cea originală, cântată de noi, grupul "Iza", pe scenă, ca să aibă substanţă, să fie mai convingător mesajul. Am stat acolo până la începutul verii. Repetiţiile au durat trei săptămâni. După aceea a fost premiera şi am jucat spectacolul de zece ori.
- Cum vi s-a părut că au primit americanii muzica asta veche, din Maramureş?
Popicu şi Anuţa lui
- Au găsit-o plină de culoare, foarte expresivă, chiar dacă vorbele le erau străine. Noi suntem obişnuiţi cu muzica asta, am primit-o de la născare şi om duce-o până la plecare, o cântăm ca şi cum am respira, ne curge prin vene, ne însoţeşte în fiecare anotimp sau sărbătoare, dar când o ascultă un japonez sau un alt străin, pentru ei e ceva nou, cu totul neobişnuit. Muzica din Maramureş este plină de energie, are o vibraţie anume, transmite o stare, astfel încât, la finalul piesei, oamenii plângeau de bucurie, de prea mare emoţie. Veneau şi ne îmbrăţişau, ne mulţumeau pentru cât de minunat a fost spectacolul cu muzica noastră. Deşi teatrul de acolo era un teatru studenţesc, a venit foarte multă lume, când s-a dus vestea prin oraş despre montarea neobişnuită a unui regizor din România, cu muzică tradiţională de acolo, dintr-o ţară aşa de depărtată.
- Dar pentru dumneavoastră cum a fost să staţi în America, vreme de aproape două luni, să lucraţi cu americani, dar şi să trăiţi "à l'américaine"?
- A fost grozav de bine. Am stat în condiţii extraordinar de bune, Măniuţiu a închiriat pentru noi o casă cu multe odăi, cu o bucătărie utilată cu cele mai moderne aparate, că Anuţa se tot învârtea pe acolo de drag, să mai facă ceva de mâncare (mâncare moroşenească, de-a noastră, se-nţelege, deşi gustul nu ieşea chiar ca acasă!), ba şi-a cumpărat şi un polonic de acolo, bun de amestecat în ceaun. Numa' cu intratul în vorbă a fost mai greu, că acolo oamenii mergeau la serviciu cu maşina, şi toată lumea aşa circulă, şi nu pe jos, aşa că vedeai puţini oameni pe stradă... Nu aveai cu cine să intri în vorbă pe uliţele lor. Pot să spun că-i destul de ciudat, nu-i ca la noi, îi altă lume! America e o ţară impresionantă şi, deşi eu am fost de şase ori până acum acolo, tot găseşti, de fiecare dată, lucruri de care să te minunezi. Prima şi prima dată, eu am ieşit din ţară cu cântecul moroşenesc, ca zongoraş şi ceteraş în ansamblul "Mara" din Sighet, unde terminasem liceul. Era în 1976, aveam 19 ani atunci, şi mi s-a părut un lucru formidabil că am putut trece graniţa, pentru mine a fost ca şi cum aş fi intrat în altă lume. Am fost cu spectacole în Franţa, Elveţia, Italia, Germania, Austria, apoi, în 1982, am mai avut o ieşire în Suedia şi Norvegia.
Cu Ioachim Făt, un zeu al ceterei
- Aţi fost de atâtea ori plecat, cum de nu v-a bătut gândul să rămâneţi în altă ţară?
- Cât priveşte rămasul, cât am fost tânăr, de fiecare dată am plecat cu gândul ăsta, să rămân, dar de fiecare dată am zis că nu e momentul potrivit, pentru că nu ştiam ce aş fi făcut eu acolo, dacă mi-aş fi găsit de lucru. Veneau români la spectacolele noastre, care spuneau că muncesc din greu, mai ales la început trebuia să tragi tare ca să-ţi faci un rost, să lucrezi pe şantier, în construcţii, sau la spălat de vase în restaurante. Pe mine nu mă speria munca grea, dar mă gândeam că dacă rămân şi o să-mi fie bine, cu cei de acasă ce se întâmplă? Şi, no, îţi era frică, dom'le, că ei ar fi avut de suferit de pe urma ta, îi dădeau afară de la serviciu, îi persecuta, că aşa era pe atunci. De fapt, adevărul este că mi-ar fi lipsit locurile şi oamenii de aici, şi de aceea m-am întors de fiecare dată. Pentru familia mea m-am întors, pentru felul meu de viaţă de aici şi pentru muzica mea - mai ales pentru asta, fiindcă mie îmi place ceea ce fac. Şi, după ce m-am însurat, am mai avut un motiv să mă întorc. Pentru Anuţa m-am întors acasă mereu.
- Mersul des în străinătate a mai avut un rost. Aţi înţeles cât de mult este apreciată muzica veche, autentică, muzica tradiţională, aşa cum este cântată în sat.
- Descoperirea aceasta, că Occidentul preţuieşte tradiţia autentică, m-a investit cu o mare responsabilitate. Mi-am spus că asta trebuie să fac pe mai departe, să cânt cântecul aşa cum l-am apucat, să-l păstrez nestricat, să-i însoţesc pe oameni cu el, să nu-l las să moară. Mai ales în Suedia am învăţat asta, pentru că suedezii sunt extraordinari. Aşa mi-am dat seama cât e de apreciată această muzică vie a satului, şi nu muzica aceea pe care o promovau marile ansambluri, în care am cântat o vreme şi eu şi cu care mergeam în schimburi culturale în epoca comunistă. Şi am venit acasă şi am început să lucrez în sensul ăsta, adică să mă desprind de această muzică "populară", de masă, şi să cânt ce învăţasem de la ceteraşii din satul meu. Încurajarea pe care am primit-o pentru a merge în această direcţie a venit în 1988, din partea regretatului şi marelui pictor Horia Bernea, cel care a înfiinţat Muzeul Ţăranului Român, pe care l-a condus până la moartea sa, ca şi din partea etnomuzicologului Speranţa Rădulescu, care a fost la Institutul de Folclor "Constantin Brăiloiu" şi care apoi i s-a alăturat lui Horia Bernea la Muzeul Ţăranului Român. Ea a făcut primele înregistrări cu noi, pentru a crea un fond de muzică ţărănească, sub marca "Ethnophonie". Încă din 1986, a făcut teren în Maramureş, dar şi în alte zone ale ţării, pentru a descoperi aceste grupuri, tarafuri, fanfare ţărăneşti, în efortul de a le prezenta în străinătate, ca reprezentând muzica tradiţională, specifică diverselor regiuni, în dorinţa de a contracara "folclorul de stat". Datorită Speranţei Rădulescu am reuşit să mergem în Elveţia şi în Franţa. Atunci, odată cu noi, a fost şi Taraful de la Clejani (scos la lumină tot de Speranţa Rădulescu, din noroaiele în care trăiau în satul lor sărac), taraful de la Soporu de Câmpie, taraful de la Căstău, (Hunedoara), grupul "Edera" de la Carei şi fanfara "Zece prăjini" (care au mers în 1993 în turneu cu hainele de la fabrica de ţevi din Roman, unde cântau ei, în fanfara uzinei). Aşa au reînviat fanfare şi tarafuri de muzici ţărăneşti, care ar fi rămas în continuare sufocate de ansambluri mari, de tip sovietic, în care toţi cântau, jucau şi se îmbrăcau la fel, degradându-se astfel specificul muzicii şi uniformizându-se, pentru că în astfel de cântări nu mai puteai pune suflet.
- Cum vă îmbogăţiţi repertoriul? Mai există cântece adevărate, vechi?
Camera cu muzică
Popicu în camera cu muzică
- Eu încerc să cânt tot ce s-o cântat mai dedemult în satul meu, ori am auzit de la ceteraşi bătrâni din alte sate. Acum îi mai greu cu bătrânii să mai ştie, pentru că uitându-se toată ziua la televizor, şi-or uitat cântecele lor, dar dacă stai cu ei şi ai răbdare, îşi reamintesc. Acum se înregistrează nunţile, şi tinerii interpreţi vocali sau instrumentişti au întocmai cântecul la dispoziţie, nemaifiind nevoie să recreeze, ci doar să reinterpreteze, în stilul propriu, or unii chiar creează propriile cântece "în stil" popular, "creatori" din aceştia sunt cu duiumul. Maramureşul acela vechi, autentic ţărănesc, nu mai există decât foarte puţin, se regăseşte în muzica a doar câţiva interpreţi care mai păstrează muzicile vechi. Azi se cântă cu instrumente electronice, care standardizează teme melodice şi impun o sonoritate artificială şi astfel cântecul capătă o altă formă, în care propriul aport improvizatoric nu prea are ce căuta, astfel apărând un alt fel de uniformizare, mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu. Toate astea, din dorinţa de a face bani din muzică, nu de a face muzică pentru a-ţi exprima preaplinul sufletesc. Nu mai cântă nimeni din plăcere, ci doar pentru bani. Nu vreau să mă laud şi să spun că noi suntem altfel, dar avem o linie a noastră, am ţinut la ea şi nu am făcut compromisuri. Am cântat doar ce ne-a plăcut nouă, ce am crezut noi că e bun şi autentic. Sigur că eu am avut, la rândul meu, foarte mulţi instrumentişti mai bătrâni, pe care i-am luat, care aveau "patina" vârstei şi a experienţei acestor muzici ţărăneşti şi pe care în veci nu i-ai fi putut face să cânte altfel decât ştiau ei că se cântă, cum or fost Ioan Covaci, zâs Paganini, cum o fost Mihai Covaci, zâs Diavolul. Din păcate, ei s-or dus pe ceea lume, dar am găsit colegi noi, tineri valoroşi, pe Ioachim Făt la vioară şi pe Grigore Chira la braci, copii de cultură urbană, dar care şi-au dat seama că aceasta-i muzica cea adevărată, şi chiar o cântă foarte bine. Am încercat să găsesc pe cineva mai tânăr care să ducă mai departe ce fac, pentru că eu, mâine-alaltăieri, poate că o să pun vioara în cui, şi trebuie să fie cineva care să ducă mai departe ce am început şi sunt bucuros că ei sunt serioşi în ceea ce fac. În afara lor, mai sunt în grup şi Anuţa
Comorile din ograda lui Popicu: case vechi, restaurate cu mâna lui
Şoprul de joc, ctitorit de "Formula As"
- Ce vă place mai tare, să ţineţi coasa în mână, sau să umpleţi lumea largă de cântări?
Grupul Iza
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
