"Iubiți-mă, vă rog, oameni buni!"

Delia Hanzelik
Scrisori din linia întâi

Dragă Delia,
"Am citit scrisoarea ta și am plâns. M-a im­pre­sio­nat profund. Mi-a părut rău că a trebuit să treci prin toate astea: și eu sunt mamă, și știu ce înseamnă să te gândești că s-ar putea să nu apuci să-ți vezi copilul crescând... Apoi, am stat un pic, am meditat la po­ves­te și am înțeles că nu povestea bolii, în sine, a fost cea mai emoționantă, ci determinarea ta, curajul tău de a nu fi o victimă, de a-ți lua viața în mâini și a-ți privi te­merile în ochi. Cu asemenea suflete deschise lumea asta nu ar mai avea oameni bolnavi de afecțiuni incurabile. Ai învățat o lecție minunată și poți să ne-o transmiți și nouă. Ai tot ce trebuie ca să faci asta! Te rog, nu te opri aici! Ai de dăruit lumii exemplul tău pozitiv, ai de inspirat femei, zeci și sute de femei, atin­se de acest flagel de temut".


"Acces liber la bunătăți"

Scotocind în computer după nu-știu-ce-fir-de-care-să-mă-agăț-ca-să-încep-să scriu-acest-text, am dat peste un mesaj venit drept răspuns la povestea întâlnirii mele cu cancerul, poveste pe care am făcut-o publică, în revistă, în februarie 2015. A fost exact impulsul de care aveam nevoie ca să-mi dea avânt să scriu mai departe. Pentru că, adevărata aventură a vieții a început acolo unde s-a sfârșit boala, atunci, în momentul de răscruce în care, cu mare curaj și de­terminare, am ales să trăiesc, am învățat să prețuiesc viața și am pătruns miracolul ei.
Dar căutarea drumului cel bun nu este cu nimic mai prejos ca mersul pe sârmă! Dacă nu pășești cu mare băgare de seamă, cu luciditate și hotărâre, într-o clipă poți sfârși într-o fundătură, și te trezești con­templând de jos în sus, cu jind și cu regret, toată mun­ca ta pierdută din hazard. Nu e ușor să reziști. Mi s-a întâmplat să cedez în anumite împrejurări, când n-am vrut să trec drept o excentrică ori o mofturoasă care "nu știe să se bucure de plăcerile vieții", și nu se ală­tură grupului la un grătar cu mici. M-am alăturat! Du­pă care, am reparat greșeala cu altă greșeală, zicân­du-mi: "Ia hai, că am obosit să trăiesc atât de corect și să am mereu grijă ce beau, ce mănânc, cât de corect respir și la ce oră mă culc. Ia să fiu eu mai in­dul­gentă". Din păcate, capcana este chiar impresia falsă că ceilalți sunt mai fericiți dacă se îmbuibă cu crem­vurști cu muștar, cu beri și înghețată. Sunt doar mai pu­țin conștienți de pericole și, poate, puțin mai no­rocoși. Greșeala a fost a mea, că m-am simțit ex­clusă, privată de "acces liber la bunătăți".

Anul marilor căutări

Vă spun, nu e ușor deloc să te educi, să te reeduci, să trăiești sănătos. Să gândești sănătos. Să faci eforturi ca să rămâi în echilibru - cum scria o doamnă, la pagina de spiritualitate, într-un număr trecut al revistei - "între bucuria de "A FI" și ispita dez­nă­dej­dii." Nu o dată s-a întâmplat să nu pot adormi de atâ­tea gânduri, să nu fac față cerințelor zilei din prea ma­re oboseală, ori să-mi ies din fire, aproape din senin. Dar, ca să nu mai lungesc vorba, aș prefera să intru di­rect în subiect și să vă spun concluzia experienței ca­re m-a îmbogățit și care a venit în viața mea în ur­mă­toarea etapă de vindecare. Pentru că 2015 a fost un an pe care l-am dedicat căutărilor, un an al aflării răs­punsurilor subtile, al cauzelor emo­țio­nale și mentale ale îmbol­nă­virilor. Noi, oamenii, suntem ființe "cer­ce­tă­toare". Mereu vrem să știm "ce se întâmplă" și "cum" și "de ce", chiar dacă răspunsurile nu ne fac de­loc bine, chiar dacă ne iau din energie ori ne lasă muți, noi tot aler­găm după ele, înecându-ne, în cele din urmă, într-un ocean de nehotărâre, care e mereu re­direc­ționată... O grămadă de oameni predau cursuri despre vindecare. Țin prelegeri și seminarii. Scriu cărți. Ori practică vin­decarea. La ei acasă, în cabinet, ori chiar prin te­lefon. E plină lumea de vin­decători! Dar oricâte cărți ai citi și oricâte CD-uri ai asculta, ori­câte "pase ma­gice" ai primi, adevărul e că vin­decarea nu se predă și nu se în­vață. Și nu se poate nici povesti, nici fura și nici imi­ta. Nu poți să îți spui la nesfârșit "Mă simt bine, mă simt tot mai bine", "Mă iubesc, mă iubesc infinit, sunt bine, și așa aleg să fiu pentru tot restul vieții mele". Pur și simplu, nu poți să fii într-atât de "spălat pe creier" încât să crezi că asta o să te ajute, că de acum deții secretul absolut al vindecării vieții! Numai după ce mi-am dat seama că nu voi primi niciodată toate răspun­su­rile, am ajuns la concluzia că tot mergând de pe un drum pe altul, deschizând o portiță ori alta, poate de­veni chiar contraproductiv. Și, oricât ai vrea, nu le poți cuprinde pe toate. Așa că mi-am îndreptat atenția către mine, către interior. De acolo vin răspunsurile cele mai subtile, la întrebările care ne frământă.
"Și cum faci asta?", o să mă întrebați.

"Oare sunt bine?"

Poate părea amuzant ceea ce vă propun, dar faceți următorul exercițiu: dacă sunteți femeie, așezați-vă într-o poziție confortabilă, relaxat, cu ochii închiși. Urmăriți-vă atent respirația, apoi faceți în gând următoarea afirmație: "Sunt femeie". Așteptați o clipă și urmăriți ce se întâmplă în corpul vostru. Apoi, spu­neți-vă: "Sunt bărbat", și, din nou, observați ce sen­zații se cristalizează în corpul dumneavoastră, știind că nu sunteți bărbat. Puteți avea senzații ol­factive, sen­zații de gol în sto­mac, asociate cu negația, ori de puls mai puternic, aso­ciat cu o afir­ma­ție co­rec­tă. Simțul corporal se an­trenează zi de zi. E, într-un fel, in­tuiția noastră. Este ceea ce știm chiar și atunci când nu știm.
De obicei, funcționează în ra­port cu o întrebare, o nelămurire, să-i zicem. Care poate veni așa, din senin, într-o oarecare dimi­nea­ță, în care mintea mai fa­brică un gând: "Oare sunt bine?", de e­xem­­plu. Pla­sează în­tre­barea acolo, în capul tău și, pe ne­simțite, vei vedea că începi să ai diverse stări fizice. Poți să le ignori, de­si­gur. Sau să crezi că le poți ignora. Dar ele vin ca un ghem în stomac, ori ca un nod în gât, vin și pleacă, până când le dai voie să se reverse; și-apoi se transpun din nou în gân­duri: "Oare ce se mai întâmplă în corpul meu și eu nu știu? Sunt vindecată cu adevărat? Pot avea încredere totală că el, corpul meu, știe ce face? Sau mă va trăda din nou, când mi-e lumea mai dragă, rezervân­du-mi o surpriză dintre cele mai neplăcute?". Cu gându­rile astea în minte și cu povara derapajelor zilnice, dai fuga la calendar să vezi câte luni au trecut de la ultimele sca­nări, de la ultima ecografie, de la cel mai recent set de analize. Și cauți din nou să te asiguri că totul e în regulă, că totul e sub control. Practic, cauți să-ți cumperi liniștea pentru urmă­toa­rele șase sau nouă luni. Teama asta care îți străpunge stomacul seamănă, oare, a sănătate?
Într-un astfel de moment de îndoială, am predat iar puterea, pentru a câta oară (?!), căutării răs­pun­surilor... De data asta, la întrebarea oare sunt bine?, am căutat răspuns la un aparat performant de bio-feedback, prin intermediul căruia, în decurs de 90 de minute - cât du­rează scanarea - pacientul are acces la o cantitate im­presionantă de informații despre pro­priul corp, de la procentajul de apă din organism, de pildă, până la fracția neurotransmițătorilor respon­sabili cu fericirea proprie. Se citesc și cauzele subtile ale îmbolnăvirilor, care la mine nu sunt fizice, ci sunt conflictele, și trau­mele emoționale, pe care nu reușesc să le iden­tific și să le elimin la timp.
Bine, m-am gândit. Deja știu din analizele de sân­ge că am lipsă de calciu, magneziu, deja știu că din ca­uza tratamentului cu Tamoxifen mi-a crescut co­les­terolul, că am fragilitate vasculară, deja știu că tre­buie să mă lupt pentru ca pH-ul sângelui meu să rămână în zona neutră, să mănânc și să beau alimente al­caline...
Rezultatul în urma scanării la aparatul de bio-feedback a fost destul de șocant, pentru că, după mai bine de doi ani de alimentație vegană, am constatat că tot mai sunt lucruri de reparat în corpul meu, ceea ce, la câtă disciplină dezvolt, e destul de frustrant. Mă așteptam și speram să primesc felicitări că sunt bine. Am primit, în schimb, și mai multe avertis­men­te. În plus, mi s-a prescris un regim alimentar strict, pe care trebuie să-l urmez pentru trei luni (mai am încă una și jumătate și mă simt foarte bine, m-am ree­chi­librat în multe privințe), un regim care mă eliberează de chinuitoarea întrebare "dar eu astăzi ce mănânc?, ca să fie corect, să fie echilibrat, să fie de folos".

Ce mănânc?

Păi, sunt doi piloni principali de alimentație, compatibili cu corpul meu, cu starea internă, cu tra­tamentul medicamentos pe care trebuie să-l urmez pentru carcinomul de care am fost operată (îi co­mu­nic în speranța că vor fi de folos). Acești doi piloni principali de alimentație constau în: pâine, fierturi sau turtițe din cereale fără gluten (quinoa, chia, hriș­că, mei, amaranth/știr, orez roșu, orez săl­batic, orez integral), și gustări din nuci (nucă ro­mâ­nească, alune de pădure, migdale, sâmburi de cai­se, sâmburi de dov­leac, semințe de susan și de in). Fă­ră caju, fără ara­hide, fără se­mințe de cânepă. Pen­tru că acestea din ur­mă au omega 6, care sporește infla­ma­ția din corp.
- Fără zahăr, fructoză, glu­coză, mie­re. Fără fructe confiate sau fructe proas­pete, dulci (por­tocale, struguri, prune, ba­nane, pere). Pen­tru că glu­cidele spo­resc, de ase­me­nea, infla­ma­ția, iar even­tualele ce­lule cance­ri­gene mănâncă glu­cide cu 50 de guri (nu cu una, ca o ce­lulă normală).
- Fără fumat, pentru că fumul de ți­gară are benzen, formal­de­hidă, gu­droa­ne, nitrozamine și alte chi­mi­cale toxi­ce, can­ce­ri­gene, care acidifică pH-ul sânge­lui.
- Fără carne, de niciun fel, pen­tru că ar lăsa prea multe to­xi­ne re­ziduale în organismul și-așa stresat. Sunt sufi­cien­te două al­bușuri de ou pe săptă­mâ­nă pentru necesarul de proteine și ami­noacizi esențiali.
- Fără lactate grase, proas­pete. Mai precis, sin­gurele lactate per­mi­se sunt kefir-ul și brânza veche, fer­men­tată, cu găuri. În rest, legume pot con­su­ma în li­mita permisivității pro­priu­lui sistem di­gestiv, care, fără o serie de enzime, nu le prea poate pro­cesa.
- Nu sfeclă sau cartofi, cartofi dulci sau fasole, pentru că au multe glucide și fermenteză.
- Nimic chimic, artificial, colorat etc.
- Nu alcool.
- Culcarea nu mai târziu de ora 23 (somn în în­tu­neric beznă, minimum 7 ore).
- Exerciții fizice, exerciții de respirație.
- Exerciții de concentrare mentală-meditație.
- Rugăciune.
- Eliminarea surselor de stres (stresul familial, rezolvarea conflictelor/traumelor emoționale vechi).
Desigur, am rămas cu multe întrebări și nelă­mu­riri, dar le amân deocamdată și mă țin de regimul meu strict de hrană și de odihnă. Îmi priește și îmi dă echilibru. Am un "fix" în viață, ceva în care să cred, să sper că mă scapă de umbra groaznică a aces­tei boli. Va trece, ea, cu adevărat, vreodată? Tot ce știu fără dubiu este că balsamul cel mai eficient în bătălia asta a mea pentru viață se numește afecțiune. Iubire. Tandrețe. Medicamente sufletești fără efect secundar.
Dragi cititori, vă rog pe toată lumea, iubiți-mă!