Dacă ceea ce găseam la început încăpea într-o palmă, urmele descoperite recent sunt bucăţi întregi de istorie, realităţi fabuloase ale trecutului românesc, rătăcite în ceaţă. De ce? Nu se ştie! Nu există explicaţie "oficială" pentru amorţeala, dezinteresul, lâncezeala cercetării istorice româneşti, când e vorba de daci. Spune-i unui istoric de astăzi, că te duci să cauţi urme ale civilizaţiei dacice în Ţările Baltice. Îşi va duce mâna la tâmplă, arătându-ţi că eşti nebun. Dar tu îţi asumi nebunia şi pleci. Străbaţi cu maşina opt mii de kilometri "la pas" (până la o palmă de Cercul Polar), te duci, pe rând, în Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia, şi tot pe rând, vezi cum "nebunia ta" străluceşte sub formă de exponate arheologice, în vitrinele marilor muzee din capitalele nordului european, prezentate de specialişti "parafaţi", care îţi confirmă că ai în faţă "dovezi ale civilizaţiei dacice", ajunsă acolo prin chiar creatorii lor. Vasăzică, nu eşti nebun! Nici tu şi nici arheologii care îţi confirmă artefactele dacice, nici etnografii şi folcloriştii care îţi cântă "daine" lituaniene, cu refrene legate de Dunăre (în toată istoria lor, lituanienii n-au ajuns niciodată pe malul Dunării), nici locuitorii din satul Pădure sau Ape sau Peri sau Moldova, sau Trakia, Samogetia, pe care îi întrebi, uluit, dacă vezi bine ce scrie pe indicatoarele de pe şosele, şi ei îţi răspund că "da". "Păi, nu se potrivesc deloc cu numele celelalte, lituaniene, letone sau estoniene", "Cum să se potrivească, dacă sunt nume latine?", răspund. "Latine?" "Fireşte, latine", deşi picior de roman n-a călcat niciodată pe Malul Balticii. Au călcat, însă, dacii, locuitorii unei ţări cucerite de Roma, "neliniştiţii", cum li se spune în scrierile cronicarilor nordici, "drumarii", "neaşezaţii", şi care au lăsat dâre scânteietoare, în toate ţările Europei, prin care au trecut. Sigur, nu e treaba noastră să dovedim adevăruri istorice. Noi nu suntem cercetători, ci reporteri la revista "Formula AS". Un soi de "informatori" despre realitatea care ne face să plângem de bucurie, când are legătură cu România. Ne place munca noastră! O iubim! Suntem fericiţi că o facem, deşi fericirea ar fi cu mult mai deplină, dacă lucrurile pe care le semnalăm de ani de zile ar stârni şi interesul "oficial". Până atunci, dragi cititori ai revistei, vă garantăm şi anul acesta, aşa cum am făcut şi în anii trecuţi, că avem o istorie fabuloasă, că dacii sunt unul dintre cele mai vechi şi mai strălucite popoare ale Europei, că avem temeiuri mari de mândrie şi bucurie, ce se cer celebrate - nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul.
Dacii de la Marea Baltică
Anul acesta s-au împlinit zece ani de când "Formula AS" îşi trimite "iscoade" pe cărările Europei, în căutare de urme pierdute ale istoriei româneşti.
Dacă ceea ce găseam la început încăpea într-o palmă, urmele descoperite recent sunt bucăţi întregi de istorie, realităţi fabuloase ale trecutului românesc, rătăcite în ceaţă. De ce? Nu se ştie! Nu există explicaţie "oficială" pentru amorţeala, dezinteresul, lâncezeala cercetării istorice româneşti, când e vorba de daci. Spune-i unui istoric de astăzi, că te duci să cauţi urme ale civilizaţiei dacice în Ţările Baltice. Îşi va duce mâna la tâmplă, arătându-ţi că eşti nebun. Dar tu îţi asumi nebunia şi pleci. Străbaţi cu maşina opt mii de kilometri "la pas" (până la o palmă de Cercul Polar), te duci, pe rând, în Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia, şi tot pe rând, vezi cum "nebunia ta" străluceşte sub formă de exponate arheologice, în vitrinele marilor muzee din capitalele nordului european, prezentate de specialişti "parafaţi", care îţi confirmă că ai în faţă "dovezi ale civilizaţiei dacice", ajunsă acolo prin chiar creatorii lor. Vasăzică, nu eşti nebun! Nici tu şi nici arheologii care îţi confirmă artefactele dacice, nici etnografii şi folcloriştii care îţi cântă "daine" lituaniene, cu refrene legate de Dunăre (în toată istoria lor, lituanienii n-au ajuns niciodată pe malul Dunării), nici locuitorii din satul Pădure sau Ape sau Peri sau Moldova, sau Trakia, Samogetia, pe care îi întrebi, uluit, dacă vezi bine ce scrie pe indicatoarele de pe şosele, şi ei îţi răspund că "da". "Păi, nu se potrivesc deloc cu numele celelalte, lituaniene, letone sau estoniene", "Cum să se potrivească, dacă sunt nume latine?", răspund. "Latine?" "Fireşte, latine", deşi picior de roman n-a călcat niciodată pe Malul Balticii. Au călcat, însă, dacii, locuitorii unei ţări cucerite de Roma, "neliniştiţii", cum li se spune în scrierile cronicarilor nordici, "drumarii", "neaşezaţii", şi care au lăsat dâre scânteietoare, în toate ţările Europei, prin care au trecut. Sigur, nu e treaba noastră să dovedim adevăruri istorice. Noi nu suntem cercetători, ci reporteri la revista "Formula AS". Un soi de "informatori" despre realitatea care ne face să plângem de bucurie, când are legătură cu România. Ne place munca noastră! O iubim! Suntem fericiţi că o facem, deşi fericirea ar fi cu mult mai deplină, dacă lucrurile pe care le semnalăm de ani de zile ar stârni şi interesul "oficial". Până atunci, dragi cititori ai revistei, vă garantăm şi anul acesta, aşa cum am făcut şi în anii trecuţi, că avem o istorie fabuloasă, că dacii sunt unul dintre cele mai vechi şi mai strălucite popoare ale Europei, că avem temeiuri mari de mândrie şi bucurie, ce se cer celebrate - nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul.
Dacă ceea ce găseam la început încăpea într-o palmă, urmele descoperite recent sunt bucăţi întregi de istorie, realităţi fabuloase ale trecutului românesc, rătăcite în ceaţă. De ce? Nu se ştie! Nu există explicaţie "oficială" pentru amorţeala, dezinteresul, lâncezeala cercetării istorice româneşti, când e vorba de daci. Spune-i unui istoric de astăzi, că te duci să cauţi urme ale civilizaţiei dacice în Ţările Baltice. Îşi va duce mâna la tâmplă, arătându-ţi că eşti nebun. Dar tu îţi asumi nebunia şi pleci. Străbaţi cu maşina opt mii de kilometri "la pas" (până la o palmă de Cercul Polar), te duci, pe rând, în Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia, şi tot pe rând, vezi cum "nebunia ta" străluceşte sub formă de exponate arheologice, în vitrinele marilor muzee din capitalele nordului european, prezentate de specialişti "parafaţi", care îţi confirmă că ai în faţă "dovezi ale civilizaţiei dacice", ajunsă acolo prin chiar creatorii lor. Vasăzică, nu eşti nebun! Nici tu şi nici arheologii care îţi confirmă artefactele dacice, nici etnografii şi folcloriştii care îţi cântă "daine" lituaniene, cu refrene legate de Dunăre (în toată istoria lor, lituanienii n-au ajuns niciodată pe malul Dunării), nici locuitorii din satul Pădure sau Ape sau Peri sau Moldova, sau Trakia, Samogetia, pe care îi întrebi, uluit, dacă vezi bine ce scrie pe indicatoarele de pe şosele, şi ei îţi răspund că "da". "Păi, nu se potrivesc deloc cu numele celelalte, lituaniene, letone sau estoniene", "Cum să se potrivească, dacă sunt nume latine?", răspund. "Latine?" "Fireşte, latine", deşi picior de roman n-a călcat niciodată pe Malul Balticii. Au călcat, însă, dacii, locuitorii unei ţări cucerite de Roma, "neliniştiţii", cum li se spune în scrierile cronicarilor nordici, "drumarii", "neaşezaţii", şi care au lăsat dâre scânteietoare, în toate ţările Europei, prin care au trecut. Sigur, nu e treaba noastră să dovedim adevăruri istorice. Noi nu suntem cercetători, ci reporteri la revista "Formula AS". Un soi de "informatori" despre realitatea care ne face să plângem de bucurie, când are legătură cu România. Ne place munca noastră! O iubim! Suntem fericiţi că o facem, deşi fericirea ar fi cu mult mai deplină, dacă lucrurile pe care le semnalăm de ani de zile ar stârni şi interesul "oficial". Până atunci, dragi cititori ai revistei, vă garantăm şi anul acesta, aşa cum am făcut şi în anii trecuţi, că avem o istorie fabuloasă, că dacii sunt unul dintre cele mai vechi şi mai strălucite popoare ale Europei, că avem temeiuri mari de mândrie şi bucurie, ce se cer celebrate - nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul.
Alte articole din acest numar
- Marcin Rudnicki, arheolog: Dacii sunt parte din istoria noastră
- ALEKSIEJUS LUCHTANAS - "Legăturile noastre sunt mai vechi decât perioada dacică!"
- Istoria Iustinei şi a Sfântului Ciprian, izbăvitorul de farmece