Istoria Iustinei şi a Sfântului Ciprian, izbăvitorul de farmece

Poveşti cu sfinţi

- Este un sfânt nespus de iubit, cu o popularitate crescândă datorată reputaţiei sale de "degrabă ajutător", vindecător de boli şi eliberator de vrăji. Îi spunem povestea pentru a-i întări în credinţă pe cei care i se închină şi a-i îndemna şi pe alţii să-l cheme în ajutor -

Ciprian s-a născut în zilele împăratului De­cius, în Cartagina, Kart-Hadaşt, adică "Noul Oraş", cum îi spuneau întemeietorii lui, fenicienii. Navigatori cum nu au mai existat în toată antichitatea, ei veniseră tocmai din Tir, cu aproape o mie de ani înainte de naşterea lui Hristos şi se aşe­za­seră pe coasta de nord a Africii, de unde porneau mai lesne să străbată mările lumii, făcând negoţ cu mărfuri rare şi scumpe. Oraş mare şi fastuos, în care trăiau aproape jumătate de milion de oameni, singurul care fă­cuse Roma să tremure, fusese cuce­rit, în cele din urmă, distrus piatră cu piatră şi apoi refăcut, după aproape un veac, sub domnia lui Octavian Augustus.

Magul din vârful muntelui

Ciprian avea şapte ani când a pă­şit, pentru prima dată, pe sub co­loa­nele de marmură albă ale templului lui Apollo. În dimineaţa aceea scăl­dată în lumină, fum de tămâie şi parfumul petalelor de trandafiri, a văzut pentru prima oară statuia tânărului zeu al soa­relui. Era zvelt şi frumos, cu o cunună subţire de lauri din aur pusă pe creştet şi cu privirile pierdute în largul mării. Ciprian l-a îndrăgit pe loc. S-a hotărât să-i slujească lui Apollo, aşa că părinţii l-au lăsat să stea la templu. Atunci a avut şi primele vedenii. Copilandru fiind, ele i-au părut simple năluciri, dar încet, încet, pe măsură ce preoţii de la templul lui Apollo îl învăţau riturile lor străvechi, făpturile acelea de ceaţă prindeau chip şi glas. Mulţumită lor, a înaintat repede în uce­nicie, mult mai repede decât alţi copii de seama lui. Aşa că s-au hotărât să-l trimită tocmai în Grecia, pe muntele Olimp, acolo unde erau cele mai strălucite temple şi preoţii cei mai sporiţi.
Când a plecat din Cartagina, Ciprian avea doar zece ani. Pe muntele unde elinii credeau că păşeşte, din când în când, însuşi Zeus, trăiau mulţi magi. Preo­ţii din Cartagina l-au trimis la un bătrân singuratic şi posac, meşter în stăpânirea stihiilor, dar ţăranii din satele aflate la poala muntelui îl ocoleau, pentru că-l ştiau iscusit în farmece negre, aducătoare de neno­ro­ciri. Lui Ciprian nu i-a păsat câtuşi de puţin de teme­rile lor. El voia să-şi limpezească vedeniile cu orice preţ, să afle dacă sunt plăsmuiri ale minţii sale sau făpturi de pe lumea cealaltă, trimise de zeul Apollo, pe care-l slujise din toată inima.
Magul l-a primit cu braţele deschise şi l-a pus dintru început la posturi aspre. I-a rânduit să stea zi şi noapte într-o bortă mică a unei peşteri, fără lumină şi fără căldură, şi nu i-a dat voie să pună în gură decât ghindă uscată de stejar, iar asta, numai în puterea nopţii. În trupul astfel sleit, spiritul lui Ciprian, vioi şi scrutător încă de la naştere, s-a întărit. Şi a început să vadă. Mai întâi, ca printr-o ceaţă deasă, apoi ca prin­tr-o ploaie subţire şi, la urmă, limpede de tot.

Duhurile nopţii

Făpturile care-i apăreau în vedenii lui Ciprian erau frumoase, vii şi pline de putere. Înveşmântate în flă­cări, strălucind în culori cum nu pot fi văzute pe pă­mânt, la început erau cu desăvârşire tăcute. Se iţeau prin întunericul de păcură şi se preumblau prin faţa lui, prin vârtejuri. Apoi au început să-i spună despre tainele cerului şi ale pământului, dar într-un fel cu totul straniu. Nu aveau ne­voie de cuvinte. Gândul lor i se înfiripa direct în minte lui Ci­prian, iar băiatul nu avea decât să le răspundă la fel. Din clipa aceea, uce­nicia sa a luat avânt. Până atunci, fusese doar o joacă de copii. Magul mai trecea pe la el când şi când, dându-i sfaturi de care, în scurtă vreme, nici nu s-a mai folosit. Duhurile l-au învăţat să mişte stihiile, să stârnească furtuni, să alunge ploile, să abată grindina. Tot ele îi arătau crâm­peie din viitor sau chipuri de mult trecute în lumea lui Hades. Tainele întregu­lui cosmos se aşterneau în faţa lui ca o hartă. Nu avea decât să pună piciorul pe ea.
Năvala aceasta de cunoaştere l-a ameţit. Era abia în pragul ado­lescenţei, dar se credea deja cel mai mare şi mai puternic mag de pe faţa pământului, iar du­hurile îi spuneau că, dacă va merge tot aşa, atunci când va muri, va fi încoronat în Olimp, ca un semizeu. La gân­dul acesta, inima îi bă­tea cu putere, să-i spar­gă pieptul, iar oamenii îi păreau, pe zi ce trece, tot mai bicisnici şi vred­nici de dispreţ. Când stârnea stihiile, nici nu mai ţinea seamă de neno­ro­cirile pe care le isca. Odată, a ridicat o furtună pe mare care l-a uimit într-atât cu furia ei grandioasă, încât nici nu a băgat de seamă o biată barcă de pescari care s-a făcut fărâme de stâncile din preajma ţărmului, înecân­du-i pe toţi cei aflaţi în ea. Ciprian vedea de acum viaţa oamenilor tot mai neînsemnată în faţa puterii şi a cunoaşterii absolute, iar pe sine, un demiurg silit, prin cine ştie ce năpastă, să împartă cu semenii săi aceeaşi carne, slabă şi fără de niciun preţ.

Iustina

Era pierdută, parcă, pe pământ, dezlipită cu totul de lume. O fată de o frumuseţe stranie, neobişnuită. Avea părul negru şi pielea smeadă, ca ale celorlalţi antiohieni, dar ochii îi erau de un albastru cenuşiu. Era iubită de toţi, dar cu un soi de sfială, aşa cum îi îndrăgeşti pe oamenii aleşi, pe care îi admiri, dar care, simţi limpede asta, nu fac parte din lumea ta.
Iustina se născuse într-o familie păgână din Antiohia, cetate în care uce­nicii lui Hristos îşi spuseseră pen­tru prima oară "creştini". Se con­vertise la noua credinţă într-un iureş. Într-o seară, pe când stătea la fereas­tra casei, îl auzise pe un diacon vor­bind despre Iisus. Şi atâta foc avea omul acela în inimă, atâta putere stătea în cuvintele lui, încât Iustina a crezut pe loc. A fost ca şi cum s-ar fi îndrăgostit la prima vedere. A în­ceput să meargă în taină la o bise­rică, mai ales noaptea, când se să­vârşea Liturghia. Şi în slujba aceea simplă, în cuvintele şi pildele lui Hristos, în chemarea Lui la iubire, ea s-a regăsit pe deplin. A fost ca şi cum şi-ar fi aflat sufletul după o lungă peregrinare. Şi-a jurat atunci că nu se va căsători niciodată. Că i se va dărui lui Iisus cu totul, slujindu-i întreaga viaţă. Iar din hotărârea aceasta nestrămutată nu au putut-o clinti nici părinţii, pe care i-a convins, în cele din urmă, să se boteze împreună cu ea.

Scânteia

Când Ciprian a venit în Antiohia, era trecut de treizeci de ani. După ucenicia din Olimp, cutreierase lumea, povăţuit mereu de duhurile sale, care din stă­pâni îi deveniseră, cu vremea, prieteni şi chiar aju­toare. Fusese la egipteni, în Memfis, unde stătuse câţiva ani printre marii vrăjitori ai cetăţii, apoi mer­sese în India, la Agra, unde sihaştri fără de vârstă îl învăţaseră să-şi supună trupul lipsurilor şi să-l nemu­rească. Ultimii ani îi petrecuse printre caldei, mari meşteri ai citirii aştrilor, care-ţi puteau aşterne toată viaţa pe papirus, dacă le spuneai clipa când ai venit pe lume. Acum se aciuase în Antiohia, pentru că iubea tumultul acestei cetăţi şi pentru că se regăsea în pofta de viaţă a oamenilor de aici. În ultimii ani, găsea o plăcere nebănuită în a se amesteca în mulţimea pe care, în adâncul său, o dispreţuia profund. Tocmai de aceea nu avea mustrări de conştiinţă când arunca blesteme, la cererea unuia sau altuia, mai ales când ele erau însoţite de pungi grele de galbeni. În ultima vreme îi crescuse în suflet pofta după aur, poftă care era cu atât mai stranie cu cât ura luxul şi cheltuielile de orice fel, rămânând, în continuare, dăruit postului său aspru, doar cu ghindă de stejar, şi hainelor de ascet dobândite la începutul uceniciei. De aceea, atunci când un tânăr patrician frumos şi putred de bogat, pe nume Aglaid, a venit la el să-i ceară ajutorul, pentru că se îndrăgostise nebuneşte de o fecioară creştină, Ci­prian a bătut cu el palma, plină de bani. Aşa că s-a închis în camera sa fără ferestre, a chemat duhurile în ajutor şi, când le-a văzut cu ochiul lăuntric, le-a asmuţit asupra fecioarei. Nu o văzuse niciodată, nu ştia unde locuieşte, dar lor, spiritelor, le era de ajuns numele ei - Iustina.

Lupta

Veneau mai ales noaptea, când ea se ruga. Fierbinţeala a mii de sori îi ardea atunci rărun­chii, răspândindu-i în vintre o dulceaţă desfrâ­nată. Şi, ca un făcut, chiar atunci când gândurile şi simţirile acestea hulpave o chinuiau, îi răsărea în minte chipul lui Aglaid, pe care ea nu-l plăcea defel, fiindcă îl găsea molatec şi neruşinat. Atunci îşi închidea sufletul în rugăciune şi se închipuia la picioarele crucii lui Hristos. Patima şi iubirea Lui, care-i străpunseseră inima încă de când se convertise, îi alinau ispitele. Dar era nevoie doar de o clipă de şovăială a minţii, şi gândul îi zbura în altă parte, pentru ca focul din trup să i se aprindă din nou.
Ce nu a făcut ca să-şi înfrângă poftele aces­tea, care pentru ea erau cu totul stranii? Şi-a luat direct pe piele o haină aspră, din păr de cămilă, s-a culcat pe pardoseala de piatră, a mâncat numai pâine şi apă. O noapte şi încă una a răb­dat, pradă ispitelor, iar în a treia, a primit o vizită stranie. O bătrână cucernică, pe care o ştia de la biserică, a venit să o cerceteze. Au vorbit îndelung despre viaţă şi căsăto­rie, iar Iustina i-a mărturisit că vrea să ră­mână de-a pururi a lui Hristos. Bătrâna a zâmbit şi apoi i-a vorbit înflăcărat despre frumuseţea căsătoriei şi de binecuvântările pe care le-au primit patriarhii, în frunte cu Moise şi Avraam. Pe Iustina a mirat-o râv­na ei pentru cununie, precum şi faptul că nu pomenea nimic de Mântuitorul. Şi-a făcut atunci o cruce mare şi a început să se roage, chemând în inimă numele lui Iisus. Şi atunci s-a întâmplat un fapt stra­niu... Camera s-a umplut, deodată, de un fum greu, ca de pucioasă, iar bătrânica a dispărut ca luată de vânt. Din clipa aceea, ispitele s-au înmuiat şi o lumină lină i-a cuprins sufletul. Se cufunda în rugăciune noaptea întreagă, dar niciun nor nu-i mai tulbura cerul minţii. A ştiut atunci că Hris­tos izbândise înlăuntrul ei şi s-a adâncit în braţele iubirii Lui, fericită că-şi regăsise calea, iar inima îi putea din nou pleca liberă spre cer.

Cumpăna

Pe Ciprian, înfrângerea l-a scos din minţi. Nicio­dată nu i se întâmplase ca cineva să-i zădărnicească farmecele, să-i risipească puterea de mag. Se simţea ruşinat, batjocorit, nu numai de Iustina, ci şi de toţi antiohienii care aflaseră despre poveste şi, credea el, îl bârfeau pe la colţuri. Aşa că a aruncat blesteme negre asupra neamurilor Iustinei şi apoi asupra întregii cetăţi. Unele s-au prins. Au murit dobi­toace, apoi s-au îmbolnăvit oameni, iar molima a început să se răspândească. Cetatea a început să murmure, dar nu împotriva lui Ciprian, de care oamenii se temeau cumplit, ci împotriva Iustinei, căreia i-au cerut să-l primească drept soţ pe Aglaid. Fecioara nu s-a plecat însă oamenilor. A căzut la rugăciune şi a cerut aju­torul lui Hristos. Şi încet, cu multă trudă din partea ei, molima a dat înapoi. Ciprian fusese iarăşi înfrânt.
Turbat, magul şi-a chemat duhurile, dar nu la sfat, ci la înfruntare. Încrederea în sine, gândul că e deasupra tuturor oamenilor se făcuseră cioburi. Într-un târziu, a putut vorbi din nou cu duhurile sale. Ele i-au spus că în faţa zeului Iustinei sunt neputin­cioase. Că e un zeu stăpân peste sufletele tuturor celor care i se închină şi că ele, duhuri vechi de când lumea, în faţa lui nu au nicio putere. Atunci i s-a năruit lui Ciprian viaţa toată. Dacă zeul Iustinei e aşa de puternic, înseamnă că el îşi pierduse vremea în toţi aceşti ani. Că tot ce-l învăţaseră duhurile era în van. Trebuia să o ia de la capăt, încercând să înveţe să-l slujească pe acest zeu nou, care i s-a părut mereu vrednic de dispreţ, pentru că murise pe cruce şi cerea ca oamenii să se iubească între ei, fără nicio condiţie. Şi dacă iubi­rea era cea mai puternică magie, de vreme ce du­hurile erau neputincioase în faţa ei? Ciprian a simţit că-i piere suflarea. Nălucile care-l slujiseră în toţi aceşti ani îi trăgeau acum din trup şi cea din urmă vlagă: "Nu te va scoate Hristos din ghearele noastre!", strigau. Atunci, ca prin mi­nune, din sufletul chinuit al tânărului a ţâşnit o rugă­ciune: "Dumnezeule al Iustinei, ajută-mi şi mie!". Atât, şi a simţit cum se face lumină şi că sufletul i se goleşte de bezna care îl stăpânea. Şi-a revăzut viaţa cu repeziciune. Şi a înţe­les, aşa, într-un iureş, că lu­mina asta o căutase încă din copilărie, dar nu ştiuse de ea. Şi că tot ce se întâm­plase mai apoi, toată uceni­cia sa vrăjitorească, fusese un lung ocol care-l aduse­se, în sfârşit, acasă.

Episcop al lui Hristos

Dimineaţa, când abia se crăpa de ziuă, un bărbat între două vârste, cu părul albit înainte de vreme, stră­bătea uliţele lăturalnice ale Antiohiei. Drumurile sale, făcute nesmintit la aceleaşi soroace ale zilei, duceau spre micuţa biserică a cetăţii, un loc pe care-l ştiau doar creştinii, puţini la număr şi ascunşi de teama pri­goanelor care se stârneau adesea împotriva lor. Îmbră­cat ponosit şi purtând mereu un toiag, omul mergea încet, cu privirile adâncite în pământ. Se oprea din când în când şi făcea semnul crucii pe câte o casă ori la câte o răspântie. Copiii râdeau de el şi-i strigau în ur­mă a batjocură - "Magule, magule!", dar când se în­­torcea spre ei, fugeau speriaţi. Bărbatul îi binecu­vânta atunci şi şoptea din buze câteva cuvinte. Trecă­torul atent i-ar fi văzut în acele clipe ochii în lacrimi.
Antiohienii nu înţeleseseră defel ce se întâm­plase cu Ciprian. Au crezut că de la vrăji îşi pierduse minţil­e. Îl ştiau oţelit, trufaş şi cumplit la mânie, dar acum era blând şi sfios cu toată lumea. Îl vedeau mai mereu plângând, de parcă îl lovise o neno­rocire, iar mulţi dintre ei erau încredinţaţi că aşa se şi întâmplase. Puţinii creş­tini din oraş ştiau, însă, că Ciprian îşi venise în fire şi îmbrăţişase calea creştină din tot sufletul. Acum era alt om, unul pe care ei îl ţineau drept sfânt. Alergau la Ciprian ori de câte ori aveau ne­cazuri, iar el îi alina întotdeauna. Mai ales împo­triva farmecelor, pe care le cunoştea ca nimeni altul, era mare meşter. Când îi aduceau un îndră­cit, nu trebuia decât să-şi aşeze mâna osoasă pe creştetul lui şi demonii plecau urlând. Devenise atât de vestit în biserică, încât rugăciunile folo­site de el la exorci­zări fuseseră copiate şi erau acum rostite în mai multe cetăţi din jurul Medi­teranei. Dar lui Ci­prian, faima aceasta nu-i plă­cea defel. Ar fi vrut să urmeze calea Iusti­nei, să se retragă şi el într-o mânăstire unde să-şi plângă păcatele până la sfârşitul vieţii. Dar nu a putut. Exorcizările sale, puterea pe care o dobândise împotriva diavolilor, după ce le slujise atâta timp, l-au împins în frun­tea bisericii, fiind silit să primească preoţia şi apoi episcopatul Antiohiei.

Plecarea

Ciprian a păstorit în Antiohia până când ura păgânilor din cetate a răbufnit. Nu îi iertau convertirea la creştinism. Îi ardea, pentru că atrăgea mulţime de oameni, care, în cele din urmă, primeau botezul. Aşa că l-au reclamat că predică împotriva împăra­tului, iar minciuna a prins. Nici nu era ne­voie de mai mult pentru a aresta un creştin. Împreună cu Ciprian au prins-o şi pe Ius­tina. I-au anchetat şi torturat, dar puterea Duhului Sfânt s-a arătat în faţa judecăto­rilor, care au văzut cum trupurile sfârtecate ale martirilor se vindecă miraculos. Păgânii au crezut că de vină sunt vrăjile lui Ciprian, aşa că, în cele din urmă, cei doi au fost trimişi sub escortă la Nicomidia, unde au fost decapitaţi.
Şase zile au stat trupurile lor neîngro­pate, spre bat­jocura trecătorilor, dar stricăciunea nu s-a atins de ele. În cele din urmă, un grup de creştini din Roma le-au răscumpărat şi le-au dus în cetatea eternă, unde le-au înmormântat. Moaştele lor au făcut acolo multe mi­nuni şi fac încă şi astăzi, Sfântul Ci­prian fiind vestit în toată ortodoxia drept cel mai bun ocrotitor şi izbăvitor de farmece şi vrăjitorii. Mâna lui se află la Biserica Zlătari din Bucureşti, unde vin să se închine mii de credincioşi.

(În numărul viitor: Minunile de la Zlătari)